Frustrarea și managementul
frustrării
Frustrarea poate fi considerată un comportament de tip problemă – răspuns, care poate avea
anumite efecte, în funcție de starea de sănătate mentală a subiectului. În cazurile pozitive,
frustrarea va atinge un nivel care o va face greu de administrat de către individ și el va căuta
soluții pentru situație. În cazurile negative, individul percepe sursa frustrării în afara controlului
său, frustrarea va continua să se acumuleze și va duce la comportamente neadaptative (cum ar fi
reacțiile violente).
Cauza, contextul care generează insatisfacții, în care apar obstacole și/sau relațiile privative.
Cauzele pot fi interne (piedici în îndeplinirea unor obiective personale, dorințe, instincte, nevoi
sau perceperea unor deficiențe personale – frica , lipsa de încredere; conflictul interior care poate
duce la disonanță cognitivă) sau externe (condiții care există în afara individului – un drum
blocat, o sarcină dificilă, etc.).
Starea psihica de frustrare (trăiri conflictuale, suferințe cauzate de privațiuni, anxietate etc.).
Efectele frustrării, reacțiile comportamentale. După importanţa lor şi după momentul în care se
produc, frustrările determină consecinţe mai mult sau mai puţin durabile la cei care le îndură. Ele
sunt cu atât mai grave cu cât se manifestă mai precoce. J. Mac V. Hunt a demonstrat că, la
şobolani, comportamentul de depozitare este cu atât mai intens cu cât animalele au fost mai
private de hrană la vârsta lor tânără, în comparaţie cu şobolanii care au primit întotdeauna o
alimentaţie abundentă. Dezvoltarea generală este de asemenea afectată de carenţele afective
precoce. Experimentând pe doi iezi gemeni, alăptaţi de mama lor, unul dintre ei fiind separat de
aceasta timp de o oră pe zi, apoi amândoi fiind privaţi de lumină, s-a constatat că iedul care nu a
fost separat s-a adaptat noii situaţii, pe când celălalt a murit. Într-o creşă-model, R. Spitz a
constatat că sugarii privaţi de mama lor prezentau o sensibilitate crescută la infecţii banale
(mortalitate 37%) în comparaţie cu cei dintr-o grădiniţă, unde nu s-a înregistrat nici un deces.
Frustrări mai puţin grave, cum este privarea de blândeţea maternă, au consecinţe caracteriale:
copilul devine egoist, hipersensibil şi dependent de părinţii săi. Educaţia nu constă în suprimarea
frustrărilor, ci în dozarea lor, în funcţie de rezistenţa individului.
1. Eliminarea barierei.(Se strică mașina, dar un taxi e o soluție pentru a ajunge la timp în locația
propusă).
2. Ocolirea obstacolului. (Un angajat care vrea să avanseze într-un post mai bine plătit, dar nu
are șanse în instituția sa, se transferă la o alta, unde nu are un potențial rival).
3. Reacții compensatorii când nu este posibilă nici eliminarea, nici ocolirea barierei.
a. Compensarea prin fantezie. Când cineva are insuccese repetate sau se lovește de bariere
insurmontabile, se consoleaza oarecum in visare. Violonistul ratat visează ca dă concerte pe
marile scene ale lumii.
b. Identificarea. Adultul care a eșuat în cariera dorită, se identifică cu fiul său și face toate
eforturile pentru ca fiul să realizeze cariera visată de el.
c. Proiecția. (deficienta este proiectata asupra altora, astfel încât să le-o poată reproșa altora).
e. Atitudinea reacționala -atunci când cineva, împiedicat să-și realizeze o dorință, acționează într-
un sens contrar ei. Când i se interzice băiatului sa mearga la cinema, el stă acasă și învață.
Teoria generală a frustrării a fost dezvoltată de Rosenzweig în 1934 și oferă o
reformulare a conceptelor psihanalitice, fundamentată pe studii experimentale. Rosenzweig a
identificat trei niveluri de apărare psihobiologică a organismului: (1) nivelul celular sau
imunologic de apărare a organismului împotriva agenţilor infecţioşi. (2) nivelul autonom (de
urgenţă) de apărare organismului în ansamblu împotriva agresiunilor fizice în general.
Din punct de vedere psihologic, nivelul autonom corespunde fricii, durerii şi“tulburării”.
Fiziologic, el este reflectat de modificările biologice ale stresului, aşa cum sunt descrise de H.
Selye.(3) nivelul superior cortical (apărare a Eului) ce apără personalitatea împotriva agresiunilor
psihologice.
Iritarea intervine când evenimente nocive sau comportamente considerate ca ofensatoare apar în
mod repetat. Comportamentele ofensatoare, de sine stătătoare, frustreaza deoarece sunt o piedică
în dorința de eliberare de starea de iritare. În timp ce iritarea implică frustrarea, frustrarea poate
exista și în lipsa iritării (spre exemplu, în învățarea unui joc în care computerul câștigă rundă
după rundă jucătorul se va simți frustrat, dar nu și iritat).
-între două alternative dezirabile (o tânără se poate căsători doar cu unul dintre cei doi bărbați de
care se simte atrasă)
- între două alternative indezirabile (un angajat nerăbdător așteaptă în rând să cumpere bilete
pentru șeful său, îi displace să aștepte, dar îi displace și reacția șefului său în situația în care nu
are biletele pe care le-a cerut)
- între două alternative dezirabile și indezirabile în același timp (o persoană cu hipoglicemie vrea
și să mănânce prăjitura, dar și să evite simptomele - știe că se va simți tristă, va transpira după
consumul ei).
Toleranța la frustrare
Se defineşte prin aptitudinea unui individ de a suporta o frustrare, fără pierderea adaptării sale
psiho-biologice, adică fără a face apel la modalităţi neadecvate de răspuns. Această concepţie
este o apropiere de noţiunea de energie adaptativă a lui Selye. Conceptul de rezistenţă la frustrare
este legat de alte 2 principii psihanalitice:1.– Principiul plăcerii şi al realităţii. La copilul mic
principiul plăcerii implică satisfacerea imediată a oricărei dorinţe. Puţin câte puţin, individul
ia contact cu realitatea şi comportamentul său ţine seama şi de consecinţele îndepărtate posibile
şi de satisfacţia imediată. Această noţiune esenţială de amânare a satisfacţiei este implicată în
conceptul de rezistenţă la frustrare.2.– Principiul slăbiciunii eului. Principiul plăcerii este în joc,
din punct devedere psihanalitic, dacă subiectul adoptă reacţii neadecvate de apărare a eului, căci
aceste reacţii sunt mijloace de a proteja personalitatea de neplăceri asociate frustrării. În măsura
în care numai un eu slab are nevoie de a se apăra prin metode atât de inadecvate, conceptul
analitic de slăbiciune a eului apare evident în raport cu noţiunea de rezistenţă la frustrare.
Conceptul de rezistenţă la frustrare are 2 avantaje faţă de conceptele discutate mai sus: 1. În
primul rând el poate fi exprimat sub o formă cantitativă; 2. În al doilea rând implică existenţa
diferenţelor individuale în ceea ce priveşte diferitele praguri de rezistenţă la frustrare. Aceste
praguri pot fi urmărite a) pe de o parte după gravitatea stresului (există pentru fiecare subiect o
zonă cuprinsă între 2 intensităţi ale stresului în care răspunsul subiectului la frustrare este
adecvat); b) pe de altă parte, se poate admite existenţa diferenţelor în gradul de rezistenţă la
frustrare, în conformitate cu diferitele aspecte ale aceleiaşi personalităţi. Aceste zone de
rezistenţă la frustrare ar corespunde “complexelor” doctrinei psihanalitice. Subiecţii nevrotici şi
psihotici ar fi, din acest punct de vedere, subiecţi care au zone de rezistenţă coborâte, numeroase,
care eventual se acoperă unele pe altele, în timp ce subiectul normal ar fi caracterizat printr-un
grad general înalt de rezistenţă la frustrare.
Este de notat faptul că conceptul de rezistenţă la frustrare are implicaţii în sfera intelectuală. În
acelaşi mod ca şi în sfera afectivă rezistenţa la frustrare implică capacitatea de a refuza o
satisfacţie imediată, la fel şi în sfera intelectuală, după Hunt, gândirea simbolică sau abstractă ar
implica capacitatea organismului de a reţine diferite impresii, după ce stimulul a fost înlăturat şi
de a răspunde într-un mod selectiv după un oarecare timp. Prin acest mijloc gândirea se poate
ridica din planul concret imediat la planul abstract, simbolic sau conceptual. În ambele cazuri
există ooarecare capacitate de a nu răspunde imediat. Această capacitate în cele 2 cazuri se
dezvoltă odată cu maturizarea.
a) absenţa oricărei frustrări în prima copilărie îl face mai târziu pe subiect incapabil să răspundă
unei frustrări în mod adecvat;
b) o frustrare excesivă, pe de altă parte, poate crea zone de joasă rezistenţă, căci copilul, din
cauza lipsei maturităţii sale, este constrâns să reacţioneze inadecvat prin reacţii de apărare a
eului, care vor inhiba dezvoltarea sa ulterioară.
AGRESIVITATEA
Agresivitatea este definită ca fiind comportamentul care are ca scop rănirea unei persoane. Poate
fi fizică, verbală, urmată de succes sau nu. S-a făcut o distincție între agresivitatea ostilă (acțiune
care este rezultat al furiei și conține intenția de a produce suferință) și agresivitatea instrumentală
(care nu implică intenția de produce suferință unei persoane).
Agresivitatea, ca reacție la frustrare, poate fi orientată asupra obiectului frustrării sau, prin
comutare, asupra oricărui alt obiect; regresiunea la modalități inferioare de comportament,
depresia si reacțiile de abandon.. Societatea folosește pedeapsa pentru a reduce agresivitatea și
nerespectarea normelor legii, o metodă nefolosită în cazul anxietății sau tristeții. Anxietatea și
depresia, tratate atât prin terapii cât și prin tratamente medicamentoase, sunt luate mai în serios
decât furia sau agresivitatea Pe ansamblu rezultatele aplicării pedepselor pentru a opri
comportamentele greșite nu s-au dovedit foarte eficiente; există câteva programe de management
al furiei, dar fără a avea varietatea programelor adresate persoanelor triste sau stresate.
Teoriile biologice consideră agresivitatea un instinct și, prin urmare, ea are un scop și este
adaptată la mediu, este util întregii specii, apare la toți indivizii din specie, nu se învață prin
experiențele personale, se dezvoltă în procesul de maturizare.
Una din cele mai cunoscute teorii biologice este a lui McDougall (1908)
Teoria etologică susține caracterul pozitiv, funcțional al agresivității, considerată a sta la baza
unor comportamente vitale pentru specie: protejarea teritoriului, apărarea urmașilor și competiția
sexuală. Etologul Konrad Lorenz a analizat agresivitatea la oameni din perspectiva etologiei și a
apreciat că manifestarea agresivității la om este defectuoasă deoarece, în cele mai multe culturi,
agresiunea este reprimată de normele sociale, iar impulsul este reprimat până atinge niveluri
foarte înalte ducând la răbufniri. La multe specii de animale învinsul într-o înfruntare emite
semnale de capitulare care îl determină pe învingătoe să nu îl ucidă. La oameni, în schimb, a
dispărut inhibiția acestui comportament de capitulare deoarece în cele mai multe conflicte
inamicii se află la distanță mare unii de ceilalți și posturile învinșilor nu pot fi văzute de cei mai
puternici.
Teoria frustrare – agresivitate este o teorie care a marcat acest domeniu multă vrene după
apariția sa în 1939. A fost propusă de un grup de psihologi de la Universitatea Yale (Dollard,
Doob, Miller, Mowrer, Sears, ca reacție la toeria freudiană a frustrării. Afirmă că orice frustrare
duce la agresiune și orice comportament agresiv are la bază o frustrare. A primit și numeroase
critici care se refereau la această relație (frustrarea nu duce întotdeauna la agresivitate ci poate
produce și alte răspunsuri – apatia, strigătul de neputință, etc., iar agresivitatea nu este oricând
determinată de frustrare – asasinul plătit nu a fost frustrat de către victima sa).
Teoria transferului excitației, creată de Schachter și Dolf Zilmann, susține că indivizii pot
tranfera excitația fiziologică reziduală produsă de o sursă, prin atribuirea unei alte surse, cu alte
cuvinte excitația remanentă dintr-o situație anterioară poate fi adăugată excitației generate de o
altă situație nouă, ceea ce are ca rezultat amplificarea agresivității în momentul în care
agresivitatea este răspunsul dominant în cea din urmă situație.
Tipul de personalitate. Dintre cele două tipuri de personalitate identificate în urma cercetărilor -
tipul A și tipul B, primul este tipul activ, dispus să intre în competiție cu alții și predispus să
devină agresiv cu cei în care se află în competiție și să intre în conflict cu alte persoane atunci
când este stresat.
Agresivitatea poate avea, de asemenea, o cauză chimică, hormonală sau genetică. Utilizatorii de
steroizi au un anumit grad al furiei în perioada folosirii steroizilor și ulterior, așa- numita “furia
steroizilor”. Serotonina pare să aibă un efect inhibitor aupra agresivității (un nivel scăzut de
serotonină duce la un nivel ridicat al agresivității). Testosteronul prezintă o corelație pozitivă cu
agresivitatea.
Desigur, emoțiile și comportamentele sunt, în mare măsură, învățate, dar genele au un rol în
această matrice a cauzelor. Un larg studiu despre copiii adoptați a arătat că a locui cu un părinte
adoptiv criminal este mai puțin periculos decât a deține genele unui criminal (Mednick,
Gabrielli, Hutchings, 1984). Aceasta ar putea fi o altă discuție: așa cum se creează noi specii de
câini de luptă poate omenirea va fi capabilă să creeze oameni mai buni, mai delicați, mai
deștepți.
Studii asupra genelor au identificat o interacțiune complexă a unor gene specifice cu anumiți
neurotransmițători (serotonină, monoamin oxidază) care reglează stările și agresivitatea și
impactul pe care experiențele traumatice ale vieții pot avea asupra genelor crescând
probabilitatea actelor antisociale; aceste rezultate sugerează posibilitatea unor tratamente
viitoare.
Cercetările au arătat că stimularea unor anumite părți ale creierului duce la agresivitate și
stimularea altora oprește agresivitatea, dar nu se cunoaște cu precizie modul cum funcționează
aceste mecanisme ale agresiunii. EEG-uri anormale au fost relevate la criminali și persoane
agresive. Așadar, agresivitatea are, uneori, o fundamentare fizică (Derlega, Janda, 1981).
Amigdala este asociată cu agresivitatea, dar chiar atunci când este direct stimulată, inițierea
comportamentului agresiv depinde de factorii situaționali.
Factorii situaționali cărora li s-a acordat mai multă atenție sunt zgomotul, căldura și
aglomerația. Alți factori pot fi durerea, aerul poluat, mirosurile neplăcute.
O pisică care a crescut alături de un șobolan nu îl va ataca, indicând ca experiențele timpurii pot
inhiba comportamentele agresive (kuo, 1961).
Cei mai mulți psihologi cred, totuși, că agresivitatea este o strategie opțională.
Agresiunea și frustrarea
Cu cât obiectivul este mai apropiat, cu atât este mai mare frustrarea și proporțional probabilitatea
comportamentului agresiv.
Agresivitatea crește dacă frustrarea este neașteptată. Experimentul lui Kulik and Brown din 1979
au observat o agresivitate crescută la voluntarii cărora li se solicitase strângerea de fonduri
caritabile, nu au reușit performanțe prea bune și, în final, li s-a anunțat că ar fi trebuit să obțină
contribuții mult mai mari.
Frustrarea legitimă, neintenționată, care poate fi înțeleasă va avea ca urmare o tendință spre
agresivitate mai redusă.
Pedepsele aspre pentru agresivitate la copii nu sunt recomandate, doar cele blânde. De
asemenea, pedepsele aspre administrate adulților nu par să aibă rezultate importante. Cercetările
arată că pedepsele ar fi eficiente dacă ar urma imediat după actul agresiv și ar fi certă.
Atkinson, R.L., Atkinson, R.C., Smith, E.E., 2002, Introducere în psihologie, Editura Tehnica