Evanghelia duminicii Sfintei Cruci

„Cel ce voiește să vină după Mine, să se lepede de sine și să-și ia crucea sa și Să-mi
urmeze Mie !”, le-a grăit Domnul ucenicilor Săi , chemându-i înaintea Sa, precum am auzit
astăzi în Evanghelie.

Dreptmăritori creștini, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, ne aflăm la sfârșitul săptămânii

a treia din Postul Mare, în Duminica Sfintei Cruci. Deși textul Evangheliei acestei duminici
este relativ scurt, el este foarte bogat în înțelesuri duhovnicești legate de taina vieții creștine,
în general, cât și de perioada aceasta a Postului Sfintelor Paști. De ce Biserica a rânduit ca să
fie pomenită Crucea în mijlocul Postului Sfintelor Paști si să fie deja amintite Sfintele Patimi
ale lui Hristos și Slăvita Lui Înviere? Sfinții Părinti ai Bisericii ne învață că, după cum în
mijlocul Raiului era sădit Pomul Vieții, tot așa în mijlocul Postului Mare al Sfintelor Paști
este prăznuita sărbatoarea Sfintei Cruci , celei de viață făcătoare. Avem în fața noastră Sfânta
Cruce împodobită cu flori . Cândva, pe Golgota, această cruce era stropită cu Sângele Sfânt,
curs din rănile Celui ce S-a jertfit pentru noi, Iisus Hristos Mântuitorul nostru.

Crucea, dreptmăritori creștini, după cum știm, are două înțelesuri: altar de jertfă și
semn al Mântuitorului, ca simbol al suferinței. Dacă în trecut crucea reprezenta o unealtă
rușinoasă de execuție pe care se răstigneau cei mai mari făcători de rele, înainte de venirea
Mântuitorului în lume, din clipa răstignirii Lui pe ea, crucea devine altarul pe care s-a jertfit
Dumnezeu întrupat, steagul de biruință al creștinătății și semn sfânt și mântuitor pentru orice
creștin. La această cruce a suferinței se referă Hristos în Evanghelia de astăzi. Mântuitorul ne
recomandă trei lucruri, și anume: să ne lepădăm de sine , să luăm crucea și să-L urmăm. El nu
ne silește, nu ne forțează ci ne invită. Dacă voiește cineva să se bucure în veșnicie de
bunătățile cerești să urmeze sfatul Mântuitorului: mai întâi să se lepede de sine!

Dar ce înseamnă lepădarea de sine? Însuși termenul de lepădare de sine este dificil de
înțeles pentru omul de astăzi. În alte limbi lepădarea de sine se traduce cu negarea de sine,
mai ales într-o lume individualistă în care se afirma eul și se cultivă egoismul, ca lăcomie
după profit, lepădarea de sine reprezintă ceva greu de acceptat. Totuși, Mântuitorul Hristos ne
spune că prima condiție a urmării Lui, adică prima condiție pentru a fi ucenic al Său este
lepădarea de sine care înseamnă să părăsești viața păcătoasă, dar nu desființarea sau anularea
de sine ci schimbarea modului egoist de a viețui. Sinele este omul nostru lăuntric , „omul cel
vechi”, cum îl numește și Sfântul Apostol Pavel, „trup al păcatului” în care, după călcarea

1
poruncii de către primii oameni, se sălăsluiește aplecarea omului spre cele rele încă din
tinerețile lui. De acest om vechi , înrăit și viclean trebuie să ne lepădăm ca de o haină veche,
murdară și ruptă, căci adeseori suntem ca niște morminte văruite pe dinafară, albe și
frumoase, cum spune Domnul Iisus Hristos, iar pe dinăuntru suntem plini de toată necurăția.
Să ne lepădăm de acest „sine” al nostru și să-i facem loc Bunului Dumnezeu să facă rânduială
în cele dinlăuntru ale noastre!

A doua recomandare este să ne luăm crucea, crucea în înțelesul ei de necazuri și

suferințe. Crucea este adesea o neîmplinire, o boală incurabilă, o patimă nevindecată , o
tristețe că nu am devenit sau realizat ceea ce ne-am dorit. Foarte adesea, crucea în viața
omului, poate fi și o copilărie fără părinți sau o familie fără copii. Crucea poate fi și un
handicap ca urmare a unui accident. Crucea mai poate fi și o durere prelungită în tot timpul
vieții pentru că am pierdut o ființă dragă .În multe feluri crucea este trăită ca fiind o neputință,
o neîmplinire sau o suferință care marchează viața omului. Dar când Mântuitorul îndeamnă pe
fiecare să-și ia crucea sa, aceasta nu este altceva decât o chemare. A-ți lua crucea înseamnă a
îndura cu mărime de suflet batjocurile, ocările și necazurile cu care lumea iubitoare de păcat
și oarbă îi prigonește pe următorii lui Hristos. Mântuitorul voiește să poarte împreună cu noi
suferința noastră ca să umple cu prezența Lui iubitoare, mântuitoare și sfințitoare,
neîmplinirea noastră apăsătoare. Aceasta este calea sau metoda de a ne cunoaște pe noi înșine,
de a ne îmblânzi și a ne smeri. Iar dacă devenim blânzi și smeriți cu inima , dobândim pacea și
odihna sufletelor noastre.

Ce înseamnă a urma lui Hristos? Înseamnă a cerceta și a-ți însuși învățătura

Evangheliei, a lucrării minții, a lucrării inimii și trupului.

Arătând Domnul pentru cine cere aceste trei lucruri spune :„Căci cine va voi să-și
scape sufletul îl va pierde , iar cine va pierde sufletul său pentru Mine și pentru Evanghelie,
acela îl va scăpa.” ( Marcu 8, 35). Aici cuvântul „suflet” este folosit în locul cuvântului
„viață”. Dacă dorim să ne mântuim pe noi înșine cu forțele proprii , ne pierdem. Dacă însă ne
dăruim lui Hristos și ne unim cu El prin Sfintele Taine și împlinim poruncile Lui în viața
noastră atunci ne mântuim deoarece mântuirea înseamnă unirea omului cu Dumnezeu. Cel
care și-a pierdut viața pentru mărturisirea credinței și nu s-a lepădat de Hristos și nici de
adevărul Evangheliei acela s-a mântuit pe sine; iar cel ce s-a lepădat de Hristos, cruțându-și
viața aceasta vremelnică, s-a pierdut pe sine făcându-se nevrednic de Împărăția lui Dumnezeu.

2
 Trebuie să înțelegem că trupul este muritor și ceea ce am strâns în această viață
rămâne altora.Numai ceea de am trimis Dincolo , prin nevoințe, milostenie, fapte bune,
sfințirea trupului și a sufletului, numai acelea ne vor fi cu adevărat de folos.Pe lângă eforturile
noastre zilnice să nu uităm că suntem „călători aici pe pământ” sau cum ne spune și Sfântul
Apostol Pavel că „patria noastră eternă este cerul nu pământul”.

Dreptmăritori creștini , închinându-ne astăzi după rânduiala Sfintei Biserici, cinstitei

Cruci a Domnului cu trupurile noastre, să ne închinăm ei și cu duhul! Să cinstim Sfânta Cruce
a lui Hristos, mărturisind fiecare de pe crucea sa! Prin recunoașterea propriei stări de
păcătoșenie, prin mulțumita adusă Domnului, prin supunerea față de Dumnezeu, facem din
crucea noastră – unealtă a pedepsei și semn al necinstei- unealtă a birunței și semn al slavei
asemeni Crucii Domnului.

Să ne străduim așadar, lucrând cinstit în viața aceasta pământească, dar să nu uităm de

Dumnezeu cu care ne vom întâlni față către față în clipa trecerii noastre de aici dincolo! Să ne
străduim în cunoașterea lui Dumnezeu, în cunoașterea voii Sale și în plinirea Sfintelor Sale
porunci, încât să ne facem vrednici și să ne bucurăm de lumina Sfintei Învieri a Domnului
Nostru Iisus Hristos!

Amin!