FACULTATEA DE MEDICINA SI

FARMACIE GALATI
FIZIOLOGIA
APARATULUI
URINAR
(I)
CONF.DR. DINU CIPRIAN ADRIAN
 RINICHIUL
1. ORGANIZAREA MORFOFUNCTIONALA A
RINICHIULUI
Este organul de eliminare a substanţelor toxice din organism, indiferent de originea lor.
Corespunde vertebrelor T12-L3, este localizat retroperitoneal în loja renală, are forma unui bob
de fasole, culoare roşie-brună si greutatea de 120 g.
Prezintă la polul superior glanda suprarenală, iar la nivelul marginii mediale, hilul renal.

Acesta este o zonă străbătută de elementele vasculo-nervoase şi bazinet.

Hilul conduce într-o excavaţie situată în profunzimea rinichiului numită sinus renal.

Rinichiul are la exterior o capsulă renală fibroasă sub care se află parenchimul renal ce
delimitează sinusul renal.
a) Capsula este formată din ţesut fibroconjunctiv.
b) Sinusul conţine grasime, vase, nervi şi canalele excretoare renale (calicele şi pelvisul renal).

Peretele sinusal prezintă 2 feluri de proeminenţe:

1. papilele renale (aparţin medularei şi pătrund în corticală)
2. proeminenţele interpapilare (aparţin coloanelor renale ale corticalei).
c) Parenchimul renal este organizat in 2 zone: medulară şi corticală.

Medulara este situată central, discontinuă, fiind formată din mai multe fragmente
(piramidele renale) înconjurate de corticală.

Piramidele renale Malpighi sunt formaţiuni tronconice sau piramidale în numar de 7-14
pentru fiecare rinichi. Au baza spre periferie şi vârful spre sinusul renal.
Vârful poartă numele de papila renală şi se deschide într-un calice mic.

Suprafaţa papilei are 15-20 orificii şi se numeşte aria ciuruită.

Substanţa corticală care separă 2 piramide renale se numeşte coloana renală Bertin.
Secţiunea piramidelor prezintă numeroase striaţii longitudinale date de arterele renale drepte
şi de tubii colectori Bellini.

Corticala reprezintă substanţa continuă în care sunt incluse piramidele Malpighi.

Porţiunea ei principală este situată la periferia organului şi se întinde ca o bandă de la baza
piramidelor Malpighi până la capsula renală.
 Corticala se insinuează între piramidele renale şi formează coloanele renale Bertin ce
ajung până la sinusul renal şi formează proeminenţele interpapilare.
Zona periferică a rinichiului conţine 2 portiuni: radiata şi covulata.
 Porţiunea radiată sau piramidele Ferrein reprezintă formaţiuni piramidale situate pe
baza piramidelor Malpighi, cu vârful spre capsulă şi baza pe piramidele renale
Malpighi. Sunt în număr de 300-400 pentru fiecare piramidă Malpighi şi reprezintă
prelungiri ale medularei în corticală. Fiecare piramidă Ferrein cuprinde 50-100 tubi
uriniferi.
 Porţiunea convulată sau labirintul renal este situată între piramidele Ferrein şi
cuprinde corpusculii renali, tubii contorţi şi vasele de sange.

Rinichiul poate fi împărţit în lobi şi lobuli.

 Lobul renal este format dintr-o piramidă Malpighi împreună cu toate piramidele Ferrein
dependente de ea şi cu toată substanţa corticală adiacentă (corticală periferică şi
coloanele renale).
 Lobulul renal este format dintr-o piramida Ferrein şi labirintul renal înconjurator.
Parenchimul renal conţine tubi renali şi vase de sânge.

Sistemul de tubi renali este format din nefroni şi tubi colectori.

2.NEFRONUL
Nefronii sunt aşezaţi în corticală şi reprezintă porţiunea secretoare. Ei sunt in numar de 1-1,3
milioane/rinichi si formeaza unitatea morfo-funcţională a rinichiului.
Nefronul este alcătuit din 2 porţiuni: corpusculul renal Malpighi şi tubul renal.

a) Corpusculul renal Malpighi este situat în corticală fiind format din glomerulul
renal şi capsula glomerulară Bowman.

 Capsula glomerulara este porţiunea iniţială a nefronului, are forma unei cupe cu
pereţi dubli (foita interna si foita externa) şi prezintă 2 poli:
1) vascular – unde există glomerulul renal
2) urinar – este situat în partea opusă celui vascular si se continua cu tubul contort proximal.

 Foiţa internă a capsulei este formată din celule epiteliale turtite cu prelungiri(podocite
cu pedicele) şi se mulează pe ghemul capilar.
 Foiţa externă este formată din celule epiteliale turtite fara prelungiri si se continuă cu
tubul contort proximal.

 Glomerulul renal Malpighi este format din 20-40 anse capilare încolăcite,
dispuse între 2 arteriole: aferentă şi eferentă.

a) Arteriola aferentă este o ramificaţie finală a arterei renale, intră în capsula Bowman şi se
capilarizează.

b) Capilarele au celulele endoteliale cu numeroase orificii (fenestratii) si sunt separate de

capilarele vecine prin celule mezangiale si tesut conjunctiv. Celulele mezangiale au proprietatea
de a se contracta (pe ele actioneaza si angiotensina II), de a face fagocitoza si de a prolifera
(comprima uneori capilarele si scad filtrarea glomerulara).
Capilarele glomerulare + celulele mezangiale + tesutul conjunctiv=mezangium.

c) Arteriola eferentă rezulta din confluarea capilarelor glomerulare.

 Foiţa internă a capsulei Bowman împreună cu peretele capilarului formează
membrana filtrantă glomerulară cu rol în formarea urinei (filtrat glomerular).

Detaliat, membrana filtrantă glomerulară, este formată din:

1. lamina fenestrată a endoteliului capilar (pori de 700-1000 Å (70-100 nm), fara

diafragm) cu incarcare electrica negativa ce impiedica filtrarea proteinelor.

2. membrana bazală ce aderă la endoteliu şi la foiţa internă a epiteliului capsulei Bowman.

Membrana bazala este formata din fibre de colagen IV. Fiecare fibra de colagen are forma
unui triplu helix (incolacire longitudinala a 3 filamente peptidice, ale caror
capete(extremitati) sunt libere si formeaza domeniul peptidic globular noncolagenos). Pe
fibrele de colagen din structura membranei bazale se depun proteoglicani care sunt
incarcati cu sarcini negative---membrana bazala este electronegativa.

Aceasta conţine o zonă centrală opacă (lamina densă) şi două zone vecine (lamina
rară internă situată lângă capilar şi lamina rară externă situata langa epiteliul visceral al
capsulei).

3. epiteliul visceral al capsulei Bowman, format din celulele podocitare ce formeaza spatii
lacunare.
Prelungirile secundare ale podocitelor se numesc pedicele si se fixează pe lamina rară
externă.
Pedicelele au intre ele o fanta de 250 Å(25nm), ce prezinta o membrana proteica (nefrine)
(diafragma) cu un orificiu central de 40-100 Å(4-10 nm) (adevarata zona de filtrare).
La nivelul podocitelor şi a laminei fenestrate se găsesc sarcini negative, care resping
moleculele anionice.

Epiteliul visceral are o incarcare electrica negativa ce impiedica filtrarea proteinelor.

Dimensiunea albuminelor < globulinelor<fibrinogenului.
Dimensiunea albuminelor ≈ dimensiunea fenestrelor.
 Albuminele ar putea sa treaca uneori prin capilarul glomerular dar ele sunt respinse de
sarcinile negative.

Membrana filtranta glomerulara (Tortora G).

b) Tubul renal este format din tubul contort proximal, ansa Henle şi tubul contort
distal.
 Tubul contort proximal este situat în labirintul cortical în prelungirea capsulei
Bowman.
Peretele este format dintr-un epiteliu cubic unistatificat cu margine în perie la polul luminal.

 Ansa Henle continuă tubul proximal şi este formată din: o ramura subţire
descendentă, un varf, o ramura subţire şi apoi groasă ascendentă .
 Ramura descendentă continuă tubul proximal, face o buclă inferior şi urmează apoi un traiect
ascendent.
Ramura ascendentă, impermeabila pentru apa, prezinta o porţiune dreaptă subţire, în medulară
şi o porţiune groasă sinuoasă, care trece în corticală si se continua cu tubul contort distal din
momentul trecerii printre cele 2 arteriole (aferenta si eferenta).

 Tubul contort distal (TCD) este situat în corticală, în continuarea ansei Henle. Prima
jumatate a TCD este impermeabila pentru apa.

TCD are o porţiune dreaptă şi una întortocheată (contortă).

Peretele este format din epiteliu unistratificat cilindric cu microvili fără margine în perie.
Porţiunea iniţială a tubului trece prin unghiul dintre arteriola aferentă şi eferentă.

Celulele epiteliale ale tubilor contorti distali care vin în contact cu arteriolele, sunt foarte
inghesuite, au aspect mai dens, nu prezinta membrana bazala (MB) si sunt numite macula
densa.
Celulele musculare netede din pereţii arteriolelor aferentă şi eferentă, au caracter
epitelial, sunt mai umflate, conţin granule cu renină şi se numesc celule juxtaglomerulare
(mioepiteliale).
Structura formată din macula densa , lacis (celule mezangiale) şi celulele juxtaglomerulare se
numeşte aparat juxtaglomerular.
 Cei mai mulţi receptori pentru renine se află la nivelul arteriolei eferente.
Renina produsă de celulele arteriolei eferente, acţionează pe plan local şi menţine presiunea
sângelui în glomerul în cazul scăderii tensiunii arteriale (efect de feed-back).

3. TIPURI DE NEFRONI
1. Nefronii juxtamedulari (15%) (situati langa medulara) au glomerulii localizati in
partea interna a corticalei, ansa Henle lunga si acelaşi calibru la arteriolele aferentă şi
eferentă.

2. Nefronii corticali (superficiali) (85%) au glomerulii localizati in partea externa a

corticalei, ansa Henle scurta iar arteriola eferentă mai îngustă decât cea aferentă. Aceasta
variatie a diametrului arteriolar faciliteaza filtrarea glomerulara.
 4. TUBII COLECTORI
Continua tubii contorti distali, încep în corticală, străbat medulara (tubi Bellini) şi se deschid
prin orificiile papilare ale ariei ciuruite la nivelul calicei mici (15-20 ducte papilare Bellini).
Au peretele format din ţesut epitelial prismatic unistratificat.

5. INERVATIA SI VASCULARIZATIA RENALA

Vascularizaţia arteriala renală este asigurată de artera renală.
Aceasta intră în hil şi dă ramuri pielice care încojură bazinetul.
De aici pornesc arterele interlobare, care merg până la baza piramidelor Malpighi şi se
continuă cu arterele arcuate.
Din arterele arcuate se desprind spre corticală arterele interlobulare şi spre medulară
arterele drepte adevarate.

Din artera interlobulara se desprinde arteriola aferenta care intra in capsula Bowman, se
capilarizează şi formează glomerulul renal.
Din glomerul pleacă prin polul vascular arteriola eferentă, care la nefronii corticali se
capilarizează în jurul tubului urinifer formând reţeaua capilară peritubulară situată
predominant în corticală.
Din arteriolele eferente ale nefronilor juxtamedulari pleacă ramuri lungi -vasa recta (vase
drepte false)-, ce străbat medulara până la papilele renale. Acestea se întorc în cortex şi se varsă
în venele corticale.
Arterele drepte adevărate vascularizează piramidele Malpighi de la baza la vârf.
Venele au traiect invers arterelor şi se varsă în final în vena renală.
Inervaţia rinichiului este simpatică şi parasimpatică (X) şi reglează debitul sanguin.
Cea mai mare parte din fibre abordează rinichiul sub forma plexului renal.
6. CAILE URINARE
Sunt intrarenale si extrarenale.
 Caile urinare intrarenale sunt calicele renale mici, calicele renale mari şi o parte din
bazinet.
-Calicele renale mici sunt situate la vârful piramidelor Malpighi, fiind în număr de 6-12.
-Calicele renale(2-3) mari sunt situate în sinusul renal care rezultă din unirea calicelor mici. Ele
se unesc şi formează bazinetul.
-Bazinetul sau pelvisul renal este o formaţiune cu formă de pâlnie, avand o baza si un varf.
Zona bazală a bazinetului este situată în sinusul renal, vine în contact cu calicele mari şi
aparţine căilor intrarenale.
Zona vârfului se continuă cu ureterul şi aparţine căilor extrarenale.

 Căile extrarenale cuprind vârful bazinetului, ureterele, vezica urinară şi uretra.

7. RINICHIUL - ROLURI
a) formează urina şi elimină astfel substanţele toxice şi produşii de catabolism inutilizabili.
b) menţine constant volumul sanguin, echilibrul acido-bazic, presiunea osmotică,
concentraţia ionilor plasmatici şi a glucozei, ureei,etc.
c) secretă renina care contribuie la reglarea presiunii arteriale
d) secretă eritropoietina care reglează eritropoieza
e) secretă 1,25 dihidroxicolecalciferol care reglează metabolismul calciului
f) gluconeogeneza in timpul postului prelungit.
FIZIOLOGIA APARATULUI
URINAR (II)
FORMAREA URINEI
Se realizează prin 3 procese: filtrare, reabsorbţie şi secreţie.

A) Filtrarea (ultrafiltrarea) glomerulară este un proces influenţat de forţele

fizice şi constă în trecerea apei si a unei părţi din substantele din sânge, prin membrana filtrantă
glomerulară, in capsula Bowman.
Factorii determinanti ai filtrarii glomerulare sunt:
a) Membrana filtranta glomerulara

b) Caracteristicile particulelor solvite in plasma

c) Presiunea neta de filtrare

d) Coeficientul de filtrare al capilarului glomerular Kf

a) Membrana filtranta are permeabilitate selectivă, în funcţie de greutatea moleculară,

încărcarea electrică şi forma moleculelor.
Apa strabate pasiv, prin osmoza, membrana filtranta, urmand substantele osmotic active.
Principala substanta osmotic activa este Na+.

b) Caracteristicile particulelor solvite in plasma

Substantele cu molecula mare nu pot strabate endoteliul capilar, pe cand cele cu molecula
mica (GM < 6000)(ionii, glucoza, inulina) il strabat si se repartizeaza aproximativ egal de o parte
si de alta a membranei filtrante.
Repartitia este aproximativ egala, deoarece o parte dintre ionii plasmatici (de ex. ionii de
calciu) sau majoritatea acizilor grasi sunt fixati de proteinele plasmatice si nu pot strabate astfel
membrana filtranta glomerulara.
Masa moleculara a Hb este de 64500 – 68000. Hemoglobina libera (nelegata de proteine)
care rezulta din liza hematiilor, poate strabate membrana filtranta si de aceea in filtratul
glomerular, Hb este cel putin 5% din concentratia plasmatica (hemoglobinurie).

Proteinele plasmatice electronegative, strabat endoteliul capilar fenestrat de la nivelul

membranei filtrante glomerulare, dar sunt respinse de sarcinile electrice negative de la nivelul
membranei bazala, fiind apoi fagocitate de catre celulele mezangiale.
Proteinele nu strabat astfel membrana filtranta glomerulara, ci doar portiunea ei initiala.
Seralbuminele au masa moleculara de 69000 – 70000. Ele trec in cantitati f mici, avand in
filtratul glomerular o concentratie de 0,2 % din concentratia plasmatica.
 Substantele cu diametrul > 8 nm nu pot strabate porii membranei filtrante.
Datorita incarcarii negative a membranei, substantele incarcate electric cu sarcina “+”
strabat mai usor membrana filtranta decat cele cu sarcina “-“, chiar daca au aceeasi dimensiune.

c) Presiunea efectiva de filtrare (PEF) reprezinta diferenta dintre fortele care sunt
favorabile si cele care se opun filtrarii.

I. Fortele favorabile filtrarii sunt :

a) presiunea hidrostatica capilara ( Ph=60 mmHg)

b) presiunea coloidosmotica (oncotica) din capsula Bowman (care datorita inexistentei proteice
de la acest nivel este zero) (Ponc = 0 mmHg)

II. Fortele ce se opun filtrarii sunt:

a) presiunea hidrostatica din capsula Bowman (Ph1 = 18 mmHg)

b) presiunea coloidosmotica (oncotica) din capilar (Ponc1 = 32 mmHg)

Presiunea efectiva de filtrare (PEF) = Ph + Ponc – Ph1 – Ponc1 = 60-18-32 = 10mmHg

d) Coeficientul de permeabilitate al capilarului glomerular (Kf) variaza direct proportional cu

filtrarea glomerulara.
Scaderea Kf apare in :
a) scaderea numarului de nefroni ( insuficienta renala)

b) cresterea grosimei membranei filtrante (DZ, HTA).

Fractia filtranta renala

Lichidul care filtrează prin membrană se numeşte ultrafiltrat glomerular. Acesta nu conţine
deloc sau contine o cantitate infimă de proteine şi de aceea se poate spune ca ultrafiltratul
glomerular este o plasmă deproteinizată.
Presiunea osmotica a ultrafiltratului este de 300 mOsm/l (izotona).
Cantitatea de filtrat glomerular este de 125ml/min, ceea ce înseamnă că în 24 ore filtrează
180 litri, care formeaza ultrafiltratul primar (urina primara).
Din această cantitate 99% este reabsorbită de tubii uriniferi iar restul de 1% (1,8 litri/24 h)
este eliminată sub formă de urină finala (diureza) .
Fluxul plasmatic renal este cantitatea de plasma sanguina, exprimata in mililitri pe minut,
care iriga parenchimul renal.
Se utilizeaza substante ca acidul para-aminohipuric (PAH) sau diodrastul, care sunt complet
eliminate din plasma, in cursul unei singure treceri prin rinichi.
Clearance-ul acestor substante este de 650ml/ min.
Scade in soc, insuficienta cardiaca, glomerulonefrite cronice, scleroze renale.

Fractia filtranta renala reprezinta procentul de plasma filtrata, din plasma care trece prin
rinichi intr-un minut si se calculeaza ca raportul debit de filtrare/debit circulator renal (125/650 =
19-20 %).
 Cresterea debitului circulator renal determina cresterea filtrarii glomerulare iar scaderea
debitului sanguin renal determina scaderea presiunii efective de filtrare si a volomului filtratului.
Scaderea presiunii arteriale sistolice la valori sub 60-80 mm Hg determina scaderea presiunii
efective de filtrare la o mm Hg si aparitia anuriei (diureza sub 100 ml/24h).
Clearance-ul sau coeficientul de epurare plasmatica al unei substante este cantitatea de
plasma in minilitri care, trecand prin rinichi, este curatata de aceasta substanta, intr-un minut.
Prin aceasta metoda se pot studia separat: filtrarea glomerulara, fluxul plasmatic renal,
reabsorbtia sau secretia tubulara.

U ×V
CLEARANCE = P
U= Concentratia urinara a substantei
P= Concentratia plasmatica a substantei
V= Debitul urinar
Filtratul glomerular se cerceteaza cu ajutorul unor substante (inulina, manitol, creatinina),
eliminate numai prin filtrare glomerulara, fara a fi nici reabsorbite, nici secretate de tubi.
Valoarea clearance-ului acestor substante exprima valoarea filtratului glomerular, fiind de
125 ml/min, ceea ce revine la aproximativ 180 LITRI plasma filtrata/24 de ore.
In practica se foloseste clearance-ul creatininei, determinarea sa fiind mai simpla.
Valoarea sa normala este de 120± 15 ml/min.
Scaderea sub 70 ml/min. indica o insuficienta renala usoara.
Scaderea sub 30 ml/ min. inseamna o insuficienta renala grava.
In general, scade in glomerulonefrite acute si cronice, deci in leziunile glomerulare.

Factorii de care depinde fluxul sanguin renal

1. Tensiunea arteriala sistemica

2. Rezistenta vasculara renala (cand creste rezistenta, scade fluxul)

3. SNV simpatic stimulat puternic (ex. hemoragiile masive, ischemia cerebrala) determina
contractia arteriolei aferente si eferente si in final scaderea fluxului renal

4. Adrenalina si noradrenalina scad fluxul sanguin renal

5. Angiotensina II contracta arteriola aferenta si scade fluxul sanguin renal, dar creste presiunea
hidrostatica capilara si se opune scaderii filtrarii glomerulare

6. Prostaglandinele PGE1 , PGI2 si bradikinina scad vasoconstrictia arteriolei aferente (data de

angiotensina si SNV simpatic)

AUTOREGLAREA DEBITELOR GLOMERULARE

Variaţia tensiunii arteriale între 80-180mmHg, modifică foarte puţin debitul sanguin
glomerular si filtrarea glomerulara, datorită mecanismelor de autoreglare renale.
La valori mari ale tensiunii arteriale (de ex. 180mmHg), explicaţia acestui fapt este
reprezentată de teoria "miogenica", conform căreia "un muşchi supus unei stimulări mecanice
răspunde printr-o contracţie".
Astfel, presiunea crescută la intrarea în arteriola aferentă, determină contracţia muşchilor din
pereţii acesteia.
Efectul acestei modificări este menţinerea relativ constantă a debitului sanguin glomerular.

La valori ale tensiunii arteriale de 80mmHg, are loc eliberarea de renină de la nivelul
arteriolei eferente.
Renina actioneaza pe arteriola eferenta (are mai multi receptori pentru renina comparativ cu
arteriola aferenta) si determină vasoconstricţia acesteia.
Urmarea acestui fapt este menţinerea relativ constantă a debitului sanguin glomerular (scade
foarte putin).
Scăderea tensiunii arteriale sub 80mmHg, este urmată de scăderea debitului sanguin
glomerular.
 Când tensiunea sanguină a ajuns la 50mmHg, se opreşte filtrarea glomerulară şi apare anuria.
Creşterea tensiunii arteriale peste 180mmHg determină creşterea filtrării glomerulare şi
implicit a debitului urinar.
Variaţia tensiunii arteriale între 80-180mmHg, determină modificarea diurezei.
Creşte debitul filtratului glomerular de la 125ml/minut la 127ml/minut.
Chiar dacă este o creştere mică, de numai 2ml/minut, în timp de 24 ore va avea loc o creştere
de aproximativ 3 litri de urina.
Acest fenomen explica diureza crescuta a pacientilor cu HTA.

B ) Reabsorbţia tubulară
Reprezintă procesul prin care anumite substanţe utile sunt recuperate din urina prin
reabsorbţie si trec in vasele de sange. Este facilitată de prezenţa microvililor şi a depozitelor de
ATP.
Există mecanisme diferite de resorbţie pentru substanţe, active şi pasive.
Transpotrul pasiv se face prin difuziune (pe baza gradientelor electric, chimic) şi osmoză,
nefiind limitat de o capacitate maximă de transport.
Pasiv se resorb apa, ureea, clorul şi parţial sodiu (la polul luminal trece pasiv datorită
gradientului de concentraţie).
Transportul activ se face cu consum de energie (ATP) şi împotriva gradientelor.
Datorită nevoilor energetice, transportul activ este limitat în timp.

Se resorb astfel numai substanţele utile, în funcţie de necesităţile organismului şi de debitul

lor de filtrare.
Prin transport activ se resorb glucoza (100%), aminoacizii (100%), unele vitamine, fosfaţii,
sulfaţii, sodiu (din celule în spaţiul intercelular), acidul uric, calciu, magneziu, acidul lactic.
Apa se reabsoarbe aproape în toate parţile nefronului (cu excepţia porţiunii cuprinse între
ramura subţire ascendentă Henle şi prima parte a tubului contort distal) dar în proporţii variate.
Apa se absoarbe paracelular (printre celule) şi transcelular (prin interiorul celulei) pasiv, prin
osmoză, urmând substanţele osmotic active (în special Na).
În tubul contort proximal se face resorbţia obligatorie a apei (80%) în funcţie de gradientul
osmotic dat de sodiu şi glucoză.
La tubii contorţi distali şi tubii colectori are loc resorbţia facultativă (15%) în prezenta ADH,
ceea ce determină o diureză de numai 1,8litri/zi.
În absenţa ADH, apa se resoarbe numai în tubul contort proximal.
TRANSPORTUL SUBSTANŢELOR ÎN TUBUL
CONTORT PROXIMAL
În tubul contort proximal se reabsorb integral glucoza şi aminoacizii.
Celulele de la acest nivel au la polul apical, microvili cu înalţime egală (marginea în perie).
Contactul apical dintre 2 celule tubulare vecine se face prin intermediul “zonulla ocludens”,
care se opune trecerii substantelor.
La polul bazal există falduri ale membranei, între care se află mitocondrii, ceea ce
demonstrează prezenţa unor fenomene active la acest nivel.
La polul laterobazal se descriu pompe ionice (ATP-aza Na/K dependentă), care scot 3 ioni de
Na şi introduc 2 ioni de K în celulă.
Ieşirea sodiului este urmată de ieşirea apei.
Ionul de Na ajunge în interstiţiu şi de aici în vasele de sânge peritubulare.

În capilarele peritubulare, presiunea hidrostatică este mica iar presiunea coloid osmotică este
mare. Aceasta facilitează trecerea Na în capilarele peritubulare.
Iesirea Na din celulă, determină scăderea concentraţiei lui intracelular şi apariţia unei
electronegativităţi la acest nivel. Datorită acestor factori, Na urinar tinde să intre pasiv în celulă
prin polul apical (urinar).
La nivelul polului apical al celulelor tubulare proximale, există nişte proteine carrier "ping-
pong" care funcţionază numai în prezenţa gradientului de Na.
Acestea îşi modifică conformaţia dacă pe ele se fixează concomitent 2 ioni de Na şi o
molecula de glucoză sau aminoacid.
Se observă că glucoza şi aminoacizii trec din urina primară în celulele tubulare, prin
cotransport-simport (transport activ secundar).
La o glicemie de 180 mg% (pragul renal de eliminare al glucozei), cei 125 ml filtrat
glomerular contin 220 mg/ml glucoza.

Daca glicemia creste pana la 250 mg%, filtratul glomerular contine 320 mg/ml glucoza.
Aceasta este valoarea capacitatii maxime de transport a glucozei (Tmg).
Intre glicemia de 180-256 mg% , in urina definitiva apar urme de glucoza (glicozurie).
 In cazul reabsorbtiei aminoacizilor, se descriu proteine “carrier” diferite pentru fiecare
subgrupa de aminoacizi (a.a bazici si cei acizi nu concureaza pentru acelasi carrier).
Capacitatea maxima de transport pentru aminoacizi este de 1,5 mg/min.
C) Secreţia tubulară
Este procesul de eliminare a substanţelor toxice, nefolositoare sau a medicamentelor şi de
reglare a concentraţiei de potasiu, acid uric.
Aceste substanţe trec din capilarele peritubulare în tubii uriniferi prin mecanisme active şi
pasive.
Ionul de hidrogen este secretat activ în tubul contort proximal.
La polul apical al tubului contort proximal există o proteină numită antiport, care permite
eliminarea în urină a ionului de H dacă se reabsoarbe concomitent ionul de Na.
Intrare ionului de Na este facilitată de pompa ionică de la polul laterobazal, care scoate 3
Na şi introduce 2 K (vezi explicatia de mai sus).
În tubul contort distal, în prezenţa aldosteronului, prin schimb ionic se secretă H şi K şi se
resoarbe Na.
Ionul de potasiu este secretat activ. Amoniacul (NH3) este secretat pasiv.
Secreţiile de amoniac şi hidrogen contribuie la menţinerea echilibrului acido-bazic.
FIZIOLOGIA APARATULUI
URINAR (III)
MECANISMUL DE CONCENTRARE SI DILUTIE
A URINEI

Osmolalitatea se referă la numarul de particole osmotic active dizolvate intr-un kilogram

de apă (solvent), exprimată în miliosmoli (mOsm) pe kg.
Osmolaritatea este un termen similar însă diferă de osmolalitate prin unitatea de masură:
miliosmoli (mOsm) pe litru de solvent.
Substanţele care afectează osmolalitatea serică sunt molecule mici, prezente în
concentraţii ridicate. De exemplu, sodiul, potasiul, clorul, bicarbonatul, ureea şi glucoza sunt
singurele componente ale căror concentraţii sunt suficient de mari pentru a afecta în mod
individual osmolalitatea. Acestea considerate împreună constituie peste 95% din totalul
osmolilor din ser.
Componentele serice mari contribuie mai puţin la osmolalitatea de ansamblu, concentraţia
molară de albumină fiind de aproximativ 0,6 mmol/L.
Numărul de particule sau ioni determină în soluţie numărul de osmoli, fiecare
particulă având o valoare unitară.
Astfel 1 mmol de glucoză determină 1 mOsm/Kg H2O deoarece glucoza nu disociază, în
timp ce 1 mmol de NaCl formează 2 ioni în soluţie apoasă având, deci 2 mOsm/Kg H2O.
Osmolaritatea sangelui variaza intre 280-300 mOsm/L.

 Presiunea osmotica a unei solutii este direct proportionala cu concentratia de particule

osmotic active din solutia respectiva. Presiunea osmotica a unei solutii este
proportionala cu osmolaritatea solutiei respective.
Presiunea osmotică (P) e determinată de legea Van Hoff: P = nCRT,
unde n – constanta de disociere a substanţei dizolvate,
C – concentraţia subsanţei dizolvate,
R – constanta gazelor(0,082 atm),
T – temperatura în grade Kelvin(273+toC).
Pentru plasma sanguina, presiunea osmotica = 7,6 atm = 5776 mmHg.

Valoarea ei NU depinde de dimensiunile moleculelor şi de valenţă. O concentraţie egală

de substanţe diferite nu dau aceeaşi presiune osmotică, deoarece unele disociază în apă, altele –
nu (de ex., 300 mM de soluţie de glucoză va produce o presiune osmotică de 300 mOsm/L, pe
cînd cea de 300 mM de NaCl – 600 mOsm/L).
Proprietatea soluţiei de a produce mişcarea apei prin membrană este numită tonicitate.
Sodiul determină osmolaritatea şi tonicitatea plasmei; ureea – modifică osmolaritatea, dar nu
influenţează tonicitatea (nu atrage apa, ci trece transmembranar conform gradientului de
concentraţie).
 Presiunea oncotică ( π ) este presiunea osmotică, dezvoltată de proteinele plasmatice,
în special albumina. Este proporţională cu concentraţia plasmatică în molecule de
proteine şi nu cu concentraţia exprimată in procente. Din acest motiv, presiuna oncotică
creşte mult mai rapid decît concentraţia în proteine. Presiunea oncotică plasmatică
normală e de 25-28 mmHg.

Osmolalitatea urinară este o măsură a concentraţiei de particule osmotic active, în

principal sodiu, clor, potasiu şi uree, glucoza contribuind semnificativ la osmolalitate doar
atunci când este prezentă în urină în cantităţi substanţiale.

Un pacient cu aport normal de lichide şi alimente va produce o urină de

aproximativ 500-850 mosmol/kgH2O.
Rinichiul normal poate concentra urina la 800-1400 mosmol/kg, iar în cazul unui aport
excesiv de lichide, determină o osmolalitate de 50-80 mosmol/kg.
În condiţii de deshidratare, osmolalitatea urinară este de 3-4 ori mai mare decât cea
plasmatică
Densitatea urinei NU reprezinta o masura a concentratie solvitilor normal aflati in urina.
Densitatea NU depinde de numarul particolelor ci de masa lor (cantitatea de substanta
dizolvata).
Proteinele au o contributie mai mare la realizarea densitatii decat la realizarea presiunii
coloid osmotica.
Rinichiul produce urina concentrata sau diluata (osmoreglare) in functie de modificarile
volemice sau de osmolaritate ale sangelui, cu scopul mentinerii homeostaziei hidroelectrolitice a
mediului intern (osmolaritatea sanguina normala de aproximativ 300 mOsm/L).
Un pacient cu greutatea de 70 kg si dieta normala, genereaza intr-o zi 600 mOsm produsi
reziduali de metabolism (uree, creatinina, acid uric, etc), pe care ii elimina prin urina.

Cresterea ingestiei de lichide determina cresterea volemiei si scaderea osmolaritatii

sanguine (hipoosmolaritate). Rinichiul reactioneaza si elimina un volum crescut de urina, ce
contine o cantitate normala de produsi reziduali(urina diluata/hipoosmotica).

Cresterea pierderilor hidrice (transpiratie excesiva, respiratie, etc), in lispa rehidratarii,

determina scaderea volemiei si cresterea osmolaritatii sanguine (hiperosmolaritate). Rinichiul
reactioneaza si elimina un volum scazut de urina, ce contine o cantitate normala de produsi
reziduali(urina concentrata/hiperosmotica).

Capacitatea renala de concentrare sau dilutie a urinii este explicata prin :

I. producerea si mentinerea unui gradient de osmolaritate a lichidului interstitiului
renal(hiperosmolaritate interstitiala), intre corticala (300 mOsm/L) si zona papilelor renale
(sau varful anselor Henle lungi)(1200 mOsm/L).
II. actiunea ADH-ului
 I. Gradientul de osmolaritate a interstitiului cortico-papilar este :
A) PRODUS prin:
1) mecanismul de contracurent multiplicator (la nivelul ansei Henle)
2) mecanismul de recirculare al ureei (la nivelul medularei).

B) MENTINUT prin mecanismul schimburilor in contracurent de la nivelul vasa recta.

A.1) Mecanismul de contracurent multiplicator (la nivelul ansei Henle)

Sangele din capilarele glomerulare are o osmolaritate de 300 mOsm/L. Urina formata
prin ultrafiltrare in capsula Bowmann are o osmolaritate de 300 mOsm/L (izoosmotica).
La nivelul TCP, din urina tubulara se reabsorb 65% dintre ionii de Na+, Cl- si moleculele
de apa (reabsorbtie obligatorie a apei), 100 % din moleculele de glucoza si aminoacizi, 80-90%
din moleculele de bicarbonat de Na. Deoarece in TCP apa si solvitii se reabsorb in aceeasi
proportie (reabsorbtie izoosmotica), la intrarea in ansa Henle, urina prezinta tot
osmolaritatea de 300 mOsm/L.
 Celulele din peretele TCP si al ansei Henle portiunea descendenta sunt permeabile pentru
apa deoarece au in structura membranei multe molecule de aquaporine1(proteine integrale cu
rol de canale pentru apa, care cresc mult permeabilitatea membranelor apicale si laterobazale).
Dupa reabsorbtia apei, concentratia tubulara a solvitilor (altii decat Na+) creste. In
jumatatea inferioara a TCP, gradientul electrochimic pentru Cl- , K+, Ca+2, Mg+2, uree
determina trecerea lor pasiva paracelular sau transcelular in capilarele peritubulare. Transferul
paracelular (din TCP in interstitiu) al Cl- determina electronegativitatea lichidului interstitial,
ceea ce produce miscarea pasiva a ionilor pozitivi (K+, Ca+2, Mg+2).
 Pentru cresterea osmolaritatii interstitiului este necesara reabsorbtia solvitilor fara
solvent(apa). Acest fenomen se produce in segmentul gros ascendent al ansei Henle (ale carui
membrane celulare sunt impermeabile pentru apa).

Initial, urina care intra in ansa Henle, precum si tot interstitiul renal (corticala-zona
papilara) au osmolaritatea 300 mOsm/L.

Urina strabate izoosmotic, portiunea descendenta si apoi ascendenta a ansei Henle.

Celulele din peretele zonei ascendente a ansei prezinta, in portiunea latero-bazala, pompe
Na/K dependente, care utilizand ATP, elimina din celula in interstitiu 3 Na si introduc in celula
2K.
La polul apical al acestor celule se afla o proteina-cotransportatorul Na/K/2Cl (stimulata de
ADH), care utilizand gradientul ionului de Na, introduce in celula 1 Na, 1K si 2 Cl.
Ionul de sodiu intrat prin polul apical este eliminat activ in interstitiu prin pompa Na/K.
Ionul de K intrat in celula prin polul apical urmeaza doua cai: majoritar este eliminat inapoi
in urina (prin canalele apicale de K), restul iesind in interstitiu (prin canalele bazale de K).
Ionul de Cl este eliminat in interstitiu (prin canalele bazale de Cl).
Cum membrana apicala este impermeabila pentru apa, reabsorbtia solvitilor nu este urmata
de reabsorbtia apei.
Efectul mecanismelor de transport amintite anterior este reprezentat de scaderea
osmolaritatii urinare din ansa ascendenta, de la 300 mOsm/L la 200 mOsm/L (segment de dilutie
medulara a urinii) precum si de cresterea osmolaritatii interstitiale medulare, de la 300 mOsm/L
la 400 mOsm/L (hiperosmolaritate interstitiala).
Exista o capacitate maxima de concentrare a interstitiului de 200 mOsm/L (400 mOsm/L in
interstitiu- 200 mOsm/L in ansa ascendenta).
 Cresterea osmolaritatii interstitiale medulare la valoarea de 400 mOsm/L, atrage
extratubular apa din segmentul descendent al ansei Henle. In acest mod, la urmatoarea trecere
prin nefron, urina din ansa descendenta devine hiperosmotica ( creste osmolaritatea de la 300 la
400 mOsm/L- datorita pierderilor de apa). In acest moment, in ansa ascendenta intra urina
hiperosmotica (400 mOsm/L).
Trecand pe la polul apical al celulelor tubulare, sunt reabsorbiti Na/K/2Cl, efectul fiind
cresterea osmolaritatii interstitiale de la 400 mOsm/L la 600 mOsm/L (diferenta de 200 mOsm/L
pe orizontala). Urina care paraseste segmentul ascendent al ansei Henle este hipoosmolara (100-
150 mOsm/L) datorita reabsorbtiei de electroliti fara reabsorbtie de apa.
Mecanismele se repeta, pana se atinge capacitatea maxima de concentrare a interstitiului
(1200 mOsm/L in zona papilelor renale).
Prima parte a tubului contort distal (situat in corticala) prezinta membrana apicala
impermeabila pentru apa, dar permeabila pentru ionii de Na si Cl (simport) (se reabsorb 5% din
ionii Na si Cl).
Latero-bazal exista pompa Na/K si canalele de Cl, ce elimina Na si Cl in interstitiu.
In consecinta urina devine si mai hipoosmotica (50 mOsm/L)(segmentul de dilutie
corticala).
Astfel, urina din segmentul de dilutie a TCD iese diluata, indiferent de existenta sau
inexistenta ADH-ului. In portiunea proximala a nefronului, reabsorbtia apei este obligatorie (nu
este reglata), indiferent de necesitatile organismului.

Partea finala a tubului contort distal si tubul colector au caracteristici functionale similare.
Anatomic, la acest nivel se descriu celule principale si celule intercalate.
Celulele principale, sub influenta aldosteronului (hormon de natura lipidica ce strabate
membrana celulara si actioneaza pe receptorii intracitoplasmatici), reabsorb Na si apa si secreta
K. Latero-bazal exista pompa Na/K(stimulata de aldosteron), ce elimina Na in interstitiu si
introduce K in celula. Scaderea concentratiei de Na intracelular, determina intrarea pasiva a lui,
din urina in celula, prin canalele speciale de Na(stimulate de aldosteron) pozitionate in
membrana apicala a celulelor principale.
Cresterea concentratiei de K intracelular determina eliminarea lui pasiva (in sensul
gradientului de concentratie) in urina(secretie) prin canale speciale de K pozitionate in
membrana apicala.

Portiunea finala din tubul contort distal si tubul collector

Celulele intercalate reabsorb K si bicarbonat si secreta H. Intracelular, apa si CO2, in

prezenta anhidrazei carbonice, formeaza acidul carbonic (H2CO3). Acesta disociaza in H si
HCO3-. Anionul bicarbonic este eliminat in sange prin membrana bazolaterala iar ionul de
hidrogen este secretat in urina printr-un mecanism dependent de ATP. Secretia activa a H,
permite eliminarea sa in urina chiar impotriva unui gradient de 1000 la 1, explicand astfel rolul
crucial al rinichiului in mentinerea echilibrului acidobazic. Celulele intercalare reabsorb K.

Aceste aspecte explica denumirea de “mecanism multiplicator” – multiplica o diferenta

pe orizontala de 200 mosm/L la una pe verticala de 900 mosm/L ( 1200 in zona papilara –
300 in zona corticala). Mecanismul este in contracurent deoarele sunt implicate doua
segmente tubulare prin care urina circula in directii opuse (descendent si ascendent).
A.2) mecanismul de recirculare al ureei (la nivelul medularei).

Ureea este un produs al catabolismului proteic, dar nu este un simplu deseu, ea contribuind
la mecanismul de concentrare a urinei.
Ureea filtreaza glomerular si apoi sufera procesele de reabsorbtie si secretie. Ea contribuie
40-50% (500-600 mOsm/L) la osmolaritatea interstitiala renala.
Reabsorbtia ureei in TCP (40-50%) nu prezinta acelasi ritm cu cea a apei si rezulta o
concentrare relativa a ureei in urina tubulara proximala. Ansa Henle partea ascendenta groasa,
tubul contort distal si cea mai mare parte din tubul colector (cu exceptia zonei de langa papila
renala) sunt impermeabili pentru uree.
TCD (portiunea terminala) si tubii colectori corticali, in prezenta ADH-ului devin
permeabili pentru apa dar nu si ptr uree. Rezulta ca in aceste segmente, concentratia urinara a
ureei creste, ajungand la 1200 mOsm/L la nivelul tubilor colectori din zona interna a
medularei(papila renala). Cea mai mare reabsorbtie a ureei este in portiunea medularei interne
din zona papilei renale a tubilor colectori, aceasta difuzand in lichidul interstitial renal printr-un
mecanism facilitat de un transportator specific de uree: UT-A1 si UT-A4.
UT-A4 este stimulat de ADH, hormonul crescand astfel reabsorbtia ureei la nivelul tubului
colector din medulara interna, concomitent cu reabsorbtia apei.
Din interstitiul renal al medularei interne, ureea este secretata pasiv, prin difuziune facilitata,
cu ajutorul transportatorului UT-A2, in ansa Henle descendenta si ascendenta (portiunea subtire),
contribuin astfel la cresterea concentratiei urinare a ureei.

Mecanismul de recirculare al ureei intre tubii renali si fluidul interstitial contribuie la

producerea hiperosmolaritatii lichidului din interstitiul renal, substanta fiind recirculata de
multe ori pana este eliminata in urina finala.

CIRCUITUL UREEI IN PREZENTA ADH-ului

B. Schimburile in contracurent la nivelul vasa recta

Vasele drepte false (spruie)(vasa recta) rezulta din arteriola eferenta a nefronilor
juxtamedulari.
Fluxul sanguin trebuie sa irige zona medulara renala pentru a asigura necesarul de substante
metabolice si oxigen pentru celulele de la acest nivel. Fara un sistem circulator renal medular
special, hiperosmolaritatea interstitiala, produsa prin mecanismele descrise anterior, nu poate sa
fie mentinuta.
Exista doua mecanisme prin care este fluxul sanguin medular renal contribuie la
mentinerea hiperosmolaritatii interstitiale:
1. in comparatie cu fluxul sanguin din corticala renala, care este unul dintre cele mai mari din tot
organismul, fluxul de la nivelul medularei (asigurat de vasa recta a nefronilor juxtamedulari) este
scazut, reprezentand 5% din fluxul sanguin renal.
2. Vasa recta au un traseu sub forma de ansa, cu un ram descendent si unul ascendent, paralele cu
ramurile ansei Henle (dar sangele si urina circula in directii opuse), vasele de sange strabatand un
interstitiu care prezinta o osmolaritate crescuta in directie cortico-papilara. Forma de ansa a vasa
recta explica schimburile de apa si solviti (Na, Cl) in contracurent dintre sange si interstitiu.
Sangele intra in vasa recta ramura descendenta (la nivelul corticalei renale) cu osmolaritatea de
300 mOsm/L (izoosmotic). Membrana vasa recta este permeabila pentru apa si electroliti.
Trecand printr-un interstitiu medular hiperosmolar, cu o concentratie crescuta de Na, Cl si uree,
in vasa recta difuzeaza (transport pasiv ) Na, Cl si ureea in timp ce apa iese in interstitiu. Intrarea
ureei in vasa recta se realizeaza printr-un mecanism facilitat de un transportator specific UT-A3.
Rezulta ca osmolaritatea sangelui din vasa recta creste in ramura descendenta, atangand un
maxim 1200 mOsm/L la nivelul varfului ansei vasculare.
Sangele care urca prin ramura ascendenta a vasa recta este hiperosmotic dar trece printr-un
interstitiu medular care este din ce in ce mai hipoosmotic (1200-300 Mosm/L) pe masura ce ne
apropiem de corticala. In consecinta, Na, Cl si ureea difuzeaza din sangele vasa recta in
interstitiu iar apa intra din interstitiu in vasa recta, determinand scaderea osmolaritatii sanguine.
Cand sangele ramurii ascendente a vasa recta se reintoarce la nivel cortical, osmolaritatea
sa este de 325 mOsm/L.
Putem considera ca solvitii (Na. Cl, uree) recircula din ansa ascendenta a vasa recta, in
interstitiu si de aici intra in ansa descendenta a vasa recta. Apa are un circuit invers, iese din ansa
descendenta a vasa recta, trece in interstitiu si de aici intra in ansa ascendenta a vasa recta.

Consecinta acestui mecanism de schimburi in contracurent de la nivelul vasa recta este

minimizarea pierderilor de solviti de la nivelul medularei renale si mentinerea gradientului
de osmolaritate dintre corticala si medulara interna renala.
II. ACTIUNEA ADH-ului
Hormonul antidiuretic (ADH sau vasopresina) este secretat de catre nucleii hipotalamici
anteriori si depozitat/eliberat de catre neurohipofiza. El regleaza reabsorbtia facultativa de apa la
nivel renal prin cresterea permeabilitatii hidrice a celulelor principale din TCD (partea finala) si a
tubului colector.
In absenta ADH-ului, membrana apicala a celulelor principale TCD si a tubul colector este
impermeabila pentru apa.
 In absenta ADH-ului, urina care intra in TCD (partea finala ) este diluata (osmolaritatea de
50-60 mOsm/L).

In citoplasma acestor celule exista vezicule ce contin in membrana veziculara, proteine

canal pentru apa (aquaporine 2).

ADH-ul este un hormon de natura proteica, prezinta o molecula mare si nu poate strabate
membrana celulara. In consecinta, el se cupleaza cu receptorii membranari V2 din zona
bazolaterala, stimuleaza aceste vezicule, care prin exocitoza vor determina inserarea
aquaporinelor 2 in membrana apicala a celulelor, aceasta devenind astfel permeabila pentru apa.

Deoarece urina din tubi este hipoosmolara iar interstitiul prin care trece tubul colector este
din ce in ce mai hiperosmolar, se formeaza un gradient de osmolaritate care va determina
miscarea pasiva a apei (osmoza) dinspre tubul urinar spre interstitiu. Apa intra astfel in celula
prin aquaporinele 2 de la polul luminal si este eliminata prin partea laterobazala (care este
permeabila pentru apa datorita prezentei aquaporinelor 3 si 4 care sunt NU sunt controlate de
ADH), ajungand in interstitiu si apoi in vasele de sange (vasa recta).

Rinichiul poate sa produca astfel o urina foarte concentrata cu un volum foarte mic (400-
500 mL), in momentul unei deshidratari masive, cand concentratia de ADH este maxima. Cand
nivelul de ADH scade, prin endocitoza, aquaporinele 2 sunt eliminate din membrana apicala,
aceasta devenind astfel impermeabila pentru apa. Este eliminata astfel o urina diluata in cantitate
crescuta.
Stimuland cotransportatorul Na/K/2Cl din ansa Henle ascendenta, precum si transportatorul
specific de uree UT-A4 din portiunea medulara interna a tubului colector, ADH-ul contribuie la
producerea hiperosmolaritatii interstitiului renal medular. Acest aspect contribuie la realizarea
celui de-al doilea rol al sau, acela de a determina reabsorbtia facultativa a apei in urma cresterii
permeabilitatii membranare pentru apa in TCD (partea finala) si tubii colectori, concentrand sau
diluand urina.
FIZIOLOGIA APARATULUI
URINAR (IV)
CAILE URINARE
Sunt intrarenale si extrarenale.
 Caile urinare intrarenale sunt calicele renale mici, calicele renale mari şi o parte din
bazinet.
Calicele renale mici sunt situate la vârful piramidelor Malpighi, fiind în număr de 6-12.
Calicele renale(2-3) mari sunt situate în sinusul renal care rezultă din unirea calicelor mici.
Ele se unesc şi formează bazinetul. Bazinetul sau pelvisul renal este o formaţiune cu formă de
pâlnie, avand o baza si un varf.

Zona bazală a bazinetului este situată în sinusul renal, vine în contact cu calicele mari şi
aparţine căilor intrarenale.

Zona vârfului se continuă cu ureterul şi aparţine căilor extrarenale.

 Căile extrarenale cuprind vârful bazinetului, ureterele, vezica urinară şi uretra.

Ureterul este un conduct lung întins de la bazinet la vezica urinară.

Porţiunea intravezicală a ureterului străbate oblic musculara vezicală şi se deschide în

mucoasă printr-un orificiu prevăzut cu o plică a mucoasei ce împiedică refluxul vezico-ureteral.
Peretele ureterului este format din:
1)adventicea - tunica externă fibroasă

2)musculara - tunica medie formată din fibre musculare netede circulare şi longitudinale.

3)mucoasa - tunica internă formată din uroteliu (epiteliu de tranziţie impermeabil).

Circulaţia arterială este asigurată de arterele ureterale.

Nervii sunt simpatici şi parasimpatici.
 Vezica urinară este un organ musculo-cavitar asezat în loja vezicală, fiind un rezervor în
care urina, secretată continuu de rinichi, se acumulează şi apoi este eliminată discontinuu prin
micţiune.
Prezintă un varf (superior), un corp şi un fund (baza) orientat inferior.
Partea inferioară a bazei se numeşte col vezical şi se continuă cu uretra.

Spaţiul delimitat de orificiile de deschidere ale ureterelor şi uretrei se numeşte trigon

vezical.
Peretele vezical este format din:
1)stratul extern format din peritoneul seros şi adventicia fibroasă.

2)tunica musculară formată din fibre musculare netede cu traiect longitudinal şi circular aşezate
pe 3 straturi (muşchiul detrusor vezical).La nivelul porţiunii iniţiale a uretrei, fibrele circulare
vezicale formează sfincterul intern(neted) uretral.

3)tunica mucoasă captuşeşte interiorul vezicii urinare.

Când vezica este goală, mucoasa prezintă numeroase cute (plice).
Plicele se şterg când vezica este plină. Epiteliul mucoasei este de tranziţie (uroteliu).

Circulaţia arterială este asigurată de arterele vezicale.

Venele se varsă în final în vena hipogastrica.
Nervii pelvici transmit impulsuri de la măduva sacrată S2-S4. Fibrele motorii
parasimpatice se termină în ganglionii din peretele vezical. De aici pleacă fibre postganglionare
scurte care inervează muşchiul vezical.

Uretra este canalul prin care urina se elimină din vezică la exterior.
La femeie serveşte numai la eliminarea urinei pe când la bărbat are o porţiune comună
pentru eliminarea urinei şi a spermei.
La bărbat porţiunea iniţială este înconjurată de prostată iar porţiunea finală intră în
constituţia penisului.
Mucoasa uretrală prezintă glande uretrale.
 În jurul porţiunii iniţiale a uretrei se află sfincterul vezical extern, controlat de fibrele
nervoase somatice.
Inervaţia somatică pentru sfincterul uretral extern este asigurată de nervii ruşinoşi.
Inervaţia vegetativă provine din plexul hipogastric şi parasimpaticul sacrat.

FIZIOLOGIA MICŢIUNII

Micţiunea este procesul de eliminare a urinii din vezica urinară.

Urina se acumulează în vezică până la 200 ml, prin destinderea detrusorului care-şi
adaptează tonusul în funcţie de conţinut.

Presiunea intravezicală nu se modifică şi se menţine constantă la 10-15mmHg.

Depăşirea acestui platou, datorită creşterii acumulării de urină, determină creşterea bruscă
a presiunii, însoţită de senzaţia de micţiune.
 Dacă împrejurările permit, micţiunea se realizează datorită relaxării involuntare a
sfincterului intern neted.

 Dacă împrejurările nu permit, are loc contracţia voluntară a sfincterului extern

striat, care determină amânarea micţiunii.
 Urina se acumulează în continuare până la un nivel maxim critic (aproximativ 400 ml
sau 70 mm Hg), depăşirea acestuia determinând relaxarea sfincterului extern striat si micţiunea
indiferent de condiţiile din jur.

Impulsurile declanşate de distensia peretelui vezical sunt transmise pe căi aferente

parasimpatice (nervii pelvici) la centrii sacraţi medulari (S2).
De aici prin fibre eferente simpatico-parasimpatice, impulsurile ajung la detrusor.
 Fibrele simpatice au originea în măduva lombară. Din maduva lombara pleacă fibre
preganglionare până la ganglionii simpatici paravertebrali L1-L4.

De aici pleacă fibre postganglionare, ce vor forma nervii hipogastrici, care merg la
detrusor, ureter şi sfincterul intern determinând relaxarea peretelui vezical şi contracţia
sfincterului intern, impiedicand mictiunea.

 Parasimpaticul are originea în măduva sacrată S2-S4, coboară pe calea nervilor pelvici
spre vezică şi determină contracţia vezicii şi relaxarea sfincterului intern, facand posibila
mictiunea.

Sfincterul extern este inervat de nervul ruşinos intern, care-i creşte tonusul.

REGLAREA ACTIVITATII RENALE

Se face pe cale nervoasa si pe cale umorala .
 REGLAREA UMORALA

 Hormonul antidiuretic (A.D.H.), secretat de nucleii hipotalamici si eliberat din

neurohipofiza, controleaza eliminarile urinare de apa, actionând la nivelul segmentului
distal al nefronului si al tubilor colectori.
Sub actiunea ADH creste reabsorbtia de apa în tubii distali si colectori, concomitent cu
diminuarea volumului si cresterea concentratiei urinei.
 La o presiune osmotica sanguina de 280 mosm/l secretia hipotalamica de ADH este la un
nivel bazal de 0,5 pg/ml.
O crestere mica a presiunii osmotice pana la nivelul de 295 mosm/l determina o crestere a
secretiei de ADH pana la nivelul maximal de 40 pg/ml.
Cei mai importanti stimuli ai secretiei de ADH sunt scaderea cantitatii de apa si cresterea
NaCl din sange.

Ureea nu reprezinta un stimul al secretiei de ADH, chiar daca ADH creste reabsorbtia
ureei.
Glicemia nu este un stimul in prezenta insulinei, efectul glucozei fiind minim in absenta
hormonului pancreatic.
Efectul actiunii ADH-ului de insertie si deschidere a porilor “aquaporini” membranari
este de scurta durata, volumul plasmatic schimbandu-se in 5-10 minute.
  Mineralocorticoizii, în special aldosteronul, controleaza eliminarile urinare
de Na+ si K+ la nivelul segmentului distal al nefronului, stimulând reabsorbtia de Na+ si
excretia de K+.
Actiunea se realizeaza datorita sintezei in celulele tubulare de noi proteine care vor intra in
componenta canalelor proteice sau a carrier – ilor membranari.
  Parathormonul mobilizeaza sarurile minerale din oase, stimuleaza eliminarile renale
de fosfati, K+ si reabsorbtia de Ca+2 si Na+ in TCD.

 Hormonii tiroidieni intensifica metabolismul celular, în special pe cel protidic si

prin cresterea generarii de produsi finali de metabolism, maresc diureza, acelasi efect
având si alterarea legarii apei si a sarii în tesuturi.

Rinichiul în conditii de irigatie insuficienta sau ca urmare a unor modificari ale compozitiei
chimice a urinei ajunsa în tubii distali, descarca o enzima-renina-care actionând asupra unei
globuline plasmatice (angiotensinogen), produce angiotensina I, ce se transforma enzimatic
(enzima de conversie) în plasma si tesuturi în angiotensina II, cel mai puternic vasoconstrictor
natural si stimulator al secretiei de aldosteron.

La nivel renal, angiotensina II creste reabsorbtia de Na+ la nivelul TCP, prin stimularea
directa a ATP-azei Na+/K+ dependenta si a antiportului Na/H din celulele TCP.
Rolul ANP (peptidul natriuretic atrial)
DIURETICELE
GLANDELE ENDOCRINE (I)
Glandele endocrine (cu secreţie internă) sunt glande fără canale
excretoare, ale căror produşi de secreţie (hormonii), sunt substante chimice care se varsă direct în
umorile organismului (sânge şi limfă), în vederea transportării lor şi influenţării în sens
stimulator sau inhibitor a organelor ţintă, plasate de obicei la distanţă de teritoriul secretor.
Acestea sunt glande hemocrine.
Acţiunea hormonilor este lentă dar de durata mai lunga decat cea a sistemului nervos
vegetativ.
Se cunosc şi glande care-şi varsă produsul de secreţie pe calea nervilor, constituind
glande neurocrine (hipofiza).

Exista trei tipuri de hormoni:

- steroizi: pe baza de colesterol - aldosteronul, testosteronul, progesteronul
- amine : triiodotironina(T3), tiroxina (T4), adrenalina, noradrenalina
- peptide si proteine

Hormonii se leaga de receptorii situati la nivelul membranelor celulelor organelor tinta

( aminele si peptidele) sau de receptorii situati in interiorul celulei (steroizii), la nivelul nucleului.

Hormonii hidrosolubili (mesagerii primari) se leaga de receptorii situati pe

membrana celulelor tinta si activeaza proteina G. Aceasta activeaza adenilat ciclaza care
determina transformarea ATP in ciclicAMP (cAMP).
 AMPciclic este un mesager secund care activeaza proteinkinaza, ce fosforileaza
diferite enzime.
Enzimele fosforilate catalizeaza reactii prin care se produce raspunsul fiziologic al
celulei.

Hormonii liposolubili (steroizi) sunt transportati in plasma legati de proteinele

plasmatice.
La nivelul celulelor tinta, hormonii sunt eliberati in sange de unde difuzeaza intracelular
prin dublul strat fosfolipidic.
Intracelular, hormonii se leaga de receptorii citoplasmatici sau de cei situati la nivelul
membranei nucleului si determina alterarea expresiei genelor.
Se formeaza astfel cantitati noi de ARNm, ce vor determina sinteza de proteine specifice
de catre ribozomi.
 Functiile hormonilor:
1. maturarea (cresterea) – STH-ul.
2. reglarea:
a. concentratiei diferitelor substante chimice din sange:
- apa (reabsorbtie sau secretie)
- Na+, Ca+2
- glucoza
- lipidele
b. activitatea metabolica – h. tiroidieni
c. presiunea sangelui
3. dezvoltarea caracterelor sexuale secundare
4. controlul menstruatiei
5. ajuta sarcina, induce si memtine secretia lactata

Cele mai importante glande endocrine sunt: hipofiza, suprarenalele, tiroida,

paratiroidele, epifiza, timusul, cărora li se adaugă pancreasul şi gladele care pe lângă funcţia
exocrină au şi secreţie endocrină.
Temporar se activează ca glandă endocrină şi placenta, organul prin care se realizează
schimburile materno-fetale.

Hipofiza
Este localizată la baza encefalului, înapoia chiasmei optice, în şaua turcească a osului
sfenoid.
Are formă de bob de fasole şi greutatea de 0,6-0,7g.
Tija pituitară (tulpina hipofizei) face legătura anatomică între hipofiză şi hipotalamus.

Hipofiza prezintă 3 lobi: anterior, mijlociu (intermediar) şi posterior.

Lobii anterior şi mijlociu constituie adenohipofiza, iar lobul posterior neurohipofiza.
Neurohipofiza are origine embriologică nervoasă.
  Lobul anterior reprezintă cea mai mare parte din glandă (75%), în timp ce lobul
intermediar numai 2%.

 Adenohipofiza are structură glandulară formată din coloane de celule epiteliale

secretoare anastomozate între ele şi capilare sinusoide în cazul lobului anterior şi din
lamele epiteliale cu cavităţi coloidale în cazul lobului intermediar.

Între nucleii mijlocii hipotalamici şi adenohipofiză există o legatură vasculară

reprezentată de sistemul port hipotalamo-hipofizar descris de Grigore T. Popa şi U.
Fielding.
Sistemul port este format din vase portale (situate în lungul tijei pituitare) şi 2 plexuri
capilare.

1. Plexul superior situat în nucleii hipotalamici mijlocii, stabileşte contacte cu terminaţiile

axonilor hipotalamici.

2. Plexul inferior conţine capilarele sinusoide din lobul anterior hipofizar.

Neuronii hipotalamusului mijlociu secretă hormoni (neurohormoni) care stimulează (releasing
hormon-RH) sau inhibă (inhibiting hormon-IH) secreţia adenohipofizei.
 Hormonii secretaţi de lobul anterior hipofizar sunt:

1. STH-ul (hormonul de crestere)(somatotrofina)(hGH)

Este secretat de celulele somatotrofe hipofizare.
Eliberarea sa este controlata de hipotalamus prin 2 hormoni:
a. hormonul de stimulare a eliberarii STH-ului (GHRH)
b. hormonul de inhibare a eliberarii STH-ului (GHIH)

STH actioneaza pe toate tesuturile si are urmatoarele roluri:

1)inhibă absorbţia celulară (musculară şi adipoasă) a glucidelor, stimulează gluconeogeneza şi
inhibă glicoliza.
2)stimulează lipoliza trigliceridelor în ţesutul adipos şi mobilizează acizii graşi.
3)stimulează anabolismul proteic având rol în creştere (hormonul de creştere)- creste rata
diviziunii si dezvoltarii celulare.
4)inhibă eliminările de N, P, K, Ca, Na.
5)stimulează transportul aminoacizilor în celule; In sange creste nivelul de proteine dar scade
nivelul de aminoacizi si uree.

6)stimulează sinteza de corpi cetonici din acizii graşi în ficat şi eliberarea lor către ţesuturile din
organism, unde vor fi degradaţi pentru furnizarea de energie necesară sintezei proteice. Ficatul
nu poate metaboliza corpi cetonici;

7)stimulează anabolismul proteinelor si inhiba catabolismul lor;

8)stimulează glicogenoliza hepatică şi inhibă catabolismul glucozei în ţesuturi;creste insulinemia

9)inhibă sinteza de trigliceride din glucoză;In sange scade lipemia, creste acizii grasi liberi si
corpii cetonici
10)stimulează creşterea oaselor în lungime, dezvoltarea muşchilor şi viscerelor cu excepţia
creierului;
11)stimulează condrogeneza la nivelul cartilajelor de creştere metafizare, determinând creşterea
osului în lungime la copii;
12)stimuleaza osteoblastele sa depuna substanta osoasa, determinand astfel cresterea oaselor in
grosime (in special la oasele late) in special la adult.

Hipersecreţia de STH înainte de pubertate determină apariţia gigantismului datorită

creşterii în lungime a membrelor. Această situaţie este însoţită de un intelect normal.

Hipersecreţia de STH după pubertate determină îngroşarea oaselor lungi, dezvoltarea

oaselor late, apariţia acromegaliei caracterizată prin creşterea exagerată a mâinilor, picioarelor,
oaselor feţei, îngroşarea buzelor. De asemenea apare o hiperglicemie de durată, (care determină
secreţia până la epuizare de insulină şi apariţia astfel a diabetului zaharat hipofizar), creşterea
corpilor cetonici şi acidoza metabolică.

 Hiposecreţia de STH la copil determină apariţia piticismului (nanismului), în care

indivizii sunt de talie mică, proporţional dezvoltaţi, cu intelect normal.
 Reglarea secreţiei se face de către nivelul hormonului prin feed-back.
Hipoglicemia, hipoproteinemia, scaderea acizilor grasi liberi, cresterea efortului, emotiile,
traumele, foamea, durerea, stresul, noradrenalina, serotonina , dopamina şi hormonii tiroidieni
stimulează sinteza de STH.
Hiperglicemia, creşterea acizilor graşi liberi, cortizonul şi estrogenii inhibă sinteza de STH.
Hipotalamusul prin intermediul hormonilor stimulatori şi inhibitori secretaţi, reglează în
sens ascendent sau descendent secreţia de STH.

2. Prolactina este secretata de celulele lactotrofe din adenohipofiza

Prolactina (PRL) are urmatoarele roluri:
1) stimulează dezvoltarea glandelor mamare la pubertate şi secreţia proteica (in special) lactată;
2) inhibă realizarea ovulaţiei; Reglarea secreţiei se face de către hipotalamus printr-un hormon
stimulator (PRF) sau inhibitor(dopamina), efectul fiind cresterea sau scaderea cantitatii de
prolactina secretata de hipofiza. Stimularea se face si de către sarcină, efort fizic, stres, somn,
supt, estrogeni.

3. TSH (tirotropina)
Controleaza eliberarea hormonilor triiodotironina T3 si tiroxinaT4 din glanda tiroida.
TSH –ul are următoarele roluri: 1) stimulează secreţia de hormoni tiroidieni;

2) stimulează captarea iodului în foliculul tiroidian;

Tiroida are o masă normală iar celulele foliculare au formă cubică. Hipersecreţia de TSH
determina creşterea tiroidei, scăderea cantităţii de coloid şi forma cilindrică a celulelor.
Hiposecreţia de TSH determină micşorarea tiroidei şi forma plată a celulelor foliculare.
 Reglarea secreţiei de TSH se face de către hipotalamus printr-un hormon stimulator(TRH)
şi de către nivelul tiroxinei sanguine prin feed-back negativ.

4. ACTH (hormonul adrenocorticotrop)(corticotropina)

Este secretat de catre celulele corticolipotrofe din adenohipofiza.
Actioneaza asupra corticosuprarenalei crescand sinteza si secretia de hormoni steroizi
(cortizol, androgeni si aldosteron).
Are următoarele roluri:
1)stimulează metabolismul protidic acţionând pe corticosuprarenală;
2)stimulează glicemia prin intermediul cortizolului;
3)stimulează metabolismul lipidic (obezitate);
4)stimulează secreţia de glucocorticoizi şi androgeni şi foarte puţin de mineralocorticoizi
(aldosteron);
5)stimulează direct melanogeneza producând pigmentarea pielii;
 Reglarea secreţiei se face de către hipotalamus printr-un hormon stimulator
(corticotrophin releasing hormon)(CRH) şi de către glucocorticoizi prin feed-back negativ.
Stressul si scaderea nivelului de glucocorticoizi stimuleaza hipotalamusul sa secrete CRH,
efectul fiind cresterea nivelului de ACTH hipofizar si implicit de cortizol din corticosuprarenala.

5. Hormonii gonadotropi (FSH si LH)

Sunt secretati de celulele gonadotrope din adenohipofiza.

 FSH (hormonul foliculostimulant)

Are următoarele roluri:
1) la bărbat stimulează dezvoltarea tubilor seminiferi şi spermatogeneza din testiculi;
2) la femeie stimulează creşterea şi maturizarea foliculilor ovarieni şi secreţia de estrogeni;

 LH (hormonul luteinizant)
Are următoarele roluri:
1)la bărbat stimulează sinteza si secreţia de androgeni;
2)la femeie determină ovulaţia şi apariţia corpului galben, stimulând secreţia de progesteron;

Reglarea secreţiilor de FSH şi LH se face de către hipotalamus printr-un hormon

stimulator (Gonadotrophin Releasing hormone)(GnRH)(LRH) şi de către nivelul testosteronului,
estrogenilor şi progesteronului prin feed-back negativ.
Deficitul de GnRH determina hipogonadism hipogonadotrofic
  Lobul intermediar secretă hormonul melanocitostimulator (MSH).
Principalul rol al MSH-ului este:
1)stimulează pigmentogeneza prin creşterea conţinutului în melanină şi a dispersiei ei în
melanocite.
Lipsa hormonului determină apariţia albinismului (piele şi păr albe).
Reglarea se face de către hipotalamus printr-un hormon stimulator.

 Lobul posterior (neurohipofiza) este legat de hipotalamusul anterior

printr-o legatură nervoasă-tractul hipotalamo-hipofizar.

Tractul hipotalamo-hipofizar cuprinde axonii neuronilor din nucleii supraoptic şi

paraventricular ai hipotalamusului anterior.
Axonii străbat tija pituitară şi se termină în partea distala a neurohipofizei.
Nucleii hipotalamusului anterior secretă hormonul antidiuretic (ADH sau
vasopresină) şi ocitocină (oxitocină).

Aceşti hormoni sunt transportaţi de-a lungul axonilor şi depozitaţi în neurohipofiză, de

unde sunt eliminaţi în circulaţie sub influenţa hipotalamusului.
Se poate concluziona că neurohipofiza depozitează şi eliberează hormonii secretaţi de
hipotalamusul anterior.
  ADH (vasopresina)(hormonul antidiuretic) are următoarele roluri:
1)creşte absorbţia facultativă de apă la nivelul tubului distal şi colector;
2)scade volumul urinei şi creşte densitatea ei;
3)reduce secreţia glandelor exocrine;
4)în doze mari produce vasoconstricţie arteriolară şi hipertensiune arterială; 5)conservarea apei
în organism prin efectele sus-menţionate;
Reglarea secreţiei este asigurată de osmolaritatea plasmei ce depinde de gradul de
hidratare.
Deshidratarea şi creşterea presiunii osmotice stimulează osmoreceptorii hipotalamici care
determină eliberarea de ADH cu efect antidiuretic.
Stimularea directă a neurohipofizei nu are efect antidiuretic.
Scăderea volemiei stimulează voloreceptorii din atriul stâng care stimulează secreţia de
ADH.
Temperaturile scăzute şi alcoolul inhibă secreţia de ADH, determinând poliurie.

Ocitocina (oxitocina) are următoarele roluri:

1)in urma suptului, ocitocina stimulează contracţia celulelor mioepiteliale periacinare din pereţii
canalelor galactofore (la acest nivel acţionând în prealabil prolactina şi hormonii ovarieni),
determinând expulzia laptelui;
2)stimulează contracţia musculaturii uterine în sarcină, mai ales în travaliu, determinând expulzia
fetală;
Reglarea secreţiei se face de către hipotalamus, care primeşte aferenţe stimulatorii de la
tractul genital (în timpul travaliului) sau de la mamelon (în timpul suptului).

Distensia peretelui uterin in timpul travaliului determina aparitia unor impulsuri nervoase
care ajunse la nivelul hipotalamusului determina cresterea secretiei de ocitocina.
Ocitocina astfel eliberata determina cresterea contractiei uterine, urmarea fiind stimularea
accentuata a hipotalamusului care elibereaza si mai multa ocitocina (feedback pozitiv).
GLANDELE ENDOCRINE (II)
Tiroida
Este cea mai mare glandă endocrină a organismului, situată în partea antero-inferioară a
gâtului înaintea traheei.
Are forma literei H cu 2 braţe verticale numite lobi, unite printr-o zonă mijlocie, istm.
Este învelită de o capsulă dublă (capsula fibroasă) şi are raport cu glandele paratiroide.

De la nivelul capsulei pleacă spre parenchim septuri ce împart glanda în lobuli tiroidieni.
Lobulii tiroidieni sunt formaţi din foliculi tiroidieni.
Foliculii tiroidieni sunt formaţiuni veziculoase, mărginite de un strat de celule epiteliale,
cuboide, secretoare, conţinând un material vâscos numit coloid, care reprezintă un depozit de
hormoni.
Polul apical al celulelor foliculare are vilozităţi ce măresc suprafaţa de contact cu coloidul.
 La polul bazal al celulelor foliculare, între foliculii tiroidieni, se găsesc celule speciale,
numite celule parafoliculare sau celule C care secretă calcitonina.

Tiroida este cel mai vascularizat organ al corpului (5 litri/oră).

Hormonii secretaţi de tiroidă sunt tiroxina(T4), triiodotironina(T3) (secretaţi de celulele
foliculare) şi calcitonina (elaborată de celulele parafoliculare).
T3 şi T4 rezultă din iodarea succesivă a tirozinei.
 Principalul component al coloidului folicular este tiroglobulina care conţine 25 molecule
de tirozină.

Iodul intră în foliculi şi se fixează pe tirozina din componenta tiroglobulinei. Se

formează astfel monoiodtirozina.
Plecând de la acest compus se formează diiodtirozina şi în final triiodotironina şi
tetraiodotironina (tiroxina).
Prin endocitoză cei 2 hormoni trec din coloid în foliculi, intră în constituţia lizozomilor şi
apoi sunt eliminaţi în sânge.

În timp ce tiroxina(T4) reprezintă 90% din hormonii tiroidieni circulanţi,

triiodotironina(T3) nu depăşeşte 10%.
Acţiunile metabolice ale T3 sunt de 4 ori mai puternice decât ale T4, dar durata de
acţiune a T4 este de 5 ori mai lungă decât a T3.

Rolurile hormonilor tiroidieni T3 si T4 sunt:

1) stimulează oxidările tisulare (cu excepţia uterului, creierului şi testiculului), metabolismul
bazal şi consumul de energie;
2) stimulează creşterea şi dezvoltarea organismului;
3) stimulează absorbţia intestinală şi celulară a glucozei, glicogenoliza hepatică,
gluconeogeneza şi acţiunea insulinei;
4) stimulează lipoliza, sinteza hepatică a lipidelor, scade concentraţia sanguină a colesterolului,
fosfolipidelor şi trigliceridelor;
5) stimulează sinteza proteică sau chiar proteoliza;
6) cresc frecvenţa şi forţa cardiacă, precum şi vasodilataţie;
7) cresc forţa de contracţie şi tonusul muşchilor striaţi;
8) cresc frecvenţa şi amplitudinea respiratiei;

9) stimulează dezvoltare neuronală, mielinizarea, procesele psihice;

10) menţin secreţia lactată; Tiroida secretă în special T4 şi foarte puţin T3.
Aproape 90% din T3 circulant, cel mai activ hormon tiroidian, rezultă din deiodarea periferică a
T4.

Hipotiroidia şi mixedemul
Deficitul de hormoni tiroidieni poate afecta teoretic tot organismul.
 Hipotiroidismul poate avea drept cauză o afecţiune la nivelul tiroidei sau o lipsă a
TSH-ului hipofizar. Boala se poate traduce prin mixedem (la adult) şi cretinism (la
copilul mai mic de 2 ani).
Guşa apare des în caz de afectare tiroidiană sau consum alimentar deficitar în iod, dar
lipseşte în caz de deficit de TSH.

 Mixedemul adultului se manifestă prin:

1)tulburările trofice ale pielii şi anexelor: tegumentele feţii sunt infiltrate (mixedem), palide,
gălbui, cu aspect de ceară, faţă rotundă, edem la pleoape, buze, nas, periferie (pretibial),
sprâncene rare în partea externă.
Parul este subţire, aspru. Tegumentul corpului este gros, uscat, rece, galben la plante şi
palme.
Limba este groasă.
Hipotermie, creştere ponderală;

2)tulburări cardiovasculare:
bradicardie şi hipotensiune, pericardită (acumulare de lichid între foiţele pericardului) şi
creşterea cordului în dimensiuni (cardiomegalie);

3)tulburări digestive:
reducerea peristaltismului, constipaţie;

4)tulburari musculare:
hipotonie musculara;

5)tulburările sistemului nervos:

întârzierea reflexelor osteotendinoase, diminuarea memoriei, ideaţie deficitară, surditate de
conducere nervoasă;
6)tulburări sanguine
anemie;

7)tulburari metabolice
cresc proteinele sanguine, cresc fosfolipidele şi colesterolul, glicemia creşte usor.

 Mixedemul congenital (cretinismul) se manifestă prin:

1)tulburări de creştere
hipotrofie statutară, nanism dizarmonic (extremităţi scurte în raport cu trunchiul, cap mare,
abdomen destins ca la batracian), supraponderali;

2)tulburări osoase
întarziere de creştere;

3)configuraţia feţei
cap mare, frunte mică, nas scurt şi plat, ochi depărtaţi, piele îngroşată, mixedem facial, gură
mare, buze groase, limbă mare;

4) modificarile tiroidei
cel mai frecvent mărită;

5) tulburări psihomotorii apatie, intelect redus, cretin;

Reglarea secreţiei tiroidiene

Se face de către nivelul hormonilor tiroidieni prin feed-back negativ, prin acţiune asupra
hipotalamusului şi hipofizei.
Hipotalamusul secretă TRH care determină eliberarea de TSH din adenohipofiză.
TSH actionează pe tiroidă şi stimulează secreţia de hormoni tiroidieni.
Frigul stimulează iar caldura inhibă secreţia de TRH. Calcitonina are acţiune similară celei
de la paratiroide.

PARATIROIDELE
Sunt 4 glande mici situate superior şi inferior pe faţa postero-laterală a lobilor tiroidieni.
Au mărinea unui bob de grâu şi sunt delimitate la exterior de o capsulă conjunctivă ce are
prelungiri care delimitează lobulii.
Parenchimul glandular este format din cordoane celulare epiteliale anastomozate
secretoare.

Întâlnim celule principale care secretă parathormon şi celule parafoliculare care

secretă calcitonină (identice cu celulele C tiroidiene).
 Rolurile parathormonului sunt:
1)creşterea rapidă a calcemiei;
2)activează lent osteoclastele (stimulează eliberarea calciului şi inhibă eliminarea fosforului în
sânge) intervenind în osteoliză şi osteosinteză (mai rar), creşte rapid conţinutul în calciu al
osteoblastelor şi osteocitelor şi apoi îl elimină în sânge (creşte calcemia);

3)stimulează formarea renală a vitaminei D3 (hidroxilează 25-dihidroxicolecalciferolul în

pozitia 1);
4)stimulează absorbţia calciului în tubul contort distal, determinând hipocalciurie;
5)inhibă absorbţia renală de fosfaţi determinând hiperfosfaturie;
6)stimulează absorbţia renală de Na şi magneziu;
7)inhibă absorbţia renala de potasiu;

8)stimuleaza absorbţia intestinală de calciu sub influenţa vitaminei D3;

9)determină scăderea fosfatemiei şi creşterea calcemiei.

Vitaminele D sau calciferolii sunt sintetizate din provitamine prin clivajul inelului B
din molecula sterolică în timpul expunerii la lumina solară. Cele mai importante vitamine D sunt
vitamina D2 (ergocalciferol) şi vitamina D3 (colecalciferol).
Atât vitamina D2 cât şi vitamina D3 nu au activitate biologică semnificativă, de aceea este
nevoie sa fie metabolizate în forme hormonal active.

Activarea are loc în două etape, mai întâi la nivel hepatic şi apoi la nivel renal.
Vitamina D având o structură liposolubilă este transportată în circulaţie sub forma unui
complex cu o alfa1 globulină specifică – proteina transportoare a vitaminei D (VDBP = vitamin
D binding protein). La nivel hepatic vitamina D suferă prima hidroxilare pentru a forma 25-
OH vitamina D (calcidiol), un metabolit cu activitate biologică limitată.
25-OH vitamina D este legată apoi de o proteină specifică şi transportată la nivelul
rinichiului unde are loc a doua hidroxilare;

Astfel, în tubul proximal renal sub acţiunea 1-alfa hidroxilazei rezultă cel mai potent
metabolit al vitaminei D: 1,25-(OH)2 vitamina D (calcitriol).
Placenta şi ţesutul granulomatos reprezintă încă două situsuri extrarenale importante de
producţie a 1,25 -(OH)2 vitaminei D.
1,25-(OH)2 vitamina D legată de proteina transportatoare a vitaminei D ajunge la nivel
intestinal, unde forma liberă este preluată de enterocit şi transportată spre un receptor nuclear
protein-specific (VDR). Afinitatea acestui receptor pentru 1,25-(OH)2 vitamina D este de 1000
ori mai mare decât pentru 25-OH vitamina D, ceea ce ar putea explica de ce 1,25-(OH)2
vitamina D este mult mai activă biologic.

În urma acestei interacţiuni şi a cuplării cu secvenţe ADN specifice se modifică

transcripţia genelor implicate în transportul calciului şi se exprimă în enterocit canalul de calciu
epitelial şi o proteină transportatoare a calciului (calbindin), efectul principal al 1,25-(OH)2
vitaminei D fiind stimularea transportului calciului şi fosforului din lumenul intestinului subţire
în circulaţie, ceea ce duce la creşterea concentraţiei serice a calciului şi fosforului.
 La nivel renal efectul vitaminei constă în creşterea reabsorbţiei tubulare a calciului; în
glandele paratiroide inhibă transcripţia genei PTH cu scăderea sintezei acestui hormon.

Reglarea secreţiei de parathormon se face în principal prin feed-back negativ în

funcţie de concentraţia sanguină de calciu ionic care acţionează pe celulele principale. Secundar,
vitamina D3 şi magneziul ionic sanguine reglează prin feed-back negativ secreţia de PTH
acţionând tot pe celulele principale.
Hipoparatiroidismul are drept efect scăderea nivelului de parathormon.
Este consecinţa lezării chirurgicale sau extirpării paratiroidelor în timpul operaţiilor pe
tiroidă.
Rezultatul este hipocalcemia (tetania) ce are drept efect creşterea excitabilităţii
neuromusculare.
În condiţii normale, canalele ionice de sodiu neuronale sunt “păzite” de ionii de calciu, care
blochează intrarea sodiului dacă stimulul nu are intensitate prag.

Scăderea calcemiei are ca efect scăderea pragului de excitarea a neuronului, ceea ce

determină depolarizarea acestuia sub acţiunea unui stimul subliminar.
Apar prin urmare spasme ale musculaturii netede (stridor laringeal) sau striate
(exagerarea reflexelor osteotendinoase, tetanie), precum şi convulsii.

Rolurile calcitoninei sunt:

1) reduce osteoliza osteocitelor şi formarea osteoclastelor;
2) inhibă reabsorbţia şi eliminarea calciului din matricea osoasă, introducând-ul în osteoblaste
din os, intervenind în remanierea osului;
3) scade absorbţia renală de calciu şi fosfor;
4) scade calcemia şi scade fosfatemia.

Reglare secreţiei de calcitonină se face prin feed-back negativ sub influenţa

calciului ionic sanguin care acţioneză pe celulele parafoliculare.
Secreţia de calcitonina este stimulată de hipercalcemie.
GLANDELE ENDOCRINE (III)
Pancreasul
Pancreasul este o glandă voluminoasă cu secreţie mixtă (exocrina şi endocrina) al cărei
exterior şi structură seamănă cu glandele salivare, motiv pentru care i s-a dat numele de "glanda
salivara abdominală".
Are o formă de ciocan sau cirlig şi o direcţie transversală. Greutatea este de 80g iar
lungimea de 15-20cm . Este format din cap, corp şi coadă.
Capul este situat în potcoava duodenală iar coada este aşezată spre splină. Structura
pancreasului relevă faptul că acesta este invelit la periferie de o capsulă conjunctivă. Din ea
pornesc spre interior septuri ce împart glanda în lobi şi lobuli.

 Pancreasul endocrin este reprezentat de insulele lui Langerhans care sunt răspindite
difuz în ţesutul glandular exocrin. Sunt 20-30 insule/mm cub ceea ce reprezintă 1-3% din
volumul glandei. Insulele Langerhans sunt formate din cordoane celulare între care se
 găsesc capilare sanguine.

Cordoanele celulare conţin 5 tipuri de celule:

1)celule alfa sau A - constituie 20% din totalul insulelor şi secretă glucagon;
2) celule beta sau B - constituie 75% din totalul insulelor si secretă insulina;
3) celule delta - secretă somatostatina;
4) celule gama - conţin urme de gastrină;
5) celule PP - secretă polipeptidul pancreatic.

Pancreasul secretă în special insulină şi glucagon.

Receptorul insulinic contine 2 lanturi alfa si 2 lanturi beta

Rolurile insulinei sunt:

1) creşte permeabilitatea membranelor pentru glucoză la nivelul muşchilor striaţi, cardiac, uterin
şi ţesutului adipos;
2) creşte consumul tisular de glucoză;
3)stimulează glicogenogeneza hepatică şi musculară;
4) stimulează formarea de trigliceride din glucoză în ţesutul adipos;
5) inhibă gluconeogeneza hepatică;
6) efect general hipoglicemiant;
7) creşte permeabilitatea membranară pentru aminoacizi (anabolism proteic), Mg;
8) creşte transportul intracelular muscular şi hepatic de potasiu;
9) creşte absorbţia renală de Na, având efect antinatriuretic;

La nivel adipos si muscular, utilizarea glucozei se face numai in prezenta insulinei.

La nivelul tesutului hepatic utilizarea glucozei se face si fara prezenta insulinei, dar
hormonul creste metabolizarea glucidului.
La nivelul neuronului, utilizarea glucozei se face in absenta insulinei.

Reglarea secreţiei de insulină se face predominant prin nivelul glicemiei.

 Creşterea glicemiei determină direct stimularea secreţiei de insulină la nivelul celulelor
pancreatice şi indirect prin mecanism neuroreflex, cu participarea centrilor glicoreglarii
hipotalamici şi a nervilor insulinosecretori vago-simpatici.
 Aminoacizii (arginina, lizina), acizii graşi, gastrina, secretina, colecistokinina,
glucagonul, STH, cortizolul, progesteronul, estrogenii, obezitatea, vagul stimulează
secreţia de insulină.
 Somatostatina şi simpaticul (prin receptorii alfa) inhibă secreţia.

Rolurile glucagonului sunt:

1) glicogenoliza şi gluconeogeneza (din aminoacizi) hepatică cu hiperglicemie;
2) lipoliza la ţesutul adipos prin activarea lipazei;
3) creşte nivelul sanguin de acizi graşi şi glicerol;
4) oxidează acizii graşi, fiind implicat în cetogeneza;
5) proteoliza hepatică, eliberând aminoacizii necesari gluconeogenezei.
6) scade secretia gastrica acida
7) creste secretia de insulina

Reglarea secreţiei de glucagon este dată de nivelul glicemiei.

 Hipoglicemia, creşterea aminoacizilor plasmatici, colecistokinina, gastrina, simpaticul
(prin receptorii beta), efortul fizic şi inaniţia stimulează secreţia de glucagon.
 Hiperglicemia, vagul, secretina, insulina şi acizii graşi inhibă secretia.
Hipotalamusul glicoreglator controleaza secreţia prin intermediul nervilor vegetativi.
ACTIUNILE COMPARATIVE ALE INSULINEI SI GLUCAGONULUI

FACTORII STIMULATORI SI INHIBITORI AI SECRETIEI DE INSULINA

 GLANDELE SUPRARENALE
Sunt situate la polul superior al rinichiului, fiind formate din 2 zone endocrine: corticala
80% (la exterior) şi medulara 20% (la interior). Corticala (corticosuprarenala) este dispusă la
periferia glandei.
Este formată din celule epiteliale dispuse în cordoane în 3 zone: glomerulara (la
periferie), fasciculată (la mijloc) şi reticulată (la interior).

 Zona glomerulară secretă hormonii mineralocorticoizi (aldosteron şi fluorocortizon).

 Zona fasciculată secretă hormonii glucocorticoizi (cortizol sau hidrocortizon şi
cortizon).
 Zona reticulată secretă hormonii sexosteroizi (androgeni) (dihidroepiandrosteron
(DHEA).

Hormonii corticosuprarenalei sunt steroizi, fiind sintetizati din colesterol.

  Medulara (medulosuprarenala) este situată la interior, fiind similară unui
imens ganglion simpatic.
Are origine embrionară nervoasă.
Conţine celule epiteliale neurosecretoare în reţea, capilare sinusoide şi neuroni vegetativi
simpatici multipolari.
 Celulele secretă adrenalină, noradrenalină, dopamină, serotonină, etc.
Inervaţia este bogată pentru medulosuprarenală şi săracă pentru corticosuprarenala.
Corticosuprarenala este sub controlul hormonal al adenohipofizei (ACTH).

I. Rolurile mineralocorticoizilor (în special aldosteronul) sunt:

1) creşte absorbţia de sodiu, clor, apă şi excreţia de potasiu şi hidrogen la nivelul tubilor distali şi
colectori;
2) acidifiază urina;
3) creşte volumul sanguin, tensiunea arterială şi presiunea osmotică; Reglarea secreţiei de
aldosteron este realizată de mecanisme diferite.
Creşterea K sanguin şi scăderea Na sanguin, presiunii osmotice şi volumului sanguin
determină creşterea secreţiei de aldosteron.
Angiotensina II şi parţial ACTH stimulează secreţia de aldosteron. II. Rolurile
glucocorticoizilor sunt:
1) vasoconstricţie prin facilitarea acţiunii adrenalinei şi noradrenalinei;
2) scade absorbţia intestinală a calciului, scade sinteza matricei osoase (oseina şi fibre de
colagen);
3) creşte filtrarea glomerulară, scade permeabilitatea tubilor distali pentru apă, stimulează
eliminarea excesului de apă;
4) creşte numărul de neutrofile, trombocite şi eritrocite, scade numărul de bazofile şi eozinofile
(antialergic).
Determină limfopenie (scade numărul de limfocite) şi scăderea secreţiei de histamină.
Scade răspunsul inflamator şi imunitar al organismului prin stabilizarea membranei lizozomale,
scaderea permeabilitatii capilare, scaderea migrarii leucocitelor, supresia sistemului imun.
5) creşte sensibilitatea la stimuli olfactivi şi gustativi;
6) stimulează catabolismul proteic la muşchii striaţi şi anabolismul proteic în ficat;
7) hiperglicemie prin , cresterea absorbtiei intestinale de glucoza, gluconeogeneza (din cetoacizi
şi glicerol) hepatică sau renală, glicogenoliza hepatică, scăderea consumului tisular de glucoză
(cu excepţia creierului şi inimii) prin acţiune antiinsulinica(scade afinitatea receptorilor pentru
insulina);

8) stimulează lipoliza acţionând pe depozite, creşterea acizilor graşi liberi şi cetogeneza hepatica.
Stimulează arderea acizilor graşi, rezultând energie;
Lipoliza pe membre si depunerea de lipide la nivelul fetei (“fata in luna plina”), toracelui si
abdomenului.
9) creşte secreţia de HCL şi pepsinogen. HCL ajuns în duoden determină inhibarea emulsionării
lipidice, ceea ce determină scăderea absorbţiei acestora;
10) modificari cutanate: acnee si hirsutism
In cazul stressului sau a inanitiei, secretia de glucocorticoizi determina crutarea glucidelor
si arderea lipidelor pentru generarea energiei.

 Reglarea secreţiei de glucocorticoizi se face prin feed-back negativ sub acţiunea

nivelului de cortizol sanguin asupra hipotalamusului şi hipofizei.
Hipotalamusul secretă CRH care stimulează secretia de ACTH hipofizar, acesta stimulând
secreţia de glucocorticoizi. Stresul şi ritmul circadian (dimineaţa maxim, seara minim)
stimulează secreţia de ACTH şi implicit pe cea de glucocorticoizi.
Durerea , stressul, interventiile chirurgicale, hemoragiile determina cresterea CRH,cresterea
ACTH, cresterea glucocorticoizilor.
III. Rolul hormonilor sexosteroizi (androgeni-testosteron) sunt:
1) acţiune masculinizantă ce se manifestă în viaţa intrauterină şi la pubertate;
2) se pot transforma în estrogeni în circulaţie, în special după menopauză;
3) creste sinteza proteica, osteogeneza si masa musculara.
4) determina caracterele sexuale secundare masculine (in prezenta homonilor gonadici) si acneea
juvenila. Reglarea secreţiei se face predominant prin ACTH.
Hormonii medulosuprarenalei

α1 receptorii adrenergici:
α2 receptorii adrenergici:

β1 receptorii adrenergici:

β2 receptorii adrenergici:
ACTIUNILE METABOLICE ALE ADRENALINEI
GLANDELE ENDOCRINE (IV)
OVARUL
Este organ pereche, cu rol de glandă mixtă: exocrină (produce ovule) şi endocrină
(secretă estrogen (foliculină) şi progesteronul (luteină)).
Are formă ovoidă, greutate de 6-8g, suprafaţa netedă inainte de pubertate şi cu cicatrici sau
proeminenţe în perioada de fertilitate.
Ovarul este învelit de epiteliu cubic simplu şi ţesut conjunctiv (albugineea).
Sub acestea se află zona medulară centrală şi zona corticală periferică.

 Substanţa medulară are ţesut conjunctiv, vase, fibre vervoase, etc.

 Substanţa corticală conţine foliculi ovarieni în diferite faze evolutive şi ţesut
conjunctiv.
I.Foliculii ovarieni primordiali sunt alcătuiţi dintr-o celulă mare sferică, centrală numită
ovocit şi dintr-un strat de celule mici turtite situat la periferie, numite celule foliculare. La
naştere în ambele ovare sunt 400000-500000 foliculi primordiali. Numai 300-400 evoluează
(câte unu lunar), restul involuează.

II. Foliculii ovarieni primari reprezintă un stadiu mai evoluat al foliculilor primordiali. Ei
diferă de cei primordiali numai prin forma celulelor foliculare(granuloase).

III.a. Foliculii preantrali au ovocitul înconjurat de o substanţă amorfă învelită de mai

multe straturi de celule foliculare. Acestea alcătuiesc membrana foliculară sau granuloasă.

III. b. Foliculii antrali(secundari sau cavitari) au mai multe stadii: foliculi cu antru
mic şi cu antru mare. Ovocitul este situat periferic şi este înconjurat de zona pellucidă cu rol
trofic. La periferia folicului antral se formează teaca internă şi externă.

Teaca internă secretă estrogenii sub influenţa hormonului luteinizant (LH). Teaca
externă are structură conjunctivă. Majoritatea foliculilor antrali(secundari) involuează.
Numai un folicul secundar evoluează şi se transformă în folicul terţiar(matur, de Graaf).

IV. Foliculul matur este o veziculă situată lângă suprafaţa ovarului. Ovulul din interior este
expulzat la exterior prin ovulaţie, fiind captat de trompele uterine. Restul folicului matur se
transformă în corp galben cu funcţie endocrină (secretă progesteron si estrogen).

V. Există 2 tipuri de corp galben: menstrual (periodic) şi de sarcină. Corpul galben

periodic se formează în fiecare lună, de la pubertate până la menopauză şi are o existenţă de 10
zile. Corpul galben de sarcină se formează dacă ovulul a fost fecundat. El persistă în primele 3
luni de sarcină.

VI. Corpul alb reprezintă cicatricea care înlocuieşte corpul galben când acesta involuează.
Este periodic şi de sarcină.

CICLUL OVARIAN
Ciclul ovarian tipic are 28 zile şi conţine trei faze consecutive : foliculară, ovulatorie şi
luteală. Există cicluri ovariene mai lungi sau mai scurte, dar singura fază constantă este cea
luteală(sunt 14 zile între ovulaţie şi sfârşitul ciclului).

1.Faza foliculară este perioada când foliculul creşte începând din ziua 1 până în ziua a
zecea a ciclului. Celulele pavimentoase din jurul ovocitului foliculului primordial se transformă
în celule cubice. În acest moment se formează foliculul primar. Ovocitul primar creşte în
dimensiuni iar celulele foliculare(granuloase) cresc în dimensiuni şi formează zona
granuloasă(o capsulă în jurul ovocitului). Celulele conjunctive ovariene formează o capsulă
fibroasă numită teacă foliculară.
Foliculii preovulatori sunt avasculari. Pentru obtinerea nutrientilor si pentru eliminarea
produsilor de catabolism, este necesara prezenta unor jonctiuni speciale intre celulele foliculare,
numite jonctiuni de tip gap, care permit o difuziune buna a substantelor.
În timpul creşterii în dimensiuni a folicului se petrec trei evenimente: celulele tecale şi
granuloase secretă estrogeni, în centrul celulelor granuloase începe să se formeze un spaţiu cu
lichid numit antrum iar celulele granuloase secretă o substanţă care formează zona pellucida (o
membrană transparentă în jurul ovocitului).
Zona pellucida umana contine trei tipuri de proteine: ZP1, ZP2 si ZP3. Receptorii de pe
capul spermatozoidului recunosc ZP3. Aceasta interactiune duce la eliberarea continutului
acrozomal, penetrarea zona pellucida si fertilizarea ovocitului.
Enzimele eliberate de catre acrozom, interactioneaza si cu ZP2 determinand intarirea
zona pellucida si implicit impiedica fertilizarea ovocitului de catre alt spermatozoid.
Femeia adultă are în ovare mai mulţi foliculi în diferite stadii de dezvoltare. De obicei
unul singur devine dominant şi urmează calea maturizării. Ceilalţi involuează şi se transformă în
foliculi atrezici. Atrezia foliculara nu este un proces pasiv, necrotic ci este un proces activ numit
apoptoza, aflat sub control hormonal. Apoptoza incepe in utero si continua pe toata durata vietii
reproductive.
Primele stadii ale dezvoltarii foliculare, pana la stadiul de folicul secundar, se desfasoara
fara influenta gonadotropinelor (sunt gonadotropin independente).
Maturarea foliculara finala necesita prezenta de FSH si LH (gonadotropin dependente).

2.Faza ovulatorie începe după minim zece zile de creştere foliculară (zilele 11-14) şi
culminează cu ovulaţia. Foliculul este matur (folicul de Graaf) şi se îndreaptă spre suprafaţa
externă a ovarului. Antrumul folicular este mare şi plin cu lichid, în timp ce ovocitul şi celulele
granuloase sunt la periferie.
 Prin meioză, ovocitul primar se transformă în ovocit secundar şi primul globul polar
care este liminat între zona pellucidă şi membrana celui ovocitului secundar unde se divide în
globuli polari şi apoi dispare.
În acest moment poate avea loc ovulaţia.
Prin ruperea peretelui folicular din zona peretelui ovarian, foliculul secundar este expulzat
în cavitatea peritoneală împreună cu lichidul antral.
Zona granuloasă din jurul ovocitului din acest moment se numeşte corona radiată.

3. Faza luteală durează din ziua 14 până în ziua 28. După expulzia ovocitului şi a lichidului
antral, antrul folicular se umple cu sânge. Celulele foliculare rămase se multiplică şi formează în
final corpul galben care are secreţie endocrină (progesteron şi putin estrogen si inhibina A).
 Daca ovocitul nu a fost fecundat, corpul galben degenerează în 10 zile, secreţia
endocrină încetează şi se transformă în corp albicans.
 Dacă ovocitul secundar a fost fecundat se formează al doilea globul polar şi embrionul
iniţial iar corpul galben persistă 3 luni de zile (corp galben de sarcină) în timp ce
placenta preia rolul de secreţie hormonală.
 Reglarea ciclului ovarian
În timpul copilăriei ovarul se dezvoltă şi secretă cantităţi mici de estrogeni care inhibă
eliberarea de hormon eliberator de gonotropine GnRH(din hipotalamus).
În apropierea pubertăţii, hipotalamusul devine mai putin sensibil la estrogeni şi începe
să elibereze GnRh care va stimula secreţia de FSH şi LH hipofizări ce vor acţiona pe ovare.
Nivelul FSH-ului şi LH-ului continuă să crească câţiva ani(FSH>LH),dar ciclurile feţei la
pubertate sunt anovulatorii. În acest timp apare prima menstruaţie(menarha). În primii 1-2 ani
dupa menarhă, ciclurile sunt tot anovulatorii.
Nivelele crescute de FSH si LH determina cresterea nivelului de estradiol, acesta
determinand cresterea in inaltime, maturarea organelor genitale feminine interne si externe,
cresterea sanilor (telarha).
Stimularea glandelor suprarenale produce cresterea secretiei de androgeni si aparitia
pilozitatii axilare si pubiene (adrenarha si pubarha).
Creşterea foliculului şi maturizarea ovocitului sunt realizate sub controlul FSH-ului,
LH-ului şi estrogenilor.

Dezvoltarea foliculara este un proces care dureaza 3 luni, are mai multe etape si
culmineaza cu ovulatia unui singur folicul.
In fiecare luna, un grup de 3-11 foliculi (cohorta) incep sa se dezvolte. Dupa 2-3 cicluri
de dezvoltare, dintre acesti foliculi, se selecteaza foliculul ovulator sub influenta FSH-ului
(ovulatia se produce dupa 3 luni de la inceputul dezvoltarii cohortei). Restul foliculilor din
cohorta mor.
În ziua întâi a ciclului ovarian, creşte nivelul de GnRH hipotalamic. Aceasta
determină stimularea producerii de FSH şi LH de către hipofiza anterioară. FSH-ul şi LH-ul
stimulează creşterea foliculară. Numai anumiţi foliculi sunt sensibili la acesti hormoni,
mecanismul de selecţie şi acţiune nefiind pe deplin cunoscut. În timpul creşterii foliculare, sub
acţiunea hormonilor gonadotropi începe secreţia de estrogeni.
 LH-ul acţionează pe celulele tecale foliculare şi determină secreţia de
androgeni(androstendion si testosteron) din colesterol. Aceştia migrează prin membrana
bazală a celulelor granuloase unde se transformă în estrogeni(estrona si in special estradiol) si
inhibina B sub acţiunea FSH-ului.

Creşterea mică a nivelului de estrogeni în plasmă acţioneaza prin feed-back negativ

asupra hipofizei anterioare şi hipotalamusului, determinând scăderea producţiei de FSH si LH.
Secretia de inhibina B inhiba eliberarea de FSH dar nu si de LH din adenohipofiza.
  Scaderea nivelului de FSH din faza foliculara este responsabila de inhibitia
dezvoltarii foliculilor neovulatori.
Creşterea mare a nivelului de estrogeni are efecte opuse, acţionând prin feed-back
pozitiv pe hipofiză şi hipotalamus. Efectele sunt creşterea bruscă a nivelului de LH şi FSH,
acţiunea având loc în mijlocul ciclului.
LH-ul stimulează maturarea ovocitului primar şi transformarea în ovocit secundar,
precum şi ruperea peretelui ovarin însoţită de ovulaţie în ziua a 14 a ciclului. Rolul FSH-ului în
acest proces este necunoscut. La putin timp după ovulaţie (dupa scaderea nivelului de LH),
nivelul estrogenilor începe să scadă si poate sa determine uneori o mica sangerare observata
la mijlocul ciclului.
LH-ul mai stimulează formarea corpului galben care secreta progesteron, o cantitate
mică de estrogeni (la mijlocul fazei luteale) si inhibina A.

Creşterea nivelului de progesteron şi estrogen din sânge acţionează prin feed-back

negativ asupra hipofizei anterioare, determinând scăderea eliberării de FSH şi LH. Datorită
scăderii de gonadotropine hipofizare, dezvoltarea foliculilor în faza luteala este inhibată,
impiedicând ovulaţia altui folicul.
Datorită scăderii nivelului de LH, corpul galben nu mai este stimulat, ceea ce determină
degenerarea lui şi transformarea în corp alb. Concomitent scade brusc nivelul de estrogeni şi
progesteron sanguini, ceea ce marchează sfârşitul ciclului menstrual(zilele 26-28). Scăderea
estrogenilor şi progesteronului deblochează secreţia de FSH şi LH de către hipofiză, ceea ce
determină începerea unui nou ciclu ovarian.
Rolurile estrogenilor sunt:
1. stimulează dezvoltarea organelor sexuale feminine, mucoasei uterine, glandelor mamare,
caracterelor sexuale secundare
2. anabolism proteic
3. anabolism lipidic şi depunerea de grăsime
4. stimulează osteoblastele şi creşterea oaselor la pubertate, DAR osifica si cartilajele de
crestere, determinand oprirea cresterii. creşte vascularizaţia tegumentului
5. creşte absorbţia de apă şi sodiu la rinichi

Rolurile progesteronului sunt:

1. facilitează fixarea ovulului fertilizat la nivelul endometrului uterin
2. scade frecvenţa contracţiilor uterine la uterul gravid
3. proliferează celulele de la nivelul lobulilor şi acinilor glandulari mamari, pregătind glanda
mamară pentru secreţia lactată
4. stimulează catabolismul proteinelor
5. creşte secreţia renală de apă şi sodiu prin competiţie cu aldosteronul
6. creşte excitabilitatea centrilor cardio-respiratori şi termoreglatori, determinând
stimularearespiraţiei, pulsului şi creşterea temperaturii matinale cu max.0,5 grade C.

Reglarea secreţiei ovariene se face de către hipotalamus(GnRH) şi

hipofiza(FSH şi LH). Estrogenii prin feed-back negativ şi pozitiv reglează secreţia de
FSH. Progesteronul stimulează secreţia de LH.
GnRH reglează secreţia ambilor hormoni hipofizari.
 2.UTERUL
Este un organ cavitar (conţine cavitatea uterină) musculos nepereche, situat între vagin
şi trompele uterine şi între rect şi vezica urinară.
Are un corp uterin(superior, care prezintă superior fundul uterin) şi un col uterin
(inferior).
Colul prezintă o zonă supravaginală şi una intravaginală(cervix).
Istmul este situat intre corp şi col.

Uterul prezintă 3 tunici: mucoasă (endometru), musculară (miometru) şi seroasă

(perimetru).
1. Perimetrul este alcătuit din peritoneul visceral ce acoperă uterul. Miometrul este
alcătuit din fibre musculare netede dispuse în trei straturi cu dispoziţii circulare,
longitudinale şi oblice.
2. Endometrul are structura diferită în funcţie de fazele ciclului menstrual. Este format din
epiteliu cilindric unistratificat ciliat sau pavimentos pluristratificat(la nivelul colului
uterin intravaginal) precum şi din corion cu glande tubuloase. Endometrul prezintă un strat
funcţional şi unul bazal.
  Stratul bazal conţine glandele uterine şi asigură refacerea mucoasei uterine. Corionul
conţine vase de sânge.
Arterele uterine se ramifică în artere arcuate care se ramifică în artere radiale ce intră
în miometru. Arterele radiale intră în endometru şi se ramifică în artere drepte şi artere
spirale.Arterele drepte aparţin stratului bazal.Arterele spirale urcă şi ajung în stratul
funcţional. Datorită spasmului arterelor spirale se produce menstruaţia.
Sub acţiunea hormonilor, endometru prezintă modificări ciclice lunare care sunt
cunoscute drept ciclu uterin sau ciclu menstrual.

Ciclul uterin şi relaţia cu ciclul ovarian

În timpul ciclului menstrual(uterin) mucoasa uterină este receptivă pentru implantarea
embrionului, dar acest fenomen este valabil numai o perioada limitată de timp(şapte zile dupa
ovulaţie). Se poate spune că ambele cicluri(ovarian şi uterin) se desfăşoară pe decursul a 28
zile, ovulaţia fiind cu paisprezece zile inainte de inceperea ciclului urmator.
 În zilele 1-5 ale ciclului menstrual se desfăşoară faza menstruală. Jumătatea
superioară funcţională a endometrului se elimină de pe peretele uterin, acest proces fiind însoţit
de o sângerare (50-150 ml) produsă de spasmul arteriolar uterin care durează 3-5 zile.
Peretele endometrial şi sângele eliminat, formează fluxul menstrual. În timpul fazei
menstruale, foliculul secundar (antral) începe să secrete estrogeni.

În zilele 6-14 ale ciclului menstrual se desfăşoară faza proliferativă. Sub influenţa
creşterii nivelului sanguin de estrogeni, endometrul este refăcut începând de la stratul bazal.
Glandele tubulare endometriale reprezintă sediul refacerii endometrului funcţional, procesul
fiind însoţit şi de creşterea numărului de artere spiralate. Mucoasa devine densă dar catifelată
şi bine vascularizată. Estrogenii determină formarea de receptori pentru progesteron, pregătind
celulele endometriale pentru acţiunea progesteronului.
În mod normal, mucusul situat la nivelul canalului cervical uterin este dens şi lipicios.
Creşterea nivelului de estrogeni din faza proliferativă, determină subţierea mucusului şi
formarea de cristale şi canale care facilitează trecerea spermei din vagin în uter.
Ovulaţia se desfăşoară la finalul fazei proliferative şi se produce sub influenţa creşterii
descărcării bruşte a Lh-ului de către hipofiza anterioară.

În zilele 15-28 ale ciclului menstrual se desfăşoară faza secretorie. Sub influenţa
progesteronului produs de către corpul galben, arterele spiralate se încolăcesc iar stratul
funcţional al endometrului se transformă în mucoasă secretorie. Glandele tubuloase
endometriale cresc în dimensiuni şi încep să secrete glicogen în cavitatea uterină. Rolul
glicogenului este de a forma un mediu nutritiv pentru embrion în momentul implantării în
endometru. Creştera nivelului de progesteron determină transformarea mucusului cervical din
forma diluată într-o formă vâscoasă(dopul cervical). Această modificare a structurii mucusului
cervical împiedică pătrunderea intrauterină a noi spermatozoizi şi faciliteaza implantarea
embrionului.
Dacă fecundarea nu s-a produs, corpul galben începe să degenereze spre sfârşitul fazei
secretorii, în timpul scăderii nivelului de Lh din sânge.
Scăderea nivelului de progesteron are repercursiuni la nivelul endometrului şi determină
spasmul arterelor spiralate. Acest fapt este urmat de hipoxie locală şi de scăderea nivelului
substanţelor nutritive care ajung la endometru. Celulele endometriale încep să moară. Din ele
se elimină enzime lizozomale în cavitatea uterină, ceea ce determină autodigestia stratului
funcţional endometrial şi începerea menstruaţiei în ziua a 28-a a ciclului.
FIZIOLOGIA TESTICULULUI
REGLAREA SECRETIEI DE TESTOSTERON
SINDROMUL ADIPOSOGENITAL
FIZIOLOGIA NEURONULUI
Tesutul nervos este constituit din neuroni (celule nervoase) si nevroglii (celule gliale).
Neuronul este unitatea morfofunctională a sistemului nervos, fiind o celulă diferentiată
specific care generează si conduce impulsul nervos. Este formată din corp celular (pericarion) si
prelungiri. Acestea sunt dendritele (prelungiri centripete) si axonul(centrifug).

Dupa numărul prelungirilor neuronii sunt:

a) unipolari - celulele cu conuri si bastonase din retina
b) pseudounipolari - neuronii senzitivi din ganglionii
spinali si omologii lor cranieni.
c) bipolari - prezintă un axon si o singura dendrita
d) multipolari - reprezintă un axon si mai multe
dendrite.
Forma neuronilor este variabilă, piramidală, rotundă, stelată, fusiformă, ovalară.
Dupa functie neuronii sunt: senzitivi, motori, intercalari sau de asociatie si secretori.
 Neuronii senzitivi receptionează excitantii externi(somatosenzitivi) sau interni
(viscerosenzitivi) si transmit în sens aferent impulsul nervos.

 Neuronii motori (motoneuronii) au axonii în legatură cu organele efectoare somatici

(somatomotori) sau vegetative(visceromotori) si transmit impulsul nervos eferent.

 Neuronii intercalari (de asociatie) fac legatura intre neuronii senzitivi si motori, fiind
stimulatori sau inhibitori.

 Neuronii secretori sintetizează hormoni (neurohormoni).

Structura neuronului
Corpul celular este delimitat de o membrană lipoproteică (neurilemă) si contine
citoplasma (neuroplasma).

Neuroplasma prezintă un nucleu central cu unul sau mai multi nucleoli, organite
comune(cu exceptia centrozomului) si organite specifice (corpusculii Nissl sau corpii tigroizi si
neurofibrilele formate din neurofilamente) .

Dendritele sunt prelungiri citoplasmatice foarte ramificate,groase la baza si subtiri la

varf, ce contin neurofibrile si corpi tigroizi.Ele conduc impulsul nervos centripet.
 Axonul este o prelungire unica, lunga, de grosime constanta, care reprezintă unele
prelungiri colaterale scurte asezate perpendicular. Este delimitat de o membrană (axolemă),
fiind alcătuit din axoplasmă în care exista neurofibrile, mitocondrii, lizozomi.
Axonul se ramifică în portiunea sa terminală, ultimele ramificatii se termină cu butoni
terminali. Acestia contin vezicule în care este stocată o substantă(mediatorul chimic) prin care
impulsul nervos este transmis altui neuron la nivelul sinapsei interneuronale. Axonul conduce
impulsul nervos centrifug.

Peste axolemă se găsesc la majoritatea axonilor 3 teci:

a) teaca de mielină formata din lipide si proteine este secretate de celulele nevroglice
Schwann si depusă sub formă de lamele albe concentrice, în jurul axonului. Teaca
de mielină este discontinuă, fiind intreruptă la interval regulate la nivelul nodului sau
strangulatiilor Ranvier. Spre deosebire de axonii mielinizati (cu teaca de mielina), axonii
neuronilor postganglionari vegetativi si axonii somatici subtiri cu viteza mica de conducere a
impulsului nervos, nu au teacă de mielină (nemielinizati), având totusi o cantitate
mică de mielina. La nivelul strangulatiilor Ranvier, ies ramificatiile colaterale în unghi drept.
b) teaca Schwann se dispune în jurul tecii de mielină, fiind formată din celule gliale
Schwann. Fiecare segment este format dintr-o singură celulă Schwann.
c) teaca Henle (endoneurală, Key-Retzius) este continuă si însoteste axonul până la
ultimele ramificatii. Separă membrana celulei Schwann de tesutul conjunctiv din jurul fibrei
nervoase si are rol trofic sau de protectie.
 Nevroglia sau celula gliala se gaseste printre neuroni si formează un tesut de suport
sau interstitial pentru sistemulnervos. Spre deosebire de neuroni se divide dar nu are
neurofibrile si corpi Nissl.

FIZIOLOGIA NEURONULUI
Proprietătile fundamentale ale neuronilor constau în generarea si conducerea
impulsurilor nervoase(excitabilitatea si conductibilitatea).
 Excitabilitatea este capacitatea materiei vii de a răspunde prin manifestări specifice
la actiunea unor stimuli(fizici, chimici, electrici), fiind maximă la nivelul tesutului
nervos. Sub actiunea stimulilor, în neuron se produc modificări fizico-chimice, care stau
la baza formării impulsului nervos.
La nivelul neuronului se poate descrie un potential de repaus si un potential de actiune.
Potentialul membranar este reprezentat de diferenta de voltaj ce apare între cele două
suprafete ale membranei. Există o distributie inegală a sarcinilor datorită pompei Na/K,
permeabilitătii selective a membranei si prezentei anionilor proteici în celulă (A-).
  Potentialul membranar de repaus este reprezentat de diferenta de ioni ce apare între
cele două suprafete ale membranei. Există o distributie inegală a sarcinilor datorită pompei
Na/K, permeabilitătii selective a membranei si prezentei anionilor proteici în celulă (A-).
Potentialul de repaus este caracterizat prin dispunerea sarcinilor pozitive la exterior si a
celor negative la interiorul membranei neuronale. Are o valoare de la -65 pana la -90mV. Sarcina
negativă de la interiorul membranei este dată de anionul proteic (A-) care datorita dimensiunilor
mari nu poate strabate membrana.
Sarcina pozitivă de pe fata externă a membranei este data de K+. Acesta se află în cantitate
mare în celulă si putin extracelular. Datorită gradientului astfel format, el tinde sa iasă lent si
pasiv din celulă. Existenta atractiei electrice (potasiu+,anionii proteici-), face ca potasiu să se
aseze pe fata externă a membranei.
Sarcina negativă a spatiului extracelular este data de clor(Cl-). Acesta nu poate intra în
celulă deoarece este respins de anionul proteic (-).
Sarcina pozitivă a spatiului extracelular este dată de sodiu(Na+). Acesta se află în
cantitate crescută extracelular, comparativ cu nivelul intracelular. Se formează astfel un gradient
care determină intrarea sodiului în celulă printr-un canal special (Canalul Na1).
Mentinerea potentialului de repaus se face prin actiunea pompei Na/K (ATP-aza Na/K
dependenta), care scoate din celula 3Na si reintroduce 2K.
Se poate spune că potentialul de repaus este un potential de"K", fiind generat de
distributia pasiva a K. Se observă că în starea de "repaus", în absenta unui stimul, există o intensă
activitate transmembranară.
  Potentialul de actiune reprezintă modificarea rapidă temporară a potentialului de
repaus sub influenta modificărilor de energie din mediu (electrică, mecanică, chimică, termică),
care actionează ca un stimul.
Excitabilitatea este proprietatea celulelor de a răspunde la un stimul printr-o
manifestare specifică (potential de actiune).
Fazele potentialului de actiune sunt:
1)potentialul de repaus, când membrana este polarizată (variază între -65 si -90mV).

2) depolarizarea - sub actiunea stimului se deschide si al doilea canal pentru sodiu (voltaj
dependent)(Canalul Na2), ceea ce determina un influx masiv de apa si ionipozitivi în celulă.
Rezultatul acestei actiuni este inversarea polaritătii membranare (pozitivă la interior si negativă
la exterior). Toate modificarile prezentate se produc daca stimulul atinge nivelul “prag”.
3) repolarizarea - se produce datorită închiderii canalelor de sodiu (scăderii permeabilitatii) si
deschiderii celor de potasiu.
Initial se produce o iesire masiva si rapidă a potasiului din celulă, ce determină un echilibru
electric initial (a intrat o sarcină + (Na), a iesit o sarcină + (K)).
Urmează repolarizarea lentă finala cu ajutorul pompei Na/K, care scoate 3Na, apa si
introduce 2K, realizandu-se echilibrul ionic final.

Scoaterea preponderenta a ionilor de Na va determina negativarea celulei(hiperpolarizare),

acest lucru stimuland atragerea ulterioara (in repaus) a ionilor de Na extracelulari.
În final se restabileste potentialul membranar de repaus.
 Parametrii excitabilitatii:
1.Intensitatea minimă a stimulului, care produce un potential de actiune se numeste
"prag" sau reobază (determină scăderea diferentei de potential cu -15 mV).
Dacă stimulul are o intensitate inferioară pragului (stimul subliminar), nu se declansează un
potential de actiune, ci o depolarizare locală (un potential local).
Potentialul local (ex. potentialul de receptor sau potentialul postsinaptic excitator,inhibitor)
se propagă doar pe distante scurte, cu scăderea treptată a amplitudinii lui (propagare
decrementală).
Potentialul local :
(A) este depolarizant sau hiperpolarizant
(B) poate varia in marime
(C) este condus decremental
(D) poate prezenta sumatie temporala sau spatiala

Potentialul local

Dacă stimulul are o intensitate superioară pragului (stimul supraliminar), nu produce un

potential de actiune cu amplitudinea mai mare decât cea determinată de stimulul
prag, indiferent de cresterea intensitătii lui.
Potentialele de actiune astfel formate se autopropagă fără scăderea amplitudinii
(nedecremental). Cresterea intensitătii stimulului supraliminar este percepută prin frecventa
ridicată de aparitie a potentialelor de actiune, toate având însă amplitudinea egală cu cea a
stimulului prag.
Toate referirile la intensitatea stimulului si generarea potentialului de actiune, pot fi grupate
în legea "tot sau nimic". Potentialele locale, generate de stimuli subliminari, nu se supun legii
"tot sau nimic".
 La nivel cortical, pentru perceperea anumitor senzatii sunt importante atât frecventa
potentialelor de actiune, cât si gruparea lor in serii. În fibrele tractului olfactiv există un
flux continuu de impulsuri nervoase, care sub actiunea stimulilor olfactivi, isi schimbă gruparea
în serii sifrecventă.

2. Timpul cât trebuie aplicat stimulul (de exemplu curentul electric) de intensitatea
reobazei pentru a apare un răspuns fiziologic, se numeste "timp util". În practică
s-a constatat ca timpul util prezintă variatii foarte mari la modificări mici ale curentului electric.
Drept urmare, în experimente se foloseste un stimul cu intensitatea dublă reobazei.
Timpul minim necesar unui curent de intensitate dublă reobazei, pentru a produce un
răspuns, se numeste cronaxie. Aceasta are valori de 30-40 ori mai mici decât timpul util.
Valoarea cronaxiei variază invers proportional cu excitabilitatea neuronului, fiind cu atât mai
scurtă cu cât excitabilitatea este mai mare. Cronaxia nervilor motori este identică cu cea a
muschilor aferenti si asemănătoare cu a nervilor senzitivi.

3.Rapiditatea de actiune a stimulului se numeste bruschete. Dacă se aplică pe nerv un

stimul a cărui intensitate creste lent, atunci acesta se acomodează si răspunsul nu mai apare.

4.Perioada refactară este timpul din potentialul de actiune în care neuronul nu răspunde la
noi stimuli, indiferent de intensitatea lor. Ea este direct proportional cu durata depolarizării si
invers proportională cu cresterea permeabilitătii pentru K a membranei neuronale, după atingerea
valorii maxime a potentialului de actiune (la începutul fazei de repolarizare rapidă initială).
Se poate descrie o perioadă refractară absolută (în timpul depolarizării) si perioadă
refractară relativă (la începutul repolarizării).
5.Labilitatea este capacitatea neuronului de a răspunde la un număr de stimuli pe unitatea de
timp. Este invers proportională cu durata perioadei refractare, fiind mică dacă perioada refractară
este mare.

6. Adaptarea sau acomodarea neuronului se face în functie de rapiditatea de actiune a

stimulilor si de numărul lor. Excitabilitatea este mare atunci când adaptarea este mică.

7. Automatismul sau ritmicitatea reprezintă declansarea potentialului de actiune la

nivelul neuronului, fără legatură cu aplicarea unui stimul de intensitate prag. Se formează astfel
la nivelul neuronilor inspiratori o generare "spontană" de impulsuri nervoase.

 Conductibilitatea
Conductibilitatea este proprietatea de autopropagare a impulsului nervos prin axoni, până
la terminatiile acestora, unde este transmis, unui alt neuron (sinapsă interneuronală) sau unui
organ efector (muschi sau structură glandulară).
Pentru realizare, conductibilitatea necesită consum de energie care presupune prezenta
oxigenului si a glucozei(este un proces activ).
Mecanismul propagării potentialului de actiune în lungul axonilor fibrei nervoase, este
reprezentat de deplasarea sarcinilor electrice pozitive (de pe fata externă a membranei ce se află
în repaus) din zona situată imediat înaintea celei depolarizate, în zona de electronegativitate
determinată de potentialul de actiune.
Acelasi efect se produce în interiorul neuronului, prin deplasarea sarcinilor pozitive din
zona depolarizată, spre sarcinile negative din zona situată încă în repaus.
Se formează astfel un flux circular de curent ce se propagă teoretic în ambele sensuri.
În neuron, datorită prezentei sinapselor care permit impulsurilor să treacă într-un singur
sens (veziculele cu mediatori chimici se află de regulă numai în butonii terminali axonali),
conducerea impulsurilor nervoase este unidirectională.
 În axonii cu teacă de mielină, datorită proprietătii mielinei de a fi un izolator electric,
depolarizarea se produce numai la nivelul nodurilor Ranvier.
Potentialul de actiune se va deplasa, sărind de la un nod la altul (conducere saltatorie),
ceea ce va determina cresterea vitezei de conducere a impulsului de 50 de ori fată de axonii fără
teacă de mielină.
 În axonii fără teacă de mielină, fluxurile circulare de curent se deplasează din aproape
în aproape, viteza fiind mică.
Viteza de conducere a impulsului nervos depinde si de grosimea fibrelor nervoase, cei doi
parametrii variind direct proportional. Terminatiile nervoase primare spiralate aferente de la
nivelul fusului neuromuscular au viteză mare de conducere a impulsului, pe când terminatiile
secundare, subtiri, au viteza mică.
 Transmiterea sinaptica
Reprezintă transmiterea impulsului nervos de la un neuron la alt neuron sau la un organ
efector (muschi sau structure glandulare).
Sinapsele interneuronale sunt axosomatice, axoaxonale, axodendritice, dendrodendritice,
dendrosomatice.
Sinapsa dintre neuron si muschi se numeste placă motorie, iar cea dintre neuron si
celulele glandulare, sinapsa neuroglandulară.

Se descriu două categorii de sinapse: electrice si chimice.

 Sinapsele electrice constau în trecera bidirectională sau unidirectională directă a
curentului electric între două celule vecine, prin legăturile speciale dintre ele(tip "gap").
Transmiterea prin aceste sinapse este foarte rapidă. Ele sunt localizate la adult în creier, în
regiunile care răspund de anumite miscări stereotipe cum ar fi clipirea pleoapelor la globul
ocular. În timpul dezvoltării, majoritatea sinapselor electrice se transformă în sinapse chimice. În
tesutul nervos embrionar, în special la inimă, sunt foarte abundente.
  Sinapsa chimica se bazează pe eliberarea si captarea mediatorului chimic
(neurotransmitător), cuprinzând o portiune presinaptică, o portiune postsinaptică si spatiul
dintre ele numit fantă sinaptică. Sensul de transmitere a impulsului este unidirectional.

Când impulsul nervos ajunge la nivelul butonilor terminali, veziculele cu mediatori

chimici încep să se apropie de membrana presinaptică. În urma procesului de exocitoză,
membrana veziculei cu mediator chimic se încorporează în membrana presinaptică, ceea ce are
ca efect descărcarea în cuante a întregului continut din veziculă în fanta sinaptică. Numărul
cuantelor descărcate creste dacă frecventa potentialelor de actiune care vin este mare.
Mediatorul difuzează rapid (0,5 ms), se fixează pe receptorii postsinaptici si determină
cresterea permeabilitătii pentru Na, K sau Cl la nivelul membranei postsinaptice.
Dacă permeabilitatea membranei postsinaptice creste pentru K sau Cl (K iese iar Cl intră
pe baza gradientului de concentratie), creste numărul sarcini pozitive pe fata externă a
membranei sau negativitatea interiorului, crescând astfel potenŃialul de repaus în valoare
absolută (de la -70 la -80 mV). Situatia aceasta se numeste hiperpolarizare (potenŃial
postsinaptic inhibitor)(IPSP) si are drept consecintă scăderea excitabilitătii neuronale.
Dacă permeabilitatea membranei postsinaptice creste pentru Na, acesta va intra în celulă
pe baza gradientului de concentratie si va determina o scădere a potentialului de repaus în
valoare absolută (de la -70 la -60 mV). Astfel apare o depolarizare denumită potential
postsinaptic excitator(EPSP), ce va creste excitabilitătii neuronului.
 Declansarea potentialului postsinaptic excitator sau inhibitor depinde de receptorii
membranari, nu de neurotransmitatori.
Dacă unul sau mai multi neuroni presinaptici descarcă alternativ (la nivelul membranei
postsinaptice) la interval mici, potentiale postsinaptice excitatorii, acestea, ajunse în regiunea
initială a axonului (con axonal), prin sumatie temporală pot determina formarea unui potential de
actiune.

Dacă mai multi neuroni descarcă simultan (la nivelul membranei postsinaptice)
potentiale postsinaptice excitatorii, acestea, ajunse în regiunea initială a axonului
(con axonal), prin sumatie spatială pot determina formarea unui potential de actiune.
Se observă că potentialul de actiune nu i-a nastere la nivelul membranei postsinaptice.
În general, dacă prin suma algebrică a potentialelor excitatoare sau inhibitoare, la nivelul
conului axonal se atinge "nivelul critic", se va declansa un potential de
actiune ce se va autopropaga.
 După producerea depolarizării, rapid, neurotransmitătorul (acetilcolina) este inactivat de
enzime specifice (acetilcolinesteraza) si polaritatea sinapsei revine la repaus. În sinapsă, impulsul
intârzie 0,5 - 0,7 secunde.
 Mediatorii sinapticici sunt acetilcolina, noradrenalina, adrenalina, etc.
La nivelul plăcii motorii, transmiterea se face similar celei dintre neuroni. Acetilcolina
descarcată în fanta sinaptică de la placa motorie, se fixează pe receptorii membranei
postsinaptice si determină formarea unui potential local terminal de placă (creste influxul de Na).
Dacă acesta atinge "nivelul critic", se formează potentiale de actiune ce se propagă în lungul
fibrelor musculare.
 SISTEMUL NERVOS (I)
Functiile măduvei spinării
Functiile măduvei spinării sunt de conducere si reflexă.
 Functia reflexă are la bază actul reflex.
Actul reflex este răspunsul dat de organism la actiunea unui excitant din mediul extern sau
intern, care actionează asupra unui câmp receptor.
Suportul anatomic al actului reflex este arcul reflex.
Arcul reflex cuprinde:
1.receptorul(extero, proprio sau visceroceptorul) care poate fi o formatiune celulară
specializată, un corpuscul sau o dendrită a unui neuron senzitiv din ganglionul spinal sau
omologii cranieni.
2. calea aferenta este reprezentată de prelungirile periferice si centrale ale neuronilor senzitivi
din ganglionul spinal sau omologii cranieni.
3. centrii reflecsi primesc informatiile de la receptor, le prelucrează si generează impuls nervos
care ajunge la organele efectoare. În SNC există 3 nivele de centrii reflexi: măduva spinării,
nivelul subcortical si cortical.
4. calea eferentă este formată de axonii neuronilor somatomotori sau visceromotori ce se
îndreaptă spre organul efector somatic sau vegetativ.

Sinapsa dintre neuronii somatomotorii(care au originea în sistemul nervos central) si

efectorii somatici(muschii scheletici) este mediată de acetilcolina.
Efectul mediatorului la acest nivel este mereu de stimulare.
Axonii majoritătii neuronilor vegetativi preganglionari (care au originea în sistemul
nervos central), fac sinapsă cu neuronii postganglionari în ganglionii periferici vegetativi.
Putini axoni ai neuronilor preganglionari, fac sinapsă cu celulele medulosuprarenalei.
Axonii neuronilor postganglionari pleacă din ganglionii vegetativi si fac sinapsă cu
efectorii vegetativi(muschiul cardiac, neted si tesutul glandular).
 Toate fibrele preganglionare eliberează acetilcolina, toate fibrele parasimpatice
postganglionare eliberează acetilcolina.
Majoritatea fibrelor simpatice postganglionare eliberează noradrenalina.
Celulele medulosuprarenalei după stimulare, eliberează adrenalina si noradrenalina în
vasele de sânge care le înconjoară.
Efectele vegetative sunt stimulatorii sau inhibitorii în functie de mediatori si de receptorii de
pe efectori.

Există reflexe medulare somatice si vegetative.

 Reflexele medulare vegetative se închid în coarnele laterale si in substanta
reticulata lombo-sacrata din jurul canalului ependimar. Arcul reflex cuprinde fibre simpatice si
parasimpatice.
Receptorii sunt interoceptori localizati în vase, viscere sau exteroceptori cutanati.
Efectorul este fibra musculară netedă, miocardul si epiteliile secretoare.
Componenta simpatică are originea în maduva C8-L2, iar cea parasimpatica în măduva
S2-S4.
Principalele reflexe vegetative medulare sunt:
1. pupilodilatator(simpatic) - are centrii în măduva C8-T2 si constă în contractia fibrelor
musculare radiare ale irisului
2. cardioaccelerator(simpatic) - are centrii în măduva cervico-toracală
3. sudorale si pilomotorii(simpatic) au centrii în măduva T1-L2, produc secretia glandelor
sudoripare si piloerectia având rol în termogeneza
4. vasoconstrictoare(simpatic) - au centrii în
măduva T1-L2 si produc vasoconstrictie cu exceptia capilarelor si muschilor
5. motilitatea tubului digestiv (simpatic) are centrii în măduva T6-L2 si produce scăderea
tonusului si motilitătii tubului digestiv, constrictia sfincterelor si inhibarea secretiilor digestive.
6. mictiune, defecatie, sexuale - au centrii în măduva L1-L2(coarnele laterale) pentru simpatic
si măduva S2-S4 (comisura cenusie) pentru parasimpatic.
Reflexul simpatic determină relaxarea peretelui vezical si contractia sfincterului vezical
intern, relaxarea rectului si contractia sfincterului anal intern, determină ejacularea si
contractia vaginului.
Reflexul parasimpatic determină contractia peretelui vezical si relaxarea sfincterului vezical
intern, contractia peretelui rectal si relaxarea sfincterului anal intern, determină
erectie(vasodilatatie) la penis si clitoris.
Centrii vegetativi medulari sunt subordonati centrilor nervosa superiori.

Trunchiul cerebral
Nervii cranieni
Fac parte din sistemul nervos periferic si sunt în număr de 12 perechi. Cu exceptia
perechilor I si II, celelalte apartin trunchiului cerebral. La nivelul trunchiului se află :
1. originea reală pentru fibrele somatomotorii din nervii micsti si motori(în nucleii motori) si
pentru fibrele visceromotorii parasimpatice din nervii III, VII, IX si X(în nucleii vegetativi).
2. nucleii terminali - deutoneuronii căilor senzitive
3. originea aparentă(locul intrări si iesirii nervilor din nevrax).

Clasificarea nervilor cranieni:

1. senzitivi: I, II, VIII
2. motori: III, IV, VI, XI, XII
3. micsti

1. Nervul olfactiv I(senzorial) are originea reală în neuronii bipolari din mucoasa
olfactivă, contine fibre senzoriale olfactive ce se distribuie mucoasei olfactive si are ca functie
sensibilitatea olfactivă. Este alcătuit din axonii neuronilor olfactivi din mucoasa nazală.
Axonii se grupează în fascicule care strabat lama ciuruită a etmoidului si intră în cutia
craniană, în bulbul olfactiv. Aici ei fac sinapsa cu deutoneuronii căii olfactive(celulele mitrale).
Axonii celulelor mitrale formează tractul olfactiv care se bifurcă în striuri olfactive ce se termină
în aria olfactivă laterală si medială.
Aria olfactivă medială include formatiuni plasate superior si anterior de hipotalamus,
precum si substanta perforate anterioară(cortexul olfactiv primar).
Aria olfactivă laterală cuprinde centrii secundari ai olfactiei.
2. Nervul optic II(senzorial) are originea reală în neuronii multipolari din retină,
contine fibre senzoriale vizuale ce se distribuie retinei si are ca functie sensibilitatea vizuală.
Protoneuronul căii optice este reprezentat de neuronii bipolari. Dendritele acestora vin în
contact cu receptorii(celulule cu conuri si bastonase) iar axonii fac sinapsă cu dendritele neuronii
multipolari (deutoneuronul căii).
Mai multe celule cu bastonase si conuri fac sinapsă cu o singura celulă bipolară(prima
convergentă). Mai multe celule bipolare fac sinapsă cu o singura celula multipolară(a doua
convergentă). Fiecare celulă cu con din fovea centralis face sinapsă cu o singură celulă bipolară,
care la randul ei face sinapsă cu o singură celulă multipolară, explicând astfel procesul
de acuitate vizuală maximă.

Axonii neuronilor multipolari converg si formează nervul optic care părăseste globul
ocular prin pata oarbă. Axonii proveniti din câmpul intern al retinei(câmpul nazal) se
încrucisează, formând chiasma optică, după care ajung în tractul optic opus.
 Axonii proveniti din câmpul extern al retinei(câmpul temporal) nu se încrucisează si trec în
tractul optic de aceeasi parte.
Nervul optic contine fibre de la un singur glob ocular, în timp ce tractul optic contine fibre
de la ambii ochi.
Tractul optic ajunge la metatalamus(corpul geniculat lateral), unde majoritatea fibrelor fac
sinapsă cu al treilea neuron, al cărui axon se îndreaptă spre scoarta cerebrală si se termina în
lobul occipital, în jurul scizurii calcarine (câmpurile 17,18,19) unde se află aria vizuala
primară(segmentul central al analizatorului). Alte fibre aletractului optic nu fac sinapsă în corpul
geniculat lateral, ci merg spre coliculii cvadrigemeni superiori din mezencefal(tectum). De aici
unele fibre merg spre nuclei accesori vegetativi al nervului III (de unde pornesc fibre
parasimpatice pentru muschiul constrictor al irisului(mioza)).
Alte fibre merg spre nucleii motori ai nervilor III(mezencefal), IV(mezencefal), VI(puntea
lui Varolio), care inervează muschii extrinseci ai globilor oculari. Unele fibre coboară din coliculi
, în coarnele laterale al măduvei cervico-dorsale, de unde pornesc fibre simpatice ce vor
ajunge la muschii intrinseci(radiari ai irisului). Din coliculii superiori pleacă fasciculul
extrapiramidal tectospinal care participă la realizarea reflexului oculocefalogir(întoarcerea
capului si ochilor în directia stimulului luminos).

3. Nervul oculomotor III(motor) are originea aparentă în spatiul interpeduncular si

originea reală în:
• nucleul somatic al oculomotorului din mezencefal. Are fibre somatomotorii ce se distribuie
muschilor extrinseci ai globului ocular si asigură miscarea acestuia (muschii drept superior, drept
inferior, dreptintern, oblic inferior si ridicător al pleoapei superioare.
• nucleul accesor vegetativ parasimpatic din mezencefal. Are fibre visceromotorii parasimpatice
preganglionare ce se distribuie fibrelor circulare ale irisului si muschilor ciliari. Participă la
reflexul de acomodare si pupilar fotomotor.
Acomodarea cristalinului se realizează datorită contractiei muschiului circular
ciliar(mediată de fibrele parasimpatice ale nervului III).
 Micsorarea diametrului pupilei(mioza), este realizată de
contractia muschilor circulari ai irisului(mediată de fibrele parasimpatice ale nervului III).

Fiziologia nervilor I, II, III

Nervul olfactiv I(senzorial) are originea reală în neuronii bipolari din mucoasa olfactivă,
contine fibre senzoriale olfactive ce se distribuie mucoasei olfactive si are ca funcŃie
sensibilitatea olfactivă.
Nervul optic II(senzorial) are originea reală în neuronii multipolari din retină, conŃine
fibre senzoriale vizuale ce se distribuie retinei si are ca funcŃie sensibilitatea vizuală.
Nervul oculomotor III are fibre visceromotorii parasimpatice preganglionare ce se
distribuie fibrelor circulare ale irisului si muschilor ciliari. Participă la reflexul de acomodare si
pupilar fotomotor.
4. Nervul trohlearIV(motor) are originea aparentă pe fata posterioară a trunchiului
cerebral iar originea reală în nucleul motor al nervului din mezenefal.

5. Nervul trigemen V(mixt) are originea aparentă pe fata anterioară a puntii lateral de
piramidele pontine, iar originea reală în :
1. ganglionul cerebral Gasser(semilunar).
2. nucleul motor al nervului V din punte.

6. Nervul abducens VI(motor) are originea aparentă în santul bulbopontin iar originea
reală în nucleul motor al nervului abducens din punte.
Fiziologia nervilor IV, V, VI
5. Nervul trohlearIV(motor) - Contine fibre somatomotorii care ocolesc lateral pedunculii
cerebrali si se distribuie muschiului oblic superior al globului ocular, determinând miscarea
acestuia.
Paralizia nervului determină scăderea abilitătii de a roti ochiul inferolateral.

6. Nervul trigemen V(mixt)

1. Contine corpul protoneuronilor fibrelor somatosensitive. Fibrele conduc impulsuri legate de
presiune tact, temperatură si durere prin ramurile oftalmică, maxilară si mandibulară.
Fibrele somatosenzitive din ramura oftalmică conduc spre nucleii senzitivi din trunchiul
cerebral impulsuri de la pielea anterioară a capului, pleoapa
superioară, nas, mucoasa cavitătii nazale, cornee si glandele lacrimale.
Fibrele somatosenzitive din ramura maxilară conduc spre nucleii senzitivi din trunchiul
cerebral impulsuri de la mucoasa cavitătii nazale, palatul moale, dintii de la nivelul maxilarului,
tegumentul de la buza superioară, pleoapa inferioară si obraz.
Fibrele somatosenzitive din ramura mandibulară conduc spre nucleii senzitivi din trunchiul
cerebral impulsuri de la limbă(exceptând receptorii gustativi), dintii de la nivelul mandibulei,
tegumentul regiunii temporale a capului si barbiei.

2. Contine fibre somatomotorii (pentru ramura mandibulară) ce se distribuie muschilor

masticatori(maseteri, temporali, pterigoidian medial si lateral).
6. Nervul abducens VI(motor)
Are fibre somatomotorii ce se distribuie muschiului drept extern al globului ocular si-i
asigură miscarea de lateralitate. Paralizia nervului afectează rotatia laterală a globului ocular
determinând un “strabism intern”.

7. Nervul facial VII (mixt) are originea aparentă în santul bulbopontin si originea reală în:
a. nucleul motor facial din punte.
b. nucleul salivator superior si lacrimal din punte.
c. ganglionul geniculat
8. Nervul vestibulocohlear VIII(senzorial) are originea aparentă în santul bulbopontin si
originea reală în:
a. ganglionul Scarpa.
b. ganglionul spiral Corti.
 Nervul facial VII (mixt)
a. Contine fibre somatomotorii ce se distribuie muschilor mimicii asigurând mimica.
b. Fibrele parasimpatice motorii preganglionare cu originea în nucleul lacrimal fac sinapsă cu
fibrele postganglionare în ganglionul sfenopalatin si se distribuie glandelor lacrimale, nazale,
palatine.
Fibrele parasimpatice motorii preganglionare cu originea în nucleul salivator superior fac
sinapsă cu fibrele postganglionare în ganglionul submandibular asigurând secretia glandelor
salivare sublinguale si submandibulare.
c. Contine fibre senzoriale gustative ce se distribuie mugurilor gustativi din două treimi
anterioare ale mucoasei limbii asigurând sensibilitatea gustativă.

Nervul vestibulocohlear VIII(senzorial)

a. Contine fibre senzoriale vestibulare ce se distribuie receptorilor vestibulari asigurând
echilibrul corpului.
b. Contine fibre senzoriale auditive ce se distribuie receptorilor auditivi conducând impulsurile
auditive.

9. Nervul glosofaringian IX (mixt) are originea aparentă în santul retroolivar si originea reală
în:
a. nucleul ambiguu din bulb.
b. nucleul salivator inferior din bulb.
c. ganglionul superior

Fiziologie
Nervul glosofaringian IX (mixt)
a. Contine fibre somatomotorii ce se distribuie muschilor faringelui si muschilor extrinseci ai
limbii asigurăndu-le miscările.
b. Contine fibre motorii parasimpatice preganglionare care ajung în ganglionul otic si apoi se
distribuie glandei parotida asigurând secretia salivară.
c. Contine fibre somatosenzitive(senzoriale)(protoneuronul) care fac sinapsă cu deutoneuronul în
nucleul solitar din bulb. Culege informatii senzitive de la tegumentului urechii externe
(asigurându-i sensibilitatea exteroceptivă) si de la limbă(culege informatiile legate de gust, tact,
presiune, durere).
d. Contine fibre viscerosenzitive ce se distribuie zonelor reflexogene cardiovasculare.
10. Nervul vag X(mixt) are originea aparentă în santul retroolivar si originea reală în patru
zone:
a. nucleul dorsal al vagului.
b. nucleul ambiguu din bulb.
c. ganglionul inferior.
d. ganglionul superior.

11. Nervul accesor XI(motor) are două origini aparente si două origini reale. Prima origine
aparentă este în santul retroolivar iar originea reală în nucleul ambiguu din bulb.

12. Nervul hipoglos XII(motor) are originea aparentă în santul preolivar iar originea reală în
nucleul motor din bulb.

Fiziologie
Nervul vag X(mixt)
a.Contine fibre visceromotorii ce se distribuie musculaturii netede a viscerelor(cord, trahee,
bronhii, plămâni, esofag, stomac, intestin subtire, cec, colon ascendent si transvers) si glandelor
asigurand contractia musculară si secretia glandulară.
b. Contine fibre somatomotorii ce se distribuie muschilor faringieni si laringieni asigurând
miscările organelor.
c. Contine fibre senzoriale gustative ce se distribuie mugurilor gustativi linguali , ai cavitatii
bucale si celor faringieni, asigurând sensibilitatea gustativă.
d. Contine fibre somatosenzitive ce se distribuie laringelui asigurând sensibilitatea generală a
zonei.
11. Nervul accesor XI(motor)
Contine fibre somatomotorii ce se alătură nervului vag si se distribuie muschilor laringelui ,
faringelui si palatului moale asigurându-le miscările. A doua origine aparentă este în santul
lateral anterior din maduva cervicală superioară iar originea reală în coarnele anterioare
medulare(C1-C4). Fibrele de la acest nivel se distribuie muschilor trapez si
sternocleidomastoidian.

12. Nervul hipoglos XII(motor)

Contine fibre somatomotorii ce se distribuie muschilor limbii, asigurând miscările acesteia în
vorbire, masticatie si deglutitie.
 Cerebelul
Are forma unui fluture, prezentând o portiune mediană(vermisul) si 2 porŃiuni laterale
(emisferele cerebeloase).
Din punct de vedere filogenetic si al localizărilor functionale, cerebelul are 6 lobi care în
ordinea evolutiei sunt: floculonodulari(arhicerebel), anteriori(paleocerebel) si
posteriori(neocerebel).
Legăturile cerebelului cu trunchiul cerebral se fac prin cele 3 perechi de pedunculi
cerebelosi situati pe partea anterioara a cerebelului.
De bulb este legat prin pedunculii cerebelosi inferiori(PCI), de punte prin pedunculii
cerebelosi mijlocii(PCM) iar de mezencefal prin pedunculii cerebelosi superiori(PCS).
Acesti pedunculi conŃin fibre aferente si eferente(de proiectie).

Structura cerebelului relevă alcătuirea lui din substantă cenusie si albă.

Substanta cenusie alcătuieste scoarta cerebelului si cele 4 perechi de nuclei.
Scoarta cerebelului înconjură substanta albă centrală si formează o structura asemănătoare
cu o coroană de arbore.
Este formată din 3 straturi celulare:
1. molecular extern(contine celule stelate si celule cu cosulete) - rol asociativ
2. intermediar (al celulelor Purkinje) - rol efector
3. granular intern(contine celule granulare si cellule Golgi) - rol receptor.
Nucleii sunt mase de substanta cenusie situate în substanta albă. În vermis se află nucleii
fastigiali. Ei apartin arhicerebelului si contin conexiunile tracturilor vestibulocerebelos si
cerebelovestibular. În emisferele cerebeloase se găsesc nucleii globos, emboliform si dintat.
Substanta albă este situata in interiorul cerebelului.
Fiziologie
Arhicerebelul sau lobul floculonodular are rol în reglarea echilibrului corpului,
primind aferente de la urechea internă si nucleii vestibulari. Lezarea lui determină pierderea
echilibrului, partial reversibil, dificultate în mentinerea pozitiei verticale, căderea pe spate, mers
ebrios(asemănător omului beat), dar nu determină modificarea miscărilor voluntare reglate de
scoarta. Excitarea sa determină miscări rapide orizontale sau verticale ale globului
ocular(nistagmus).

Paleocerebelul primeste aferente proprioceptive inconstiente prin f. spinocerebeloase.

Reglează tonusul muscular împreună cu nucleul rosu, substanta neagră si scoartă. Extirparea sa
determină tulburări în mers, exagerarea reflexelor osteotendinoase, hipertonia muschilor
antigravitationali cu opistotonus. Excitarea sa determină diminuarea tonusului muschilor
extensori si diminuarea miscărilor cu comanda corticală.

Neocerebelul controlează miscările fine comandate de scoartă. Extirparea produce

tulburari de scurtă durată în mers si în realizarea miscărilor fine(hipermetrie, dismetrie,
tremuraturi intentionale). Excitarea lui nu determină efecte motorii. Tulburările legate de lezarea
diferitelor segmente ale cerebelului, pot diminua în timp datorită mecanismelor compensatorii
ale scoartei cerebrale.

Diencefalul
 Este asezat în prelungirea trunchiului cerebral, sub emisferele cerebrale.
Este format din talamus, metatalamus, epitalamus, subtalamus si hipotalamus.

I.Talamusul este cea mai voluminoasă componentă a diencefalului, fiind formată din două
mase ovoide de substantă cenusie împărtite, de substanta albă, în 3 grupe nucleare specifice:
1. anteriori
2. mediali
3. laterali
Impulsurile nervoase aferente sunt prelucrate, integrate si apoi trimise spre ariile corticale.
Nucleii de asociatie sunt în legătură cu nucleii de releu, neocortexul de asociatie prefrontal
si parietooccipital, având o activitate integrativă.
Nucleii nespecifici sunt legati de formatiunea reticulate din trunchiul cerebral si pregătesc
tonusul cortical pentru aferentele primite de la nucleii talamici.

II.Metatalamusul este situat în partea inferioară a talamusului.

Este format din corpii geniculati laterali(CGL) si mediali(CGM).
CGL este statie pentru calea optică, conŃine 2 nuclei, primeste aferente de la tractul optic,
coliculii cvadrigemeni superiori si dă eferente spre aria vizuală primară.
CGM este releul talamic al căii auditive, primeste aferente de la coliculii cvadrigemeni
inferiori, tegment, măduva spinării si dă eferente spre aria auditivă primară.

III. Epitalamusul este situat în partea posterosuperioară a talamusului, are legături cu ariile
olfactive. Contine trigonul habenulei, nucleii habenulari si epifiza.
Nucleii habenulari au legături cu substanta reticulată si nucleii vegetativi din trunchiul
cerebral, ceea ce determină miscarea corpului în directia stimulului legat de miros
(reflexe olfactivosomatice).
IV. Subtalamusul este situat între talamus, cerebel si puntea lui Varolio. Substanta cenusie
contine nucleul subtalamic si zona incertă.
1.Nucleul subtalamic are aferente de la ariile coricale, talamus, corpii striati si dă eferente spre
corpulstriat si substanta neagră. Apartine functional de sistemul nervos extrapiramidal.

V. Hipotalamusul este cea mai importantă regiune a diencefalului. Controlează activitatea

viscerală, vegetativă si endocrină. Contine substanta cenusie si albă.
Substanta cenusie este condensată în 4 regiuni formate din mai multi nuclei:
1. regiunea supraoptică(formează nuclei anteriori) - contine nucleii supraoptici si paraventriculari
cu rol secretor (ADH-supraopticul si ocitocina - paraventricularul) si de integrare parasimpatică.
2. regiunea tuberala(nucleii mijlocii) – contine nucleii ventromedial, dorsomedial,
arcuat(infundibular) si hipotalamic posterior cu rol secretor(reglează activitatea adenohipofizei)
si de integrare parasimpatică
3. regiunea mamilară(nucleii posteriori) – contine cei doi corpi mamilari cu rol de integrare
simpatică
4. regiunea laterala - contine nucleul hipotalamic lateral cu rol de integrare simpatică.
Substanta albă contine căi aferente si eferente.
 Functiile hipotalamusului sunt:
1. controlează si integrează activitatea vegetativă a corpului prin nucleii anteriori, mijlocii
(parasimpatici) si posteriori(simpatici). Hipotalamusul este un punct nodal pe circuitele care
conectează sistemul limbic cu mezencefalul, integrând reactiile complexe de adaptare a
organismului la anumite conditii de mediu.
2. coordonează sistemul endocrin prin legătura cu adenohipofiza
3. reglează metabolismul intermediar lipidic, protidic si glucidic
4. reglează metabolismul hidric prin secretia de ADH si prin centrul setei din hipotalamusul
anterior
5. reglează metabolismul energetic prin centrii foamei si satietătii
6. reglează termoliza si termogeneza
7. reglează ritmul somn-veghe
8. reglează comportamentul alimentar(prin centrul foamei si satietătii) si afectiv-emotional
(determină frica si furia care sunt acompaniate de piloerectie, cresterea sudoratiei, polipnee).
9. mentine homeostazia mediului intern prin feed-back
10. reglează echilibrul acidobazic, hematopoieza
11. reglează nasterea(ocitocina)
Stimularea hipotalamusului anterior determină scăderea frecventei inimii, scăderea TA,
mioza, bronhoconstrictie si polipnee, cresterea sudoratiei, vasodilatatie, termoliza(efecte similare
parasimpaticului).
Stimularea hipotalamusului posterior determină cresterea frecventei inimii, cresterea TA,
midriaza, termogeneza, piloerectie, inhibarea peristaltismului intestinal, foame, furie, frison.
(efecte similare simpaticului).
Cresterea presiunii osmotice sanguine sau scăderea volemiei, stimulează osmoreceptorii
hipotalamici anteriori, ceea ce determină cresterea secretiei de ADH de către nucleii supraoptici).
Acesta creste reabsorbtia renală de apă si scade volumul de urină eliminată. Prin aceste efecte se
retine apa în corp si se reface volemia. Distrugerea hipotalamusului anterior determină disparitia
ADH-ului si în consecintă eliminarea unui volum urinar de 10-30litri/zi.
Cresterea presiunii osmotice sanguine sau scăderea volemiei stimulează centrii setei din
hipotalamusul lateral. De la acest nivel pornesc impulsuri spre scoarta cerebrală
care vor determina în final ingestia de apă, cresterea volemiei si scăderea presiunii osmotice.
 SISTEMUL NERVOS(II)
Emisferele cerebrale
1. Corpii striati
Corpii striati(ganglionii bazali) sau nucleii bazali sunt situati la baza emisferelor cerebrale,
lateral si superior de talamus.
Contin nucleul caudat si nucleul lenticular care sunt străbătuti de fibre mielinice.
Nucleul caudat are cap, corp si coadă.
Nucleul lenticular(lentiform) contine putamenul si globusul pallidus.
Traditional se mai descrie si amigdala care anatomic este în legătură cu nucleii bazali dar
functional apartine sistemului limbic.

2. Emisferele cerebrale
Reprezintă partea cea mai voluminoasă a SNC. Sunt în număr de două, fiind separate de un
sant numit fisura interemisferică si unite prin comisura alba anterioară, comisura alba
posterioară, corpul calos si trigonul cerebral. Emisferele cerebrale sunt acoperite de meningele
cerebral care este alcătuit din pia mater, arahnoidă si dura mater.
 Suprafata externă are 3 fete : superolaterală ( convexă, externă), medială(internă) si
inferioară(bazală).
A. Fata superolaterală este împărtită de 3 santuri în 4 lobi cerebrali.
Santurile sunt:
1. fisura(santul) laterală Sylvius.
2. santul central Rolando - desparte lobul frontal de cel parietal.
3. santul parietooccipital - desparte lobii parietal si
occipital.
Există si santuri superficiale, care delimitează girusuri sau circumvolutii cerebrale
(precentral, postcentral si hipocampic).
Fisura transversă delimitează emisferele cerebrale de cerebel.
Lobii cerebrali sunt:
1. frontal
2. parietal
3. temporal
4. occipital

B. Fata medială contine corpul calos, girusul cingular si girusul frontal medial.

C. Fata bazală contine anterior sanul olfactiv(cu bulbul olfactiv) iar posterior trigonul olfactiv
cu striile olfactive. Santurile de pe această fată delimitează în special girul hipocampic.

Structura internă relevă continutul în substantă cenusie si substantă albă.

a. Substanta cenusie la exterior formează scoarta cerebrală.
Scoarta cerebrală reprezinta etajul superior de integrare a activitătii nervoase. Contine în
special neuroni piramidali, stelati(granulari), fuziformi.
Din punct de vedere structural, scoarta cerebrală are 2 zone:
1. alocortex - contine:
arhicortex(hipocampul)
paleocortex(cortexul olfactiv)
2. izocortex(neocortex) - contine 6 straturi celulare, ocupă cea mai mare suprafată si
contine:ariile de asociatie
ariile motorii
ariile senzitive
Paleocortexul apartine sistemului limbic si contine două straturi celulare: receptoare si
efectoare.
Este localizat în jurul hilului emisferelor cerebrale si are în constitutie structuri nervoase care
sunt în legătură cu olfactia (de aceea este numit si rinencefal).
Sistemul limbic include părti din paleocortex(girusul cingulat, girusul parahipocampic,
hipocampul), regiuni din hipotalamus, corpii mamilari, amigdala, fornix si niste nuclei talamici
anteriori.
 Neocortexul este portiunea cea mai recentă filogenetic a emisferelor cerebrale si este
format din restul tesutului cortical (cu exceptia sistemului limbic). Are zone responsabile de
receptionarea informatiilor senzitivo-senzoriale aferente(neocortex receptor), de controlul
miscărilor voluntare(neocortex efector) sau de asocierea celor două (neocortex de asociatie).

b. Substanta albă este alcătuită din fibre de proiectie, comisurale si de asociatie.

Fibrele de proiectie sunt ascendente si decendente, legând scoarta în ambele sensuri cu centrii
nervosa subcorticali.
Fibrele comisurale leagă cele două emisfere si sunt reprezentate de corpul calos, fornixul si
comisura alba anterioară
Fibrele de asociatie leagă zone din aceeasi emisferă.
 Localizările corticale reprezintă ariile(câmpurile)corticale în care sunt proiectate fibre pentru
functii specifice.
Din punct de vedere fiziologic, neocortexul cuprinde zone senzitivo-senzoriale(neocortexul
receptor), motorii(neocortex efector) si de asociatie(neocortex de asociatie).
Neocortexul receptor cuprinde ariile senzitive(somestezice) si senzoriale(vizuală, auditivă,
olfactivă, gustativă, vestibulară,Wernicke). Ariile somestezice sunt localizate în lobul parietal.
Aria somestezică I (primară) este localizat în girusul postcentral din lobul parietal unde se
proiectează fibrele sensibilitătii exteroceptivă si proprioceptivă constientă. În această arie
segmentele corpului sunt proiectate răsturnat si deformat, în functie de densitatea receptorilor de
la diferite nivele, formând homunculus senzitiv. Cea mai mare reprezentare o au buzele, limba,
mâna(policele). Aria somestezică I este conectată functional cu aria motorie invecinată si
formează aria senzitivo-motorie.
Aria somestezică II situată în partea superiomedială a lobului parietal, răspunde în special
de integrarea si analizarea impulsurilor sensibilitătii dureroase, termică, presională si de atingere.
Ea permite perceptia mărimii si formei obiectelor.

HOMUNCULUS SENZITIV

Aria vizuală localizată în lobul occipital în jurul santului calcarin pe fata medială.
Prezintă 3 zone:
1. aria vizuală primară 17
2. aria vizuală secundară 18
3. aria vizuală secundară 19
Aria vizuală primară receptionează informatiile cu originea în retină.
Ariile vizuale secundare interpretează informatiile anterioare în concordantă cu experientele
vizuale anterioare, ceea ce ne permite să diferentiem un animal de companie de un om.
 Aria auditivă cuprinde:
1. aria auditivă primară - în lobul temporal(girusul temporal superior) câmpurile 41,42.
2. aria auditiva secundară - lobul parietal - câmpurile 42,22.
Aici există neuroni care asociază informatiile de la aria auditivă primară cu altele de la
diferite arii senzoriale. Lezarea ariilor secundare dar mentinera celei primare, determină auzirea
sunetelor dar nu si interpretarea semnificatiei complexe a cuvintelor.
Aria gustativă - superior de santul lateral, în lobul parietal inferior, spre lobul
temporal(girusul postcentral inferior câmpul 43). Ea este inclusă în homunculus somato-senzitiv.
Aria vestibulară - în lobul temporal(partea posterioară a girusului temporal superior).
Aria olfactivă - în partea medială a lobului temporal câmpul 28(uncus).
Aria Wernicke - în partea posterioară a lobului temporal stâng. Primeste impulsuri de la
ariile secundare vizuale si auditive. Răspunde de întelegerea limbii scrise si vorbite. Are legătură
cu aria Broca, ceea ce permite realizarea legăturii dintre aria înelegerii vorbirii si aria realizării
vorbirii.
Sensibilitatea viscerală se proiectează în toată zona somestezică.
Neocortexul motor cuprinde ariile motorii primare(girusul precentral lobul frontal câmpul 4 si
câmpurile 6,8(aria premotorie - anterior de girusul precentral din lobul frontal)),
secundare(corespunde ariei somestezice secundare) si suplimentare(girul frontal superior partea
mediană).
Aria motorie principală coordonează voluntar muschii scheletici.
Aria premotorie coordonează miscările calificate cum ar fi cântatul la un instrument muzical.
Ea trimite impulsuri concomitent la aria motorie principală si la nucleii bazali.
Centrii limbajului se află în aria premotorie în lobul frontal inferior(aria Broca) în special în
emisfera stângă. Neuronii de aici coordonează musculatura implicată în actul vorbirii. Lipsa unei
emisfere dominante duce la bâlbâiala(balbism). Centrii scrisului se află în girul frontal mijlociu
anterior de aria motorie principală.
Din aria motorie principală pleacă un sfert din fibrele piramidale(corticospinale). Acestea
controlează miscările voluntare rapide, precise si coordonează muschii scheletici din partea
opusă a organismului.
Căile piramidale mai pornesc si din aria premotorie si ariile somestezice primare.
Ariile extrapiramidale, din care pleacă fibrele extrapiramidale, ocupă aproape în întregime
cortexul si sunt reprezentate in special de aria secundara si suplimentara.
De asemenea, caile extrapiramidale mai pornesc si din aria motorie principală si din aria
somestezică.
În aria motorie primară proiectia segmentelor corpului se face răsturnat si deformat, formănd
homunculus motor. Componentele cele mai bine reprezentate fiind mâna si capul.
 Homunculus motor

Eferentele vegetative pleacă din zona de asociatie prefrontală.

Neocortexul de asociatie face legatură între centrii motori si senzoriali de pe toată suprafata
scoartei cerebrale,dar primeste si fibre de la nucleii nespecifici ai talamusului

Fiziologie
Functiile corpilor striati
Corpii striati primesc aferente de la emisferele cerebrale, talamus, hipotalamus si nucleii
mezencefalici(substanta reticulată, nucleul rosu, substanta neagră). Ei modulează miscările active
comandate de scoarta cerebrală(miscări involuntare ca postura, tonusul, echilibrul sau miscări
automate(stereotipe) ca mersul. Impulsurile inhibitorii de la nucleii bazali asigură repartitia
stimulilor motori în repaus si în miscare.
 În repaus este asigurată repartitia egală a impulsurilor motorii corticale care sunt necesare
mentinerii posturii(pozitiei de repaus).
În miscare, prin căile extrapiramidale, impulsurile motorii se repartizează adecvat la muschii
agonisti si antagonisti care sunt activi în miscările automate stereotipe.

Functiile scoartei cerebrale

Functiile neocortexului sunt:
1. senzitive - realizate de segmentele corticale ale analizatorilor(ariile senzitive si
senzoriale, primare si secundare), constau în formarea senzatiilor specifice elementare.
2. asociative - realizate de ariile de asociatie, au rolul de a determina perceptia complexa a
lumii înconjurătoare. Aceste arii sunt:
a. parieto-temporo-occipitală-analizează:
_ coordonatele spatiale ale obiectelor si corpului
_ semnificatia limbajului
b. prefrontală-controlează functiile vegetative(circulatorii, gastrointestinale, renale) datorită
legăturii cu sistemul limbic si a aferentelor de la hipotalamus via talamus - este sediul
personalitătii, gândirii si formării cuvintelor(datorită functiilor de sinteză).
c. asociativa limbică – controlează comportamentul, emotiile si motivatia, primind informatii de
la ariile Broca si Wernicke.
d. temporală - are legături cu memoria vizuală, emotiile si activitatea sexuală. Extirparea
bilaterala a lobilor temporali produce hiperexcitare sexuală si incapacitatea de a recunoaste
obiectele.
3. motorii - controlează toată activitatea motorie voluntară sau involuntară prin neocortexul
motor si nucleii bazali.
 Functiile sistemului limbic
1. zona olfactivă primară(zona de proiectie primară si de integrare a aferentelor olfactive)
2. controlează functiile vegetative(în special reactiile emotionale si comportamentale) datorită
legăturii cu hipotalamusul
3. reglează activitatea comportamentală si emotională(frică, furie). Stările afective se nasc în
sistemul limbic pe baza relatiilor acestuia cu hipotalamusul, talamusul nespecific si substanta
reticulată din trunchiul cerebral.
4. reglează activitatea sexuală(pentru a asigura adaptarea speciei).
5. mentine atentia
6. reglează aportul alimentar si hidric(datorită legăturii cu hipotalamusul)
7. este centrul unor efecte somatice: masticatia, deglutitia, suptul si a modificărilor grosiere ale
pozitiei capului, corpului sau membrelor (coordonate prin sistemul extrapiramidal)
8. este centru unor reflexe conditionate simple(apărarea fată de un stimul dureros).
 SISTEMUL NERVOS(III)
Reflexele medulare somatice sunt monosinaptice si polisinaptice.
1. Reflexele monosinaptice (miotatice sau osteotendinoase sau de întindere)
Receptorii sunt proprioceptorii musculari.
Arcul reflex este format din 2 neuroni.
Primul neuron este senzitiv, fiind localizat în ganglionul spinal.
Axonul lui intră în măduvă prin rădăcina posterioară si se bifurcă.
O ramificatie face sinapsă cu neuronul motor din cornul anterior(al doilea neuron) de aceeasi
parte, închizând arcul reflex, iar o altă ramificatie face sinapsă cu al doilea neuron în cornul
posterior, de unde pleacă fasciculul spinocerebelos.
Aceste reflexe sunt întâlnite la reflexul bicipital, tricipital, rotulian, ahilean.
Perioada de latentă este foarte scurtă, reflexul se realizează pe căi de conducere rapida fără
iradiere.

2. Reflexele polisinaptice(de flexie, extensie sau nociceptive)

Sunt reflexe de apărare care îndepărtează zona stimulată de agentul nociv.
Includ un număr variabil de neuroni intercalari între neuronul senzitiv si cel motor, au
perioada de latentă lungă si iradiază.
Reflexul tipic este cel de flexie (de apărare, nociceptiv).
Răspunsul reflexelor polisinaptice este în functie de stimul (puternic - flexia plus extensia
membrului opus; foarte puternic - toate cele patru membre).
 Experimental, pe o broască spinală(are centrii spinali intacti, separati de centrii encefalici
prin decapitare), se aplică la nivelul membranei interdigitale un stimul electric de intensitate
variabila (legile lui Pflőger):
• legea localizării - stimulul foarte slab determină contractia unui singur grup de muschi ceea ce
miscă o singură falangă si o îndepărtează de excitant)
• legea unilateralitătii - cresterea intensitătii determină răspunsul din partea întregului
membru(retractia reflexa a gambei, cu flexia acesteia pe coapsă).
• legea simetriei - cresterea intensitătii în continuare, determină aparitia unui reflex
bilateral(retractia reflexă a gambelor, cu flexia acestora pe coapse)
• legea iradierii - cresterea intensitătii în continuare determină în final miscarea tuturor
membrelor.
• legea generalitătii - stimulul foarte puternic determină o iradiere în întreg organismul ceea ce
are ca efect contractia tuturor membrelor si convulsia corpului.
Legile lui Pfluger se explică prin antrenarea mai multor neuroni motori uni si bilaterali de la
nivele medulare diferite, în timpul cresterii intensitătii stimulului.

Exemple de reflexe medulare:

 Reflexul de întindere este declansat de excitarea proprioceptorilor din muschii striati
(de ex. muschii flexori ai bratului) care sunt supusi unei intinderi.
Se descarcă impulsuri de la proprioceptori, care ajung la motoneuronii alfa medulari sau la
neuronii de asociatie.
În final se realizează contractia muschilor flexori si relaxarea muschilor extensori ai
bratului.
  Reflexul de retragere(de flexie sau de aparare)
Reflexul de retragere este declansat de excitarea pielii cu un stimul nociv. Se descarcă
impulsuri de la receptorii pentru durere din piele, care ajung la neuronii de asociatie si apoi la
motoneuronii din coarnele anterioare.
În final se realizează contractia muschilor flexori si îndepărtarea zonei de excitantul
dureros.

 Reflexul de extensie încrucisat

Reflexul de extensie încrucisat este declansat de tractiunea rapidă a antebratului.
Se descarcă impulsuri care ajung la neuronii de asociatie si apoi la motoneuronii din
coarnele anterioare situate în aceeasi parte cu bratul, dar si la cele din partea opusă.
În final se realizează contractia muschilor flexori si relaxarea muschilor extensori ai
antebratului la mâna tractionată si efect opus la mâna cealaltă.
  Reflexul ahilean
Este un reflex proprioceptiv bineuronal provocat de lovirea tendonului lui Ahile cu
ciocanul de reflexe atunci când piciorul este îndoit în unghi drept si gamba este sprijinită de un
suport.
Se realizează contractia muschilor gastrocnemian si solear (triceps sural) urmată de extensia
labei piciorului.

 Reflexul rotulian
Reflexul rotulian este declansat de excitarea proprioceptorilor din muschiul striat (de ex.
Muschiul cvadriceps femural) care sunt supusi unei stimulări prin percutia tendonului rotulian cu
ciocanul de reflexe.
Se descarcă impulsuri, care ajung la motoneuronii medulari sau la neuronii de asociatie.
În final se realizează contractia muschiului cvadriceps si relaxarea muschilor extensori ai
gambei(biceps femural,etc.).
  Reflexul plantar
Excitarea pielii tălpii piciorului în zona situată pe marginea externă, cu ajutorul unui obiect
ascutit produce în mod normal flexia plantară a degetelor (reflex medular L2-S4).
În situatii patologice(leziune corticală sau a căilor corticospinale) apare flexia dorsală a
degetului mare si o extensie în evantai a celorlalte degete(reflex Babinski).

Functiile măduvei spinării

Functiile măduvei spinării sunt de conducere si reflexă.
Functia de conducere a măduvei se realizează prin substanta albă formată din căi
ascendente, descendente sau de asociatie.
I. Căile ascendente conduc sensibilitatea exteroceptivă, proprioceptivă si interoceptivă.
A. Sensibilitatea exteroceptivă are căi lungi, cu 3 neuroni ce se proiectează cortical.
Cuprinde:
1,sensibilitatea tactilă protopatică(grosieră) - condusă de tractul spinotalamic anterior.
Tractul spinotalamic anterior conduce impulsuri de la receptorii de presiune si atingere
puternică spre cortexul somatosenzitiv de partea opusă.
Tractul ascendent are originea în substanta cenusie a măduvei si leagă diferite segmente
medulare.
 Tractul ascendent este reprezentat de spinotalamicul anterior(STA).
El contine axonul deutoneuronilor din coarnele posterioare medulare.
Axonul deutoneuronului se încrucisează cu cel de partea opusă si apoi ajunge în
cordonul anterior de partea opusă.
De aici urcă si ajunge în talamus, unde face sinapsă cu al treilea neuron al căii.
De la neuronii talamici fibrele ajung la cortexul somatosenzitiv

2. sensibilitatea tactilă fină(epicritică) - condusă de spinobulbarele Goll(gracilis) si

Burdach(cuneat).
Ambele tracte conduc impulsuri de la receptorii din piele(atingere, presiune) spre cortexul
somatosenzitiv de partea opusă.
Fasciculul cuneat transmite impulsuri de la membrele superioare, trunchiul superior si gât si
nu este prezent mai jos de nivelul T6 al măduvei spinării.
Fasciculul gracilis conduce impulsuri de la membrele inferioare si partea inferioară a
corpului.
Corpul protoneuronilor este în ganglionul spinal.
Axonul intră în cornul posterior de aceeasi parte si fără sinapsă, urcă până la nucleii cuneat si
gracilis din bulbul rahidian, unde face sinapsă cu deutoneuronul căii. Fibrele din neuronii bulbari
trec de partea opusă si urcă prin lemniscul medial până la talamus, unde fac sinapsă cu al trilea
neuron al căii.
De aici impulsul ajunge la cortexul somatosenzitiv.
3. sensibilitatea termică si dureroasă - condusă de tractul spinotalamic lateral.
Tractul spinotalamic lateral conduce impulsuri de la receptorii pentru durere si temperatură
spre cortexul somatosenzitiv de partea opusă.
Tractul contine axonii deutoneuronilor din coarnele posterioare.
Acesti axoni se încrucisează cu cei de partea opusă si ajung apoi în cordonul lateral de
partea opusă.
De aici fibrele urcă si fac sinapsă cu al treilea neuron în talamus, de unde impulsurile
ajung la cortexul somatosenzitiv.
B. Sensibilitatea proprioceptiva are căi specifice ce
cuprind:
1. sensibilitatea proprioceptivă constientă - conduce impulsuri de la proprioceptorii din
articulatii, legate de pozitia si miscarea voluntară a corpului în spatiu, prin fasciculele
spinobulbarele Goll si Burdach.
2. sensibilitatea proprioceptivă inconstientă - conduce impulsuri legate de miscările
semiautomate si de tonusul muscular, prin tracturile spinocerebelos direct(posterior, Flechsing) si
incrucisat(anterior, Gowers) la paleocerebel.
Tractul spinocerebelos posterior conduce impulsuri de la proprioceptorii(exceptie
articulatiile) dintr-o parte a corpului spre cerebelul de aceeasi parte.
Tractul spinocerebelos anterior conduce impulsuri de la ambele părti ale corpului spre
cerebel.
Tracturile spinocerebeloase au originea în deutoneuronul din cornul posterior.
Axonii deutoneuronilor din cornul posterior trec în cordonul lateral de aceeasi parte si urcă
fără încrucisare(formând tractul spinocerebelos direct (posterior, Flechsing)) sau în cordonul
lateral de partea opusă si urcă incrucisat(formând tractul spinocerebelos încrucisat (anterior),
Gowers)).
Ambele tracturi ajung în trunchiul cerebral.
Tractul spinocerebelos posterior străbate numai bulbul si apoi prin pedunculul cerebelos
inferior ajunge la cerebel.
Tractul cerebelos anterior străbate trunchiul cerebral, trece între cei doi peduncului cerebelosi
superiori si ajunge la cerebel.

C. Sensibilitatea interoceptivă are receptorii în viscere.

Sensibilitatea este condusă prin substanta reticulate medulară prin tractul spinotalamic
lateral si iradiază.
II. Căile descendente(ale motricitătii) deserves motilitatea voluntară si
involuntară(automată si semiautomată).
A. Căile motilitătii voluntare sunt tracturile piramidale(corticospinale) ce ajung în final la
motoneuronii medulari din coarnele anterioare.
Axonii acestor neuroni merg la muschii striatii si-i contracta voluntar.
Tractul corticospinal lateral transmite impulsuri motorii la muschii striati din partea opusă a
corpului.

Tractul corticospinal anterior transmite impulsuri motorii la muschii striati din aceeasi parte
a corpului.
B. Căile motilitătii involuntare sunt reprezentate de tracturile extrapiramidale
(rubrospinal, vestibulospinal, tectospinal, reticulospinal) cu origine corticală sau subcorticală.
Centrii nervosi superiori, prin f. extrapiramidale mentin tonusul muscular si echilibrul în
timpul diferitelor activităti umane complexe.
Tractul tectospinal transmite impulsuri motorii de la creier, care eventual controlează
muschii din partea opusă a corpului ca răspuns la stimulii vizuali, auditivi sau cutanati.
Tractul vestibulospinal transmite impulsuri motorii carereglează tonusul muscular (si
postura) la muschii de aceeasi parte a corpului, ca răspuns la miscarea capului.
Tractul rubrospinal transmite impulsuri motorii care interesează tonusul muscular si muschii
scheletici din partea opusă a corpului.
Tractul reticulospinal(anterior, medial si alteral) transmite impulsuri care interesează tonusul
muscular si activează glandele sudoripare.