ISTORIC

In perioada sclavagista erau pedepsite cu asprime furtul, talharia si

jaful. Mai putin cunoscute erau alte forme de atingere a proprietatii, cum ar
fi: inselaciunea, abuzul de incredere, gestiunea frauduloasa, care erau
considerate delicte civile.

In perioada feudala s-a extins treptat represiunea penala. In sfera sa

intrau toate faptele prin care se putea aduce atingere patrimoniului. Furturile
marunte se pedepseau cu biciuirea, iar la al treilea furt se aplica pedeapsa
cu moartea (tes furtilcus). Daca furtul era grav, aceasta pedeapsa se aplica
de la primul. Aceasta asprime a pedepselor arata frecventa infractiunilor si
gravitatea lor.

Sistemele de drept penal moderne desi au eliminat unele din exagerarile

anterioare, au mentinut totusi un regim destul de sever pentru anumite
forme de activitate infractionala indreptate impotriva patrimoniului.

In acelasi timp au extins cadrul incriminator si la alte fapte specifice

relatiilor economice din societatea moderna.

In vechiul drept romanesc existau reglementari foarte detaliate la aceste

infractiuni. Astfel, pravilele lui Vasile Lupu („Cartea pentru invataturi” din
1646 ) si Matei Basarab (,,Indreptarea legii” din 1652 ), Codicele penale ale
lui Alexandru Sturdza in Moldova (1862) si ale lui Barbu Stirbei (1850) in
Muntenia, contineau dispozitii cu privire la infractiunile contra patrimoniului.

Codul penal roman din 1864 desi copiat in mare parte dupa Codul penal
francez, cuprindea in capitolul referitor la „Crime si delicte contra
proprietatii”, numeroase incriminari inspirate din Codul penal prusac
(art.306-380) privitoare la apararea patrimoniului, menite sa asigure cu
mijloace mai severe ocrotirea acestuia.

Codul penal roman de la 1936 numit „Noul cod penal Carol II”, intrat in
vigoare la data de 1 ianuarie 1937, cuprindea aceasta materie in Cartea
II, Titlul XIV intitulat „Crime si delicte contra patrimoniului” (art. 524-573).

Sintetizat in cinci capitole astfel: cap. I – Furtul; cap. II – Talharia si

pirateria; cap. III – Delicte contra patrimoniului prin nesocotirea increderii;
cap. IV – Stramutarea de hotare, desfiintarea semnelor de hotar, stricaciuni
si alte tulburari aduse proprietatii; cap. V – Jocuri de noroc, loteria, specula
contra economiei publice. Deci, Codul Penal din 1936 a restrans in limitele
sale firesti toate infractiunile contra patrimoniului, grupandu-le in functie de
obiectul lor juridic.

In art. 553 din Codul penal ,,Carol al II-lea”, inclus in Titlul XIV – „Crime
si delicte contra patrimoniului”, Sectiunea VII, era incriminata inselaciunea
prin cecuri ale carei forme ale actului de executare erau inspirate din art. 84
pct. 2 din Legea nr.59/1934 asupra cecului.

Atat in timpul cat a fost in vigoare Codul penal de la 1964, cat si sub
imperiul Codului de la 1936, au existat anumite infractiuni contra
patrimoniului care erau prevazute in legi speciale, ca de pilda, in Codul
Justitiei Militare, in Codul comercial, in Codul silvic, in Codul Marinei
comerciale, s.a..

In perioada anilor 1944 – 1989 s-au produs unele schimbari legislative

importante, in toate domeniile dreptului, dar mai ales in cel al dreptului
penal, in conformitate cu ideologia vremii si cu modul de a concepe existenta
proprietatii. Astfel a fost adoptat Decretul nr.192/1950 in continutul caruia
s-a definit notiunea de „obstesc” si aceea de „avut obstesc”[1]. Prin acest act
normativ a fost introdus in Titlul XIV al Codului penal din 1936 un nou
capitol cu denumirea „Unele infractiuni contra avutului obstesc”, caruia,
ulterior, i s-a adus modificari, mai ales in privinta agravarii pedepselor. Acest
decret a marcat momentul in care apare pentru prima oara o ocrotire
discriminatorie a patrimoniului dupa cum acesta era considerat „particular”
sau „obstesc”.

Autorii Codului penal din 1968 n-au facut si nici nu puteau sa faca altfel,
decat sa consacre mai departe aceasta conceptie de ocrotire diferentiata a
patrimoniului. De aceea, in Titlul III au fost prevazute infractiuni contra
avutului particular, iar in Titlul IV, infractiuni contra avutului public sau
obstesc.

Dupa 1989 pornind de la necesitatea punerii de acord a legii penale,

atat cu principiile constitutionale, cat si cu realitatile de astazi ale societatii
romanesti, s-au adus numeroase modificari Codului penal. Cea mai
importanta fiind realizata prin adoptarea Legii nr.140/1996 de modificare si
completare a Codului penal, prin care pe langa alte modificari substantiale,
se prevede o reglementare noua in materia infractiunilor contra
patrimoniului, s-a modificat si completat art. 215 Cod penal cu alin. 4 si 5.
Astfel, s-a modificat denumirea Titlului III din „Infractiuni contra
patrimoniului”, iar Titlul IV, „Infractiuni contra avutului obstesc” a fost
abrogat in intregime.
 Influenta reglementarilor instituite prin Constitutia din 1991 si
Legea 140/1996 privind modificarea Codului Penal si implicatiile
lor asupra normelor de drept penal in materia infractiunilor contra
patrimoniului

Constitutia Romaniei din 1991 a adus modificari importante asupra

reglementarilor penale in materia infractiunilor contra patrimoniului. Prin
normele sale cu caracter de principii constitutionale referitoare la proprietate,
Constitutia, prin art.135 alin. 2, imparte proprietatea in doua categorii:
publica si privata. In principiu, orice bun mobil sau imobil poate forma obiect
al dreptului de proprietate publica. In acelasi articol, alin. 4, sunt enumerate
bunurile care nu pot exista decat in proprietatea publica: bogatiile de orice
natura ale solului, caile de comunicatii, spatiul aerian, apele cu potential
energetic, plajele, marea teritoriala, resursele naturale ale zonei economice
si ale platoului continental.

Proprietatea publica sau privata poate fi incalcata prin aceleasi fapte de

pericol social considerate ca fiind infractiuni.

Prin adoptarea noii constitutii, s-a considerat ca Titlul IV din Codul penal
este implicit abrogat, fiind neconstitutionala protectia juridica speciala pentru
avutul public.

Sesizata cu judecarea exceptiei de neconstitutionalitate, formulata intr-

un numar de opt dosare, Curtea Constitutionala a adus in toate aceste
dosare, exceptia invocata, constatand ca art. 232, 234 si 239 Cod penal au
fost abrogate partial, astfel incat prevederile ce reglementeaza infractiunile
din aceste texte se vor aplica numai cu privire la bunurile prevazute de art.
135, alin. 4, din Constitutie, ce formeaza obiectul exclusiv al proprietatii
publice[2]. Impotriva acestei decizii, Procurorul General al Parchetului de pe
langa Curtea Suprema de Justitie a declarat recurs, sustinand ca, in esenta,
prevederile din Codul penal referitoare la avutul obstesc nu sunt
neconstitutionale si nici nu au fost abrogate de Constitutie, deoarece
notiunea de avut din Codul penal are un continut si o sfera mai larga decat
notiunea de proprietate, fiind asimilata cu cea de patrimoniu din dreptul civil.
De asemenea, ca infractiunile din Codul penal nu sunt denumite infractiuni
contra patrimoniului, ci infractiuni contra avutului, asemanator Codului din
1936 care se refera la infractiuni contra patrimoniului. S-a mai sustinut ca
actualul Cod penal nu contravine Constitutiei deoarece nu neaga existenta
celor doua tipuri de proprietate (publica si privata) si nici nu prevede alte
forme de proprietate decat cele mentionate in Constitutie. Judecand recursul
declarat impotriva mentionatelor decizii, Curtea Constitutionala in complet
de cinci magistrati, a considerat ca dispozitiile codului penal referitoare la
avutul obstesc, ce au fost atacate in fata Curtii, sunt neconstitutionale si ca
acestea au fost abrogate in intregime, situatie care reclama interventia
legiuitorului pentru a da o noua reglementare infractiunilor in discutie.
Decizia a fost adoptata cu majoritatea de voturi[3].

Solutiile diferite pronuntate de completul de judecata format din trei

judecatori si de completul de judecata format din cinci judecatori, au
determinat convocarea Plenului Curtii Constitutionale pentru a da o
interpretare unitara in problema constitutionalitatii dispozitiilor din Codul
penal privitoare la infractiunile impotriva avutului obstesc.

Prin Dec. nr.1/1993[4], Curtea Constitutionala, in plenul sau, a statuat

ca dispozitiile din Codul penal referitoare la infractiunile contra avutului
public, sunt abrogate partial, si in consecinta urmeaza a se aplica numai cu
privire la bunurile prevazute la art. 315 alin. 4 din Constitutie.

Pornind de la aceste prevederi si de la necesitatea punerii de acord a

Legii penale atat cu principiile constitutionale cat si cu relatiile de astazi ale
societatii romanesti. Parlamentul Romaniei a adoptat Legea nr.140/1996 de
modificare si completare a Codului penal din care, pe langa alte substantiale
modificari, se prevede o reglementare noua in materia infractiunilor contra
patrimoniului. Astfel s-a modificat Titlul III din „Infractiuni contra avutului
personal sau particular” in „Infractiuni contra patrimoniului”, iar Titlul IV
„Infractiuni contra avutului obstesc”, in forma care a avut-o la adoptarea
Codului penal de la 1969, s-a abrogat in intregime principiul constitutional.

Prin Legea 140/1996 a fost modificat si completat si cuprinsul art. 215

Cod penal. Astfel au fost majorate pedepse prevazute in aliniatele 1 si 2 si s-
au introdus doua noi aliniate, respectiv 4 si 5.

Pozitia instantei noastre supreme, pana la data adoptarii Legii nr.

140/1996 a fost aceea ca fapta de „completare a unui cec cu limita de suma,
mentionandu-se o suma disponibila nereala, mai mare decat cea aflata in
cont, constituie infractiunea prevazuta in art. 282”, iar nu aceea de fals
prevazuta de art. 289 din Codul penal.

Practica judiciara a Curtii Supreme de Justitie este constanta in sensul

ca fapta unei persoane de a insera intr-un cec date necorespunzatoare
adevarului constituie „infractiunea de falsificare de moneda sau alte valori
prevazute de art. 282 Cod penal si nu infractiunea de fals material in
inscrisuri oficiale”.
 In activitatea organelor de urmarire penala s-a ridicat problema daca,
dupa modificarea si completarea art. 215 Cod penal se mai poate vorbi de
savarsirea in concurs real a infractiunii de falsificare de moneda si alte valori
si a celei de inselaciune in cazul savarsirii faptelor prevazute de art.215 al.4
Cod penal.

Prin completarea art. 215 Cod penal cu alin. 4 s-a ajuns la crearea unei
infractiuni complexe, oarecum similara cu „delictul de inselaciune prin cecuri,
reglementat in art. 553” din Cod penal din 1936.

In art. 41 alin.1 din actualul Cod penal in cazul infractiunii complexe nu

exista pluralitate de infractiuni, iar conform alin. 3 al acestui articol
„infractiunea este complexa cand in continutul sau intra, ca element sau
circumstanta agravanta, o actiune sau o inactiune care constituie prin ea
insasi o fapta prevazuta de legea penala”.

Examinand art. 215 alin. 4 Cod penal constatam ca in continutul acestui

text de lege intra ca element, actiunea de falsificare a unui cec, care
„constituie prin ea insasi o fapta prevazuta de legea penala si anume,
infractiunea de falsificare de moneda sau alte valori prevazuta de art.
282 alin.1 Cod penal”.

Ca atare, infractiunea de inselaciune prevazuta de art. 215 alin. 4 Cod

penal, este o infractiune complexa si, in consecinta este exclusa ideea
pluralitatii de infractiuni. Deci, in cazul savarsirii infractiunii de inselaciune in
conditiile art. 215 alin. 4 Cod penal nu se poate retine si infractiunea de
falsificare de cecuri prevazute la art. 282 alin.1 Cod penal.

Daca insa un cec a fost falsificat in alte conditii decat cele prevazute
expres in art. 215 alin. 4 Cod penal, atunci nu s-ar mai putea vorbi de
infractiunea complexa prevazuta in acest articol, ci de infractiunea prevazuta
in art. 282 alin. 1. Aceasta din urma s-ar putea savarsi in concurs cu una din
modalitatile infractiunii de inselaciune prevazuta in art. 215 Cod penal, cu
exceptia alin. 4, daca sunt intrunite conditiile legale.

Astfel, falsificarea unui cec circular, de catre beneficiar prin modificarea

sumei de bani inscrisa in cec, constituie infractiunea prevazuta de art. 282
alin. 1 Cod penal si nu cea prevazuta in art. 215 alin. 4 Cod penal.
Prevederile art. 215 al 4 Cod penal se aplica faptelor penale savarsite
incepand cu data de 14 nov. 1996, cand Legea 140/1996 a fost publicata in
Monitorul Oficial.

Deoarece prin Legea 140/1996 au fost majorate substantial pedepsele

din art. 282 si 215 Cod penal, doar teoretic, s-ar putea pune problema
aplicarii noilor prevederi legale si faptelor penale savarsite anterior datei de
14 nov. 1996, potrivit principiului aplicarii legii penale mai favorabile, daca
sunt indeplinite conditiile art.13 alin. 1 Cod penal vechi.