Studiu de caz nr.

2:
Diversitatea tematică stilistică şi de
viziune în opera marilor clasici

Realizat de:
Nechita Mihai
Svinţi Ivona
 Introducere
Entuziasmului şi amatorismului autodidact al unora dintre scriitorii paşoptişti, ale căror priviri au
fost aţintite spre cultura franceză, le vor fi opuse în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea spiritul critic
junimist, cultul pentru rigoare şi claritate, gustul pentru clasic şi spiritul filosofic. Acestea vor impune
întregii culturi a timpului o direcţie nouă, în acord cu schimbările pe care marile evenimente ale timpului,
Unirea şi Independenţa, le-au adus şi în viaţa socială, politică şi economică a ţării.

Aceste caracteristici nu pot fi străine de influenţa culturii academice germane, căci, exceptându-i
pe Creangă şi pe Caragiale, singurii care nu au urmat şcoli superioare, şi pe Vasile Pogor,care a studiat în
Franţa, junimiştii au frecventat universitaţi germane. Va fi, fără îndoială, perioada cea mai importantă din
punct de vedere cultural a secolului. Odată cu definitivarea procesului de creare a unei limbi literare unitare
şi cu stabilirea normei lingvistice de către Academia Română, produse la sfârşitul secolului al XIX-lea,
cultura română, chiar dacă încă departe de momentul sincronizării cu Occidentul, depăşeşte stadiul
adolescenţei, întreptându-se hotărât în direcţia maturităţii depline.

În numele principiului autonomiei esteticului, se va produce o îndepărtare de literatura cu

accente patriotice,dar şi patriotarde a vremii. Lirismului excesiv, declamativ şi sentimental al paşoptiştilor, îi
vor fi opuse o varietate de teme şi de forme stilistice, nemaîntâlnite până atunci în literatura română.

2
 Mihai Eminescu
,,Fără Eminescu am fi mai altfel şi mai săraci.”

Tudor Vianu

• Biografie
Mihai Eminescu s-a născut la 15 ianuarie 1850 la Botoşani, ca al şaptelea copil din cei
unsprezece ai căminului Eminovici Gheorghe şi Raluca,născută Juraşcu. Copilăria o trăieşte din plin la
Ipoteşti, unde va fi aproape de natură şi va face cunoştinţă cu folclorul românesc, două aspecte care îl vor
marca definitiv şi se vor reflecta în creaţia lui poetică de mai tarziu.

Studiile, începute la Ipotesti, vor fi continuate la Cernăuţi, unde, în 1860, absolvă şcoala primară
şi este înscris la Ober-Gymnasium, liceu german din Cernăuţi unde îl cunoaşte şi pe Aron Pumnul, profesor
la care va sta în gazdă după ce demisionează din postul de copist la Tribunalul din Botoşani. Aici are acces
la biblioteca profesorului unde dezvoltă şi pasiunea pentru literatură.

1866 este anul primelor lui manifestări literare. Prima poezie, ,,La mormântul lui Aron Pumnul”
apare în broşura Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti scoasă de elevii de la liceul german. Debutul
propriu-zis are loc pe data de 25 februarie/9 martie în revista Familia de la Pesta, condusă de Iosif Vulcan,
unde publică poezia De-aş avea. Acum este convins de Iosif Vulcan să-şi schimbe numele din Eminovici in
Eminescu, nume preluat mai târziu şi de alţi membri ai familiei sale.

Din 1866 până în 1869, a pribegit pe traseul Cernăuţi – Blaj – Sibiu – Giurgiu – Bucureşti.
Aceştia sunt anii de cunoaştere prin contact direct a poprului, a limbii, a obiceiurilor şi a realităţilor
româneşti, autorul moral al acestui pelerinaj transilvănean fiind Aron Pumnul. În iunie 1866 a părăsit
Bucovina şi s-a stabilit la Blaj cu intenţia mărturisită de a-şi reîncepe studiile dar nu-şi realizează proiectul.

În 1867 a intrat ca sufleor şi copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi secretar în
formaţia lui Mihail Pascaly şi, la recomandarea acestuia, sufleor şi copist la Teatrul Naţional, unde îl
cunoaşte pe I. L. Caragiale. Cu această trupă face turnee la Brăila, Galaţi, Giurgiu, Ploieşti. A continuat să
publice în Familia; a scris poezii, drame (Mira), fragmente de roman (Geniu pustiu), rămase în manuscris; a
făcut traduceri din germană (Arta reprezentării dramatice, de H. Th. Rötscher).

Între anii 1869 şi 1872 este student la Viena unde urmează ca „auditor extraordinar” Facultatea
de Filozofie şi Drept, dar audiază în acelaşi timp şi cursurile altor facultăţi. La Viena se împrieteneşte cu
3
Ioan Slavici şi tot aici o cunoaşte şi pe Veronica Micle. Tot acum debutează ca publicist în ziarul Albina din
Pesta şi începe colaborarea la Convorbiri literare. Între anii 1872 şi 1874 este student la Berlin unde studiază
istoria şi filozofia,frecventând cursuri precum istoria şi monumentele Egiptului, logica şi principiile
filosofiei, istoria modernă, istoria generală a filosofiei. În această perioadă este copleşit de lipsuri materiale,
ceea ce-l face să considere anii studenţiei cea mai grea perioadă din viaţa lui, fără să poată intui însă
greutăţile care urmau sa-l copleşească după întoarcerea în ţară.

În 1874 se întoarce la Iaşi unde primeşte postul de director al Bibliotecii Centrale Universitare
cu ajutorul lui Vasile Pogor, la care stă şi în gazdă şi căruia îi este profund recunoscător. Deşi se simte
fericit, norocos şi lipsit de grija zilei de mâine şi mai ales lipsit de conflicte politice, în realitate nu este chiar
aşa. În urma unei intrigi locale regizate de Andrei Vizanti, duşmanul lui Titu Maiorescu, Eminescu este
înlocuit în postul de director al bibliotecii de poetul Petrino pentru care simte un profund dispreţ şi pe care îl
considera lipsit de talent.

La 15 iunie 1875 Titu Maiorescu îi propune lui Eminescu funcţia de revizor şcolar pentru
districtele Iaşi şi Vaslui. În această calitate l-a remarcat pe institutorul Ion Creangă de la şcoala nr. 2 din
Păcurari, Iaşi. În a doua jumătate a lunii octombie 1877, fiind invitat să intre în redacţia ziarului Timpul,
Eminescu a părăsit Iaşii şi a venit la Bucureşti unde s-a dedicat gazetăriei,desfăşurând o activitate
publicistică exceptională,care i-a ruinat însă sănătatea. La sfârşitul anului 1883 îi apare prima ediţie a unui
volum de Poezii , prin grija şi cu prefaţa lui Titu Maiorescu. Restabilit parţial, după tratamentul la un
sanatoriu de lângă Viena, poetul trăieşte o lungă şi dureroasă agonie, vreme de şase ani, până la 15 iunie
1889, când se stinge din viaţă.

•Opera poetică

Marele clasic al poeziei este considerat Mihai Eminescu, scriitorul care înnoieşte substanţa
poetică românească. În ipostaza de poet, Mihai Eminescu s-a autoîncadrat în categoria romanticilor: ,, Eu
rămân ce-am fost: romantic”( Eu nu cred nici în Iehova), dar se poate vorbi, în opera sa, şi de o
componentă clasică, sesizată de Titu Maiorescu în Direcţia nouă în poezia şi proza română. Aceasta constă
în limpezimea stilului, în preţuirea artei antice şi în aspiraţia spre echilibrul formei. Conţinutul creaţiilor
eminesciene este însă romantic, opera sa poetica arcuindu-se în jurul câtorva teme şi motive esenţiale.

I. Cosmogonia

Motivul cosmogonic apare frecvent în lirica eminesciană în poezii precum: Scrisoarea I,

Luceafărul sau Rugăciunea unui dac.

Episodul cosmogonic din Scirsoarea I foloseşte ca modele textele vedice( Imn Creaţiunii din
vechea scriere indiană Rig- Veda) – aşa cum remarca şi Perpessicius- şi teoria ştiinţifică Kant-Laplace. El se
realizeză în mintea bătrânului dascăl, geniul cunoscător, aflat în simetrie cu demiurgul, căci bătrânul dascăl
reprezintă pentru lume ceea ce lumea reprezintă pentru demiurg, adică o oglindă a autocunoaşterii.
Cosmogonia se realizează în patru trepte: haosul pregenetic, creaţia propriu-zisă, lumea-clipă suspendată şi
apocalipsa. În prima scvenţa regăsim motivul apelor primordiale care constituie elementul haotic, abisal.
Evocarea inexistentului, a nefiinţei, se face prin definiţii negative, printr-un joc bazat pe termeni
antinomici(fiinţă-nefiinţă, pătruns-nepătruns) sau sinonimici(viaţa si voinţa în accepţiunea lui
Schopenhauer). Remarcăm în continuare deplasarea accentului de pe inexistenţa obiectului pe cea a
subiectului (mintea care să priceapă, ochiul care să vadă, rază care să lumineze întunericul), prin negaţia
acestor trei elemente afirmându-se inexistenţa. Secvenţa a doua ilustrează geneza propriu-zisă, prin evocarea

4
punctului mişcător, principiul prim al creaţiei, elementul formativ. Astfel, materia (haosul) reprezintă
principiul femininului, iar forma(punctul mişcător) pe cel al masculinului. Creaţia apare ca o izvorâre
continuă, iar viziunea neîncetatei izvorâri a materiei este evocată într-un crescendo, realizat stilistic cu
ajutorul anaforei(repetarea sintagmei ,,de atunci” la începutui a trei versuri consecutive). Elementele se
desprind din nebuloasa primară atrase în viaţa de un ,,dor nemărginit”. Acestuia, interpretat de unii critici
precum Tudor Vianu ca schopenhaueriana voinţă oarbă de a trăi, Ioana Em. Petrescu îi dă întelesul de apetit
divin de autocunoaştere. În secvenţa a treia existenţa poate fi privită ca un accident care conturbă liniştea
eternă universală, fiind precedată de haosul pregenetic şi succedată de haosul postgenetic. Comparaţia
dezvoltată a lumii cu o cameră obscură străbătută de o rază de lumină ce conferă existenţă miilor de
particole, sugerează resorbţia în haos a lumii prin analogie cu stingerea razei. Secvenţa a patra este una
apocaliptică. Semnele pieirii universale se manifestă prin stingerea soarelui, a stelelor, prin ingheţarea
planetelor. Viziunea escatologică a lumii în cădere, a cosmosului în destrămare culminează cu o metaforă
extrem de sugestivă pentru concepţia cosmogonică a poetului.

În Luceafarul cosmogonia este întâlnită în cel de-al treilea tablou. Călătoria luceafărului spre
demiurg este o călătorie regresivă pe linia timpului şi a spaţiului, o calatorie spre momentul iniţial al creaţiei,
sre vidul primordial înzestrat cu putere de absorbţie, pe parcursul căreia se dezvăluie un întreg peisaj cosmic,
imaginea haosului materializăndu-se prin văi, apă şi lumină(care în viziunea lui Tudor Vianu definesc
motivul nuntirii apei cu lumina). Remarcăm elemente comune între viziunea cosmogonică din Luceafărul şi
cea din Scrisoare I : definirea centrului universului prin inexistenţa subiectului(,, ochi care să vadă”) şi ,,
setea care il soarbe”, corespondentul ,,dorului nemărginit”.

II. Naşterea şi surparea marilor civilizaţii

Această temă este întâlnită în mai multe poezii eminesciene, mai ales în vastul poem Memento
mori, subtitlul acestuia Panorama deşertăciunilor, introducând motivul vanitas vanitatum- motiv
caracteristic acestei teme. Sunt reînviate imaginile pline de strălucire ale marilor imperii precum Babilonul,
Egiptul, Grecia sau Roma. În faţa istoriei, a sorţii schimbătoare(motivul fortuna labilis) şi a timpului
implacabil,singura salvare pare a fi întoarcerea la mit.

III. Poezia de inspiraţie filosofică

Poezia filozoficã nu aparţine unei anumite perioade de creaţie. Cercetãtorii operei eminesciene
au ajuns la concluzia că majoritatea poeziilor lui Eminescu au un substrat filozofic. Poetul şi-a pus de
timpuriu întrebări asupra existenţei, el fiind unul dintre aceia care resimt din plin distanţa între aspiraţiile lor
şi realitatea înconjurătoare. Motivele cel mai des întâlnite în opera filozofică sunt: timpul (Glossă,
Scrisoarea I), geneza şi stingerea universului(Scrisoarea I, Rugãciunea unui dac), geniul şi singurãtatea
(Luceafãrul), cunoaşterea prin contemplare(Glossă), moartea. Poetul porneşte în gândirea sa de la Kant, de
la care împrumutã ideea de timp şi spaţiu ca forme ale cunoaşterii omeneşti, dar ale cărui categorii le reduce
la una singură: cauzalitatea. El reia aceeaşi problemă a raporturilor între cunoaşterea noastră şi realitatea
obiectivă, dar ajunge la o soluţie diferită de aceea a maestrului. „În formele accesibile cunoaşterii omeneşti,
lumea nu este altceva decât reprezentarea mea”:"Die Welt ist menine Vorstellung", declară el într-o formulă
pregnantã. Aceasta înseamnă reducerea întregii existente la planul unic al subiectivitãtii. De aici ajungem la
problema geniului, acela care a aflat cã există în noi ceva mai adânc decât noi înşine: eul care şi-a gãsit
sinele, acela care constã într-o dezvoltare a puterii intelectuale ce depăşeşte limita cerută de voinţă, pentru
serviciul căreia s-a nãscut. Deasemenea putem observa unele apropieri ale gândirii eminesciene cu filosofia
indică( Scrisoarea I-Imn Creaţiunii,dar şi viziunea asupra vieţii ca iluzie,vis). Remarcăm totodată influenţa
lui Schopenhauer asupra liricii eminesciene. ,,Voinţa de a trăi” devine la Eminescu ,,dorul nemărginit”,
noţiunea metafizică a gânditorului germăn găsind în româneşte un termen care poate trezi un ecou prelung şi
bogat.

IV. Mitologia şi folclorul

5
 Dragostea lui Eminescu pentru folclorul românesc este vizibilă în toate poeziile lui, transparând
prin toţi porii creaţiei şi simţirii lirice, fapt recunoscut şi de exegeţii străini precum Rosa Del Conte, care
afirmă că ,,nu este puţin ceea ce datorează gândirii occidentale cultura lui Eminescu, dar cuvântul liric în
care se transfigurează lumea lui este scos din izvoarele tradiţiei autohtone”(Eminescu sau despre Absolut-
1962).

Pasiunea lui pentru folclor, dobândită în copilărie, alimentată de peregrinările prin ţară cu trupa
de actori care îi satisfac poetului setea de a auzi chiar de la rapsozi populari balade, legende şi doine , este o
dimensiune importantă a personalitaţii poetului, care studiază mai târziu opera folclorică a lui Hasdeu şi
culegerile de creaţii populare, în special pe cea alcătuită de Vasile Alecsandri.

Mihai Eminescu valorifică în poezia sa creaţiile folclorice prin teme, motive, personaje
mitologice, mituri populare, limbaj, îmbogăţindu-le cu idei filosofice şi conferindu-le noi semnificaţii: Calin
file din poveste, Ce te legeni, La mijloc de codru, Revedere. Rădăcinile viziunii lirice adânc înfipte în
spiritualitatea poporului din care s-a născut sunt mărturisite chiar de Eminescu într-o însemnare făcută pe
marginea unui manuscris: ,, Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur
din marea de amar”.

V. Tema iubirii şi a naturii

Lirica eminesciană se înscrie în curentul exprimării sentimentelor de dragoste în mijlocul naturii,

tema iubirii şi a naturii fiind tema romantică fundamentală a poeziilor sale. La Eminescu natura se manifestă
în două planuri, unul terestru şi altul cosmic, interferate în mod armonios, în cadrul căreia indragostiţii
oficează un adevărat ritual al iubirii, ,,natura adesea – dacă nu primează – e pe acelaşi plan cu
dragostea”(G.Ibrăileanu). Natura terestră, cu motive romantice specifice spaţiului eminescian – codrul,
izvoarele, salcâmul, teiul, lacul – văzute în veşnică rotire a anotimpurilor, este în general ocrotitoare, caldă,
uneori sălbatică participând mereu la frământările poetului şi constituind cadrul cel mai potrivit al dragostei
şi meditaţiei(Dorinţa, Floare albastră). În alte poezii, ca elegia Mai am un singur dor, ea constituie un
spaţiu al morţii.

Natura cosmică este simbolizată mai ales prin cadrul nocturn în care motivele romantice – luna,
stelele, luceferii – participă direct la sentimentul iubirii umane, care reprezintă la Eminescu un sentiment
fundamental la care ia parte întreg cosmosul, luna fiind astrul tutelar şi martor al ritualului celor doi
indrăgostiţi.

În evoluţia poeziei sale erotice se disting în principal două etape:

• Etapa studentească/ ieşeană (1870- 1876) în care predomină ca specie idila, ilustrează
imaginea luminoasă, optimistă, exuberantă a iubirii, momentele fericite se asociază cu un
cadru natural aflat în deplină armonie cu stările sufleteşti ale poetului. Centrul cadrului
spatial în care se desfăsoară jocul de dragoste între îndrăgostiţi este marcat de un tei care
acoperă un izvor, jocul terminându-se întotdeauna prin somn(troienirea cu flori de tei).

• Etapa bucuresteană (1877-1883) în care predomină ca specie elegia, se defineşte prin

profunzimea filosofică a sentimentului de iubire, ceea ce dă creaţiilor din această
perioada scepticism, melancolie, provocate de dezamăgirea poetului aflat mereu în
căutarea idealului de iubire. Acestei atitudini fundamentale îi corespunde o natură lipsită
de exuberanţă, tristă cu plopi singuratici şi ploi reci.

Înafară de poeziile erotice, care reflectă aspiraţia pentru iubirea ideală şi disponibilitatea geniului
de a face sacrificiul suprem în numele acesteia, Eminescu a abordat şi poezia cu formă fixă. Sonetele erotice
ale acestuiă (aparute la 1 octobrie 1879 în Convorbiri literare: Afară-i toamnă, Sunt ani la mijloc, Când

6
însuşi glasul) îmbină clasicismul şi romantismul, ineditul constând în împletirea rigorii clasiciste a poeziei
cu formă fixă cu elementele elegiace de factură romantică.

Ion Creangă
7
 ,,Ion Creangă este poporul român însuşi,

surprins într-un moment de genială expansiune.”

G. Calinescu

•Biografie
Ion Creangă s-a născut la 1 martie 1837 la Humuleşti, judeţul Neamţ, fiind primul din cei opt
copii ai soţilor Ştefan a Petrei Ciubotariul şi Smaranda Creangă. Strămoşii săi sunt la origine ardeleni
emigraţi în Moldova pe la sfârşitul secolului al XVIII lea. Începând cu anul 1846, frecventează şcoala
primară din satul Humuleşti unde îl are ca prim învăţător pe “bădiţa Vasile al Ilioaiei, dascălul bisericii, un
holteiu zdravăn, frumos şi voinic” a cărui figura este evocată cu afecţiune deosebită în Amintiri din
copilarie. Îndemnat de bunicul său, David Creangă, Ion urmează cursurile şcolii din Broşteni, curând fiind
nevoit sa le întrerupă din cauza râiei pe care o contracteză de la caprele Irinucăi(femeia la care şedea în
gazdă). Nu după mult timp părăseşte şi localitatea din cauza unei isprăvi săvârşite în dovărăşia lui Dumitru:
copiii prăvălesc un bolovan peste casa Irinucăi.

În 1853 Ion este înscris la prima şcoală publică din judeţ la Targu-Neamţ, unde este cunoscut sub
numele de Ion Ştefănescu, nume însă pe care nu-l va adopta dupa plecarea de la această şcoală. În 1854,
după dorinţa mamei lui, este înscris la Şcoala catihetică din Fălticeni pe care el o va numi ,,fabrica de popi”.
Din toamna anului 1855, Ion Creangă urmează seminarul de la Socola, unde studiază îndeosebi materii
teologice, însă nici cele laice nu sunt excluse. De acum înainte viitorul scriitor îsi va petrece restul vieţii la
Iaşi, drumul creaţiei sale fiind mereu legat de acest oraş.

Întrerupând frecventarea seminarului de la Socola din pricina morţii tatălui său, în iunie 1858 Ion
Creangă solicită o slujbă portrivită pregătirii sale încomplete, iar în luna august a anului viitor se căsătoreşte
cu Ileana Grigoriu, fiica părintelui Ioan Grigoriu. În luna decembrie a aceluiaşi an este hirotonisit diacon.
Tot în decembrie însă în anul viitor se naşte unicul său fiu, Constantin Creangă. Nemulţumit cu statutul de
diacon , Ion Creangă se înscrie în primă fază la facultatea de teologie(1861) pe care o abandonează, iar apoi
la Institutul pedagogic de la Trisfetite din Iaşi pentru a deveni institutor, unde îl va avea ca profesor pe Titu
Maiorescu. La 2 noiembrie, acelaşi an, prin decret domnesc, el este numit institutor, rămânând credincios
carierei didactice până la sfârşitul vieţii, el fiind şi autorul unui abecedar intitulat Metoda noua de scriere şi
citire.

În 1871, în urma unor atitudini care au scandalizat ,,cuvioasele feţe bisericeşti”, Ion Creangă este
exclus din rândurile clerului, sub învinuirea că a fregventat teatrul, a tras cu puşca în ciorile de pe clopotniţa
bisericii şi şi-a tuns pletele. Tot în acest an povestirile Acul şi barosul, Prostia omenească, Inul şi cămeşa
sunt inserate în Învăţătorul copiilor, un manual de citire. După înlăturarea din tagma preotească este exclus
şi din invăţământ, la 14 iulie 1872,însă va fi reprimit doi ani mai târziu, odată cu numirea lui Titu Maiorescu
la Ministerul Instrucţiunii. În 1875 îl cunoaşte pe Mihai Eminescu, pe atunci revizor şcolar, între cei doi

8
înfiripându-se o prietenie durabilă. La îndemnul poetului, el scrie cele mai importante opere ale sale şi
frecventează societatea Junimea.

În 1881, după publicarea câtorva povestiri şi basme(Soacra cu trei nurori, Capra cu trei iezi,
Ivan Turbincă, Harap Alb, Moş Nichifor Coţcariul), începe să publice Amintiri din copilărie, anul urmator
încheind partea a treia a Amintirilor. În 1887, din cauza boli, renuntă la postul de institutor şi pleacă la
Bucureşti. În 1888 citeşte fragmente din ultimele sale scrieri la cercul literar al lui N. Beldiceanu, şi tipăreşte
partea a patra a Amintirilor din copilărie. În 1889, la câteva luni după moartea lui Eminescu, în ultima zi a
anului, se stinge din viaţa şi Ion Creanga.

•Opera

Ion Creangă este scriitorul care a valorificat creaţia populară în poveşti( Soacra cu trei nurori,
Capra cu trei iezi), povestiri( Popa Duhu, Povestea unui om leneş), basme culte( Danila Prepeleac,
Povestea lui Harap-Alb), dar şi în nuvela Moş Nechifor Coţcariul şi în romanul Amintiri din copilărie. A
zugrăvit satul, de la personajele care îl populează, până la limbajul şi obiceiurile acestuia. Temele
valorificate de povestitorul moldovean sunt: copilăria, viaţa satului tradiţional, condiţia umană, iar creaţiile
sale se caracterizează prin intenţii moralizatoare care îl apropie de clasicism, prin perspectiva anecdotică şi
tendinţa de evocare scenică.

I . Copilăria şi viaţa satului

Amintiri din copilărie cuprinde povestea copilăriei sau, mai degrabă, spectacolul vârstei fericite.
Prin amănunte, copilăria reconstituită a aparţinut biografic lui Creangă, prin semnificaţie este universală,
aparţine tuturor. Copilăria apare ca o perioadă a bucuriei şi a inocenţei, fără griji, în care fantezia
completează realitatea, iar jocul este suprema preocupare.

S-ar putea spune că în Amintiri din copilărie, Creangă zugrăveşte copilăria “veselă şi
nevinovată” şi că Nică este “copilul universal” de pretutindeni şi de oricând. Acestei copilării ideale i se
oferă un mediu real de existenţă, un cadru uman şi geografic, care este cel al ţinutului natal. Satul Humuleşti
este tărâmul de basm al candorii infantile şi chiar dacă în realitate – cum dovedesc documentele – era un sat
mic cu oameni nevoiaşi, pentru Creangă satul era mare, răzăşesc.

Din paginile Amintirilor iese cu pregnanţa satul românesc tradiţional. Creangă cunoaşte
psihologia oamenilor, raporturile lor în viaţa socială, obiceiurile şi tradiţiile locale, credinţele şi superstiţiile
lor. Personajele fac parte tot din lumea satului, ele construind un întreg univers autentic. După Garabet
Ibrăileanu( Povestirile lui Creangă, 1910) ,,în Ion Creangă trăiesc credinţele, eresurile, datinile, obiceiurile,
limba, poezia, morala, filosofia poporului, cum s-au format în mii de ani de adaptare la împrejurările
pământului dacic, la dedesubtul fluctuaţiunilor de la suprafaţa vieţii naţionale. Creangă este reprezentantul
perfect al sufletului românesc între popoare; al sufletului ţărănesc între moldoveni; al sufletului omului de
munte între ţăranii moldoveni”.

II. Limbaj, oralitate şi umor

9
 Limba lui Creangă prezintă un aspect autentic popular, evident pentru oricine, dar mai ales
pentru cercetătorii străini, dispuşi să o interpreteze ca o copie fidelă a vorbirii tăranilor moldoveni din a doua
jumătate a secolului XIX-lea- şi atât. În realitate, suscitând un interes lingvistic şi folcloric enorm, opera lui
Creangă constituie una dintre cele mai înalte culmi ale prozei artistice româneşti.

Trăsătura stilistică cea mai frapantă a prozei lui Creangă este oralitatea. Procedeele artei sale
sunt acelea ale unui povestitor. Comunicarea cu cititorul beneficează astfel de un spor de autenticitate.
Creangă scrie ca să fie ascultat, iar textul are nevoie de suflarea caldă şi de mlădierile vii alea rostirii ca să
prindă strălucire şi să-şi dezvăluie pe deplin tâlcul. Ritmul susţinut şi vioi, intonaţia vălurită şi sinusoasă, cu
suişuri şi coborâşuri sunt caracteristici ale limbii vorbite, topica fiind şi ea importantă în acest sens, căci
autorul lasă cuvintele să se înşire după ordinea vorbirii şi nu a scrisului, unde topica este mai controlată. Un
alt semn distinct al oralităţii este abundenţa expresiilor onomatopeice, a interjecţiilor şi a verbelor imitative.
Senzaţia de oralitate este provocată şi de mulţimea expresiilor specifice limbii vorbite( ,,vorba ceea”, ,,hăt
bine”, ,,şi pace bună”), a zicerilor tipice, a întrebărilor şi exclamaţiilor. Bucuria povestirii este, nu o dată,
covârşită de ispita taifasului, trecerea de la naraţiune la dialog realizându-se uneori firesc, fără nici un semn
grafic, fără măcar ca replica să fie vestită printr-unul din numeroasele verbe ale zicerii.

Umorul lui Creangă se vădeşte, înainte de toate, în exprimarea poznaşă, în sucirea mucalită a
frazelor, într-o şiretenie sintactică în care cazi ca într-o capcană. Alteori, cuvintele capătă forme neaşteptate
sau sunt aşezate în combinaţii surprinzătoare.Voia bună e întreţinută şi de plăcerea scriitorului de a-şi
presăra naraţiunea cu zicale, cu expresii populare şi vorbe de duh, prin care se caracterizează o situaţie, se
îngroaşă o trăsatură, se face o aluzie sau, pur şi simplu, se provoacă râsul.

Umorul e stârnit şi prin alte procedee: prin caracterizare ironică, prin nume sau porecle comice
(“Trăsnea”, “Gâtlan”, “Duhu” etc), prin autopersiflare, prin prezentarea unor oameni şi scene care stârnesc
hazul.

După cum se vede, umorul este la Creangă o tresatură specifică, semn de vitalitate, de veselie
contagioasă, atitudine pe care o propune cititorilor ca soluţie de viaţă. Râsul lui nu este un râs de distanţare,
care pedepseşte, care batjocoreşte. Creangă nu este un satiric, râsul lui e mai degrabă un semn al dragostei
de oameni, e un râs optimist, care eliberează, care creează bună dispoziţie.

Deşi simţul umorului este la Creangă o problemă de temperament, în operă el se realizează într-o
viziune şi cu mijloace populare, ceea ce este încă o dovadă a faptului că fondul sau spiritual primar este
echivalent cu fondul spiritual al folclorului românesc. El se ridică la nivelul cel mai înalt nivel al artei
literare culte, realizând o literatură cu specific naţional, care a ajuns apoi să se înscrie în universal.

Bibliografie

10
 • Călinescu, George- Istoria literaturii române- compendiu, editura Minerva,1983

• Piru, Al.- Valori clasice, editura Albatros,1978

• Ibrăleanu,G.- Spiritul critic in cultura româeasca•note şi impresii, editura Minerva 1984

• Constantinescu,Pompiliu- O catedră Eminescu, editura Junimea, 1987

• Creangă,Ion-Amintiri din copilărie,texte comentate-Lyceum, editura Albatros,1976

• Manual Limba si literatura română, grup editorial ART, 2007

• Manual Limba si literatura română, editura Corint, 2008

• http://ro.wikipedia.org/wiki

Jurnal de elaborare a studiului de caz

11
• Sâmbătă,27 martie- pregătirea documentaţiei

• Duminică,28 martie- prima întalnire- elaborarea planului

-sintetizarea informaţiilor

• Luni/Marti,29/30 martie- redactarea studiului de caz.

12