"Şi-a ridicat deci o căsuţă acolo, în vîrful dealului, pe un petec de pămînt moştenit

de la răposata sa maică... numai că prea semăna ograda ceea a ocol; portiţa prin
ceva amintea de strunga prin care trec dimineaţa oile cînd le vine vremea
mulsului..."

„Şi... n-avea oi. Era nalt şi zdravăn cît un munte, căci de acolo, de la munte o fi
coborît neamul lor pentru a se căpătui pe dealurile noastre. Era tăcut, trist de cele
văzute, trist de cele ce urma să le vadă, iar cînd totuşi scotea o vorbă, glasul îi era
sonor, senin, cu unduiri de glume adunate de prin cîntece vechi. Sătenii îl ascultau
şi-l ascultau, şi-l tot ascultau –poate, poate mai spune ceva, căci ştie o lume
întreagă că în gîtlejul cela lung şi osos, ars de soare şi bătut de vînturi, picură
un răcnet ce poate înfiora, la un ceas de supărare, o pădure întreagă.
-Apăi, dac-o trăit la stînă ş-o tot mîncat caş dulce, ziceau cei cu glasurile subţirele
atunci cînd baciul, o dată pe an, ieşindu-şi din fire, cutremura codrul dintr-un
capăt în altul.”

“Vai, visurile acelea ale tinereţii, visurile primei iubiri, cum vin ele, ca apele
de primăvară, şi te fură, şi te învăluie, şi te duc adânc, atât de adânc, încât, la un
moment dat, devin esenţa vieţii tale, şi, dacă ţi s-ar cere: visurile sau viaţa, eşti gata
să declari: de-mi luaţi visurile, luaţi-mi şi viaţa…”

“Rusanda, ca şi mai înainte, îşi lipea obrazul de umărul lui, dar, în locul lui
Gheorghe, găsea postavul hainei, erau multe rânduri de postav până la ceea ce se
numea odata badea Gheorghe.”

“- Şi pe Rusanda, cui o laşi? Ce sa faca? Ce sa- spun?

– Îi spui că… a ruginit frunza din vii…şi rândunelele…
– Şi rândunelele?
– Au plecat.”
“Deodata printre scrisori răsare un pătrățel cenusiu, unul dintre acelea, dupa care
niciodata nu mai scrie soldatul. Pe pod se lasa o liniște adâncă și numai pârâiasul
murmura încet, stingherit. Lelea Artina albi ca varul, abia șopteste: Maica precisă a cui
să fie?
Poștașul își coboara fruntea jos buchisește multă vreme și în cele din urmă
șopteste cu vârful buzelor:”Zinel Cojocaru”… Peste o jumatate de ceas
vestea colindase tot satul. Și-l jeleau gospodinele, căci a fost harnic, și-l jeleau
fetele căci era baiat frumos, și tot așteptau cu toți, așteptau cu înfrigurare în suflet
când se vor deschide larg ușile casei de pe malul iazului și un bocet de mama va
porni a vraminta micușul satuc pierdut în largul câmpurilor. Dar s-a lasat
amurgul, pornise a se întuneca și în Valea Răzeșilor domnea linistea. Numai
streșenele lăcrămau din belșug și vântul plângea la marginea satului, temindu-se
să porneasca singurul asupra nopții”

„Cînd într-o bună vreme nucul din faţa casei s -a uscat, moș Mihail
și-a scos cîrja din tindă, și-a dat pălăria pe ochi și a început a se plimba
în jurul lui de-ţi părea că-i numără crengile. I-a măsurat tulpina și din
ochi, și cu șchioapa, a încercat de nu dă drumul la coajă și tocmai spre
chindii, cînd ciubotele au început să i scapară cam grele, a pus cîrja la
locul ei și a așezat pălăria omeneș te. Pe urmă și-a zis în gîndul lui: —
Am să fac o sanie.”

“Atunci cînd trăiau cucostîrci pe casele noastre, erau şi ei suflet

din sufletul nostru, şi cînd venea toamna, îi petreceam , ne duceam şi
noi cu sufletul pînă hăt departe, prin țările calde.Iarna tînjeam fără
dînşii, spre primăvară începea a ne suge ochii depărtarea, şi cînd se
întorceau era o mare sărbătoare, pentru că împreună cu dînşii se
întorceau şi sufletele noastre zbuciumate.”