Teatrul sartrian s-a născut dintr-un impas filozofic, dar și dintr-o dorință de comunicare cu lumea

înconjurătoare, dorință care se manifestă sub formă de paradox, și anume faptul că Sartre dorește
să se afirme și să se exprime printr-o modalitate artistică chiar dacă el afirma dificultatea unui
intelectual de a se integra în viața socială.

Anul 1946 schimbă traseul creații artistice al lui Jean Paul Sartre, atunci când devine prizonier
într-un lagăr nazist. Acesta e momentul de zdruncinare, e momentul în care simte pe propria
piele valoarea sentimentului de responsabilitate față de umanitate. Pentru a schimba lucruri în
viața reală, e nevoie sa iei atitudine, la fel e și în arta dramatică a lui Jean Paul Sartre. Simone de
Beauvior povestește că în lagăr Sartre a compus și a pus în scenă în ajunul Crăciunului piesa
,,Bariona”, de fapt, drama trata subiectul ocupației a Palestinei de către romani. Astfel, în ajunul
Crăciunului, prizonierii au aplăudat un îndemn la rezistență. Acesta e adevăratul teatru în opinia
lui Sartre, un apel către un public, de care ești legat printr-o comunitate de situație. În consecință,
Sartre prin operele sale caută o intrigă ,,prudentă și transparentă”, prin intermediul căreia să
realizeze o comunicare spiritual cu compatrioții săi, aflați sub ocupația nazistă, să vină în
întâmpinarea aspirației spre libertate a poporului francez.