Regii taumaturgi

Intriga istorică

În anul 1340 fratele Francis , se prezintă dogelui de Veneția cu scopul de a primi suport pentru regele
Eduard al III-lea în disputa sa cu Filip de Valois al Franței. Disputa care începuse deja, cu privire la
controlul tronului fancez de catre englezi, urmează să fie cunoscută drept războiul de 100 de ani .
Conform interpretărilor istoricilor, din dorința de a evita măcelul razboiului, Eduard al III-lea îi trimite o
scrisoare așa numitului rege al Franței în care îi propune un set de metode prin care iși poate afirma titul
regal. Alternativele războiului oferite de regele Angliei sunt fie un duel între cei doi pretendenți sau
lupte între grupuri cuprinzând intre 6 si 8 reprezentanți loiali fie “expunându-se unor lei înfometați;
fiindcă lei nicicând nu vătămau un rege adevarat; sau să împlinească miracolul vindecării unor bolnavi,
așa cum au obiceiul să-l îndeplinească ceilalți regi adevărați” .

Scrofula

Trebuie să ținem cont că în epoca medievală condițiile igienice erau nesatisfăcătoare, iar populația
întâlnea diferite maladii. Scrofulele, numite și “King’s Evil” (în Anglia) sau “mal de roi” (în Franța), puteau
fi interpretarea generală a tuturor afecțiunilor feței care presupuneau supurații ale inflamațiilor care
dădeau un aspect de desfigurare și emanau un miros neplăcut asemenea celui de putrefacție.

Geneza „atingerii regale”

În Franța

Ludovic al VI-lea (domnind între 1108 - 1137) se presupune că ar fi avut abilitatea de a vindeca
scrofulele. În perioada aceasta se standardizează ritualul specific vindecării, și anume prin atingerea
bolnavului apoi făcând semnul crucii, urmând ca acești pași să devină tradiționali.

În Anglia

Se cunoaște că Plantageneții au avut mai mulți învățați ecleziastici în secolul al XII-lea. Henric al II-lea
este cunoscut ca fiind capabil să vindece atât scrofulele cât și durerile de vintre. Cea mai devreme
mențiune cu privire la puteri tămăduitoare îl are în vedere pe Sfântul Eduard (Edward the Confessor)
care a domnit între anii 1042 si 1066.

Ritualul încoronării

“Regele te atinge, Dumnezeu să te vindece.”

Ființele sacre nu se disting de celelalte decât prin intensitatea mai mare a puterilor care le sunt atribuite.
Chestiunea de a ști cum oamenii au putut avea o asemenea idee este simplă: este suficient să căutăm
care sunt forțele care, prin energia lor excepțională, au putut șoca atât de puternic spiritul uman pentru
a inspira sentimente religioase. (Durkheim, Emile-Formele elementare ale vieții religioase, 2005, Ed.
Antet XX Press)
Există o strânsă legătură între religie și stat tradusă prin sintagma “regalitate sacerdotală”. „Grija
bunurilor spirituale le revine preoților, care le procura regilor, după cum grija bunurilor temporale este
rezervată principilor laici.” Salvându-se astfel principiul prin care aceste două puteri sunt separate.

Vorbim despre privilegiul oncțiunii, care așa cum susține episcopul de Lincoln, Robert Grossetete , nu
are “nicidecum ca efect să facă demnitatea regelui superioară sau măcar egală cu aceea a preotului și nu
conferă deloc aptitudine pentru vreuna din funcțiile preoției”. Totuși, așa cum afirmă Rufin , “ împăratul
consacrat prin oncțiunea sfântă, nu e pe de-ntregul laic” .

Oncțiunea rămâne actul specific regalității prin excelență, iar marii feudali care au încercat să imite
anumite părți ale încoronării, cum ar fi înmânarea sabiei și a inelului, a stegulețului de luptă ori a
coroanei ducale, nu au îndraznit niciodată să și-l însușească. Se credea că, prin aplicarea uleiului sfânt, se
operează în ființa spirituală a regilor o profundă transformare. Sursa acestei credințe se află în Cartea
regilor, unde citim ca Samuel , dupa ce i-a turnat pe cap lui Saul vasul plin de untdelemn, i-a spus: “Vei fi
schimbat într-un alt om”.

Regii Franței și Angliei au păstrat acest privilegiu al mirului în momentul încoronării, ca semn al
sacralității statutului lor.

De asemenea, din acest ritual făcea parte împărtășania cu vin și pâine, care spre sfârșitul secolului al-
XIII-lea se dorea să aparțină doar clericilor, pentru a accentua diferența dintre ei și laici.

Inelele medicinale

Inelele medicinale sunt altă formă de manifestare a miraculosului, atribuită doar regalității engleze, de
astă dată.

Aceste inele, cunoscute și sub denumirea de “cramp rings”, se fabricau în urma unui ritual complicat, în
Vinerea Mare, sau de ziua “Bunei Vineri”.

Regele depunea în altar, după ce își termina prosternările, ca ofrandă o cantitate de aur și argint sub
formă de monede frumoase, florini “nobili” de aur sau lire sterline, după aceea lua înapoi aceste piese,
“le răscumpăra”, punând în locul lor o sumă echivalentă în monede oarecare. Din metalele prețioase
“răscumpărate” urmau să se facă niste inele.

Aceste inele erau socotite a fi capablile să vindece de anumite boli pe cei care le purtau, în special
epilepsia. De asemenea, vindecau durerile musculare sau crampele, de aici și denumirea de cramp-rings.

Cel de-al șaptelea fiu

Credința populară presupune că cel de-al șaptelea fiu dintr-o linie neîntrerupta de băieți (mai rar și cea
de-a șaptea fiică) ar avea puteri supranaturale. Una dintre ele se referă la faptul că acest al șaptelea fiu
se transformă în fiecare sâmbătă, nu se știe dacă voluntar sau involuntar, în măgar și este fugărit de
câini toată noaptea. De cele mai multe ori, „harul” celui de-al șaptelea fiu se consideră a fi descoperirea
de izvoare sau puterea vindecătoare.
Această credință are o foarte mare răspândire în Europa Centrala și Occidentală, fiind întâlnită în
Germania, în Biscaya, în Catalonia, în aproape întreaga Franță, în Țările de jos, în Anglia, în Scoția, în
Irlanda și chiar în afară Europei, în Liban.

Încercări de interpretare critică a miracolului regal

Există numeroase interpretări ale vindecărilor regale, iar asupra acelor „cramp-rings” sunt mai puține,
asta pentru că ele au încetat să mai fie fabricate prea de timpuriu pentru a fi luate în seamaă de învățații
vremii și dezbătute, așa spune autorul lucrării de față. Du Laurens nu neagă virtutea inelelor , dar refuză
să le vadă ca pe ceva miraculos. El spunea că inelele își trag eficacitatea de la vreun leac secret, mai mult
sau mai puțin magic, „picior de elan” sau „rădăcini de bujor”, pe care regii Angliei îl introduceau pe
ascuns în metal.

Primele voci care au dezbătut chestiunea regilor taumaturgi au fost „libertinii” italieni, apoi câțiva
teologi protestanți din Germania.

Erau însă preoți, scriitori, gânditori precum Zentgraff și Douglas ce refuzau originea supranaturală, dar
nu o neagau în sine însăși. Acestia nu contestau nicidecum că regii operează efectiv vindecarii .

Există și versiunea în care puterea regilor era pusă pe seama astrelor.

Ilustrul reprezentant al școlii filosofice din Padova, Pietro Pomponazzi spune: „O anumită iarbă, o
anume piatră sau un anume animal...se întâmplă să posede virtutea de a vindeca o boală... la fel și un
anume om poate, printr-un atribut personal, să posede o asemenea virtute.” El spune că puterea de
vindecare nu este individuală, ci vine pe linie sangvină, iar predispozițiile ereditare fiind naturale la fel ca
proprietățile farmaceutice ale speciilor vegetale sau minerale.

Un alt fel de explicație este cea a lui Beckett și Douglas, aceștia spun că tratamentele ar fi fost supuse
efectului „imaginației”. Ei nu se refereau la faptul că erau imaginare, ci că bolnavii, având spiritul
zdruncinat de solemnitatea ceremoniei, de fastul regal și, înainte de toate, de speranța de a-și recăpăta
sănătatea, trecând printr-o zguduire nervoasă astfel atingerea ar fi fost un fel de psihoterapie prin
sugestie .