ANTROPOLOGIE CULTURALĂ

Anca (Cozachevici) Marica

Anul al II-lea
ID/IFR
Temă nr 2: Redactati un eseu de minim 3 pagini despre importantă simțului olfactiv
pornind de la afirmația lui U. Eco:
"(Dușmanul e) rău mirositor. Dușmanul pute întotdeauna" (din eseul "Cum ne construim
dușmanul").

Atunci când ne gândim la simțul olfactiv, probabil cel mai adesea ne vin în minte
mirosurile cotidiene de care ne "lovim" zi de zi, mirosurile propriului corp sau al persoanelor
apropiate, al casei sau al hainelor.
Deși cel mai puțin diversificat, fără îndoială simțul mirosului este extrem de prezent
acționând asupra comportamentului nostru. De multe ori fără să fim conștienți ne raportăm
alegerile și aprecierile pe care le facem în funcție de miros: "miroase a ceva" sau "nu-mi
miroase a bine". Mai mult ca sigur că simțurile noastre identifică mirosurile și le asociază cu
lucruri deja întâmplate nouă, cu amintiri ale trăirilor noastre sau ale unor realități sociale
experimentate deja.
Cu toate acestea vocabularul olfactiv este destul de redus, întotdeauna spunem mai ușor că
"miroase urât" decât să precizăm natură mirosurilor plăcute. De asemenea ne este greu de
definit ce înseamnă "miroase bine" sau "miroase rău", căci oare cum miroase binele? Sau
răul?
Un grup de neurologi, oftalmologi și psihologi de la Universitatea din Berkeley au
făcut un experiment în urmă căruia au stabilit că ființele umane confruntă cerebral inputul
olfactiv ce acționează asupra unei nări cu inputul ce excită cealaltă nară și astfel ne dăm
seama de sursa mirosului. Așadar științific vorbind, simțul mirosului angrenează creierul
într-un mecanism complex fapt care induce activități în ariile cerebrale asociate emoțiilor,
memoriei sau reacțiilor motorii.
Orice om emite un miros specific, indiferent de modul în care se spăla sau se îngrijește, iar
acest lucru în mod sigur interferează cu relațiile întreținute cu ceilalți.
Odată, stând de vorbă cu unul dintre dușmanii săi, regele Hiero l-a auzit reproșându-i
că răsuflarea să este urât mirositoare. Bunul rege, întrucâtva speriat şi amărât, s-a întors
acasă şi numaidecât şi-a luat la rost nevasta: „Cum se face că nu mi-ai spus niciodată nimic
despre asta?" Blândă şi la locul ei, regina i-a răspuns cu toată simplitatea şi sinceritatea:
„Stăpâne, am crezut că aşa miroase răsuflarea tuturor bărbaţilor." Prin urmare, este
limpede că despre neajunsurile noastre cele mai vădite şi mai grave, care sunt cunoscute
tuturor, aflăm mai degrabă de la duşmani decât de la prietenii şi apropiaţii noştri căci ei sunt
cei care ne critică la fel cum noi îi criticăm la rândul nostru.(Plutarh, circa 46-120 d. Hr.)
Referitor la acest pasaj putem spune oare că mirosul contribuie la denigrarea adversarilor și
a dușmanilor?
După cum spunea și David Le Breton există 3 arii definibile de către miros: cea a
sinelui în care identificăm sănătatea, erotismul și morala, aceea a celuilalt pe care îl asociem
cu boală și rasismul, a lumii și existenței în învățarea iniversului mirositor sau vis a vis de
memoria olfactivă.

De multe ori în relația cu cineva care nu ne place folosim expresiile: "nu-l support",
"e un împuțit" "e un gunoi". Acesta este o dublă asociere practic, când ne gândim la ceva
care miroase urât, asociem "urâtul "cu gunoiul sau cu împuțitul. Asociem astfel, persoana
care ne displace cu senzația mirosului urât sau rău acționând întotdeauna prin excluderea
acesteia din apropiata noastră vecinătate.
 De asemenea, rasismul a întemeiat ura față celălalt, pe mirosul urât pe care
presupunem că îl degaja. Dacă ne gândim la exemplul evreilor, o prejudecată foarte întâlnită
în Europa a fost cea despre mirosul urât al acestora: evreul miroase a capră râioasă, este
împuțit, pe cand africanii se identifică dintr -o mie din cauza bromidrozei.
Edgar Berillon spune cum în 1918, în plin război, medicii francezi care i-au îngrijit pe
germani au povestit că aceștia emană un miros specific. Mirosul celuilalt, al străinului este
întotdeauna neplăcut.
Întotdeauna mirosul celui pe care nu îl suportăm va fi fetid, urât, rânced. Individul
uman își va tolera în spațiul sau intim întotdeauna propriile mirosuri, dar niciodată pe ale
celorlalți.
Dușmanul "miroase" și din alte puncta de vedere. Sintagmele "îl miros de la o poștă"
sau "miroase a răutate" poate de altfel însemna că datorită simțurilor noastre, suntem
capabili să ne ferim și să ne protejăm de cei care ne fac rău într-un fel sau altul.
De cîte ori, mirosindu-i pe alții, într-un sens deopotrivă literal și metaphoric, nu am intuit
cîte ceva și despre felul lor de a fi? Această constatare aduce în discuție condiționarea
socioculturală a mirosului și, totodată, cel de-al doilea aspect identitar care îl
particularizează: cel colectiv.
Prinsă în textura alteritătii, olfacția a fost, întotdeauna, primul și cel mai elementar
instrument al asimilării sau, din contra, al excluderii "celuilalt". Frumos mirositor este,
numai "aproapele". "Străinul", dimpotrivă, "pute". Tocmai pentru că e necunoscut, are mari
șanse să fie perceput drept neplăcut. Celălalt este inevitabil barbarul, "primitivul", "negrul",
"asiaticul", est-europeanul, bolnavul, femeia.
"Urît miros întotdeauna numai ceilalți : ei pot fi rromii în România, turcii și
"iugoslavii" în Austria…, "nemții" nespălati în Franța și "negroteii" în Europa și în Statele
Unite, ca să nu mai vorbim de evrei, cu prezumtivul lor miros de usturoi… Dimpotrivă, în
Africa și în Japonia albii sînt cei care îți mută nașul din loc… În cultură arabă maghrebină și
din Orientul Apropiat străinul este chiar denumit "cel care miroase urît" 1 Nu mai e nevoie
să reamintim cît de temeinic s-au înserat asemenea stereotipuri olfactive în prejudecătile de
tot soiul. Alături de clișeele fizice și fiziognomice, mirosul a avut, fără doar și poate, partea
să de contribuție la marile războaie și nenorociri din secolul trecut.
Dar care este importantă mirosului în toate acestea? Pe lângă faptul că ne ajută să
identificăm lucruri și locuri după miros, contribuie la identificarea gustului mâncării.
Mirosul ne ajută de altfel în situații importante, cum ar fi depistarea unui fel de
mâncare stricat sau în cazul scapărilor de gaze putând salva vieți.
În lipsă altor simțuri indivizii ajung să își dezvolte un simț foarte dezvoltat al mirosului, cu
ajutorul căruia își pot identifică interlocutorii.
Mirosurile se pot integra într-o cultură a unui oraș în care se amestecă miresme,
parfumuri, duhori artificiale sau naturale. De asemenea ele sunt adevărate afrodisiace, iar
uleiurile aromate sunt folosite în scopuri terapeutice.
Mirosul străinilor este mirosul altei culturi, el provoacă nostalgie, curiozitate în
învățarea unei limbi străine ori dorința de a evada din realitatea deja cunoscută.
În încercarea noastră de a percepe lumea înconjurătoare, simțul olfactiv joacă un rol
important atât în constituirea culturii într-o societate cât și din prismă relației pe care acest
simț o are cu procesele inconștiente ajutând astfel la o bună coordonare și funcționare a
corpului uman.

1
Madalina Diaconu, Despre miresme și duhori.O interpretare fenomenologică a olfacției