Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
STAGIU DE PRACTICĂ
„ÎNGRIJIREA BOLNAVILOR CU HIPERTENSIUNE ARTERIALA”
CHIPER GABRIELLA
AMG III B
CAPITOLUL I
1
2
1.1 Inima
Inima, organul central al aparatului cardiovascular, este situată în mediastin – între cei doi
plămâni. Are forma unei piramide triunghiulare, cu axul îndreptat oblic în jos, la stânga şi
înainte. Astfel, 1/3 din inimă este situată la dreapta şi 2/3 la stânga planului mediosagital al
corpului. Greutatea inimii este de 250-300 g. Prezintă o faţă convexă, sternocostală, şi o faţă
plană, diafragmatică.
Cele două feţe se unesc printr-o margine mai ascuţită, marginea dreaptă. Marginea stângă,
rotunjită, vine în raport cu plămânul stâng. Baza inimii este situată posterior şi la dreapta, aici
găsindu-se vasele mari ale inimii. La baza inimii se află atriile, iar spre vârf, ventriculele.
Pe suprafaţa inimii se găsesc o serie de şanţuri: două interventriculare şi două
atrioventriculare, numite şi şanţuri coronare, între atrii şi ventricule.
Cavităţile inimii
Atriile au formă cubică, o capacitate mai mică decât a ventriculelor, pereţii mai subţiri şi
prezintă câte o prelungire, numite urechiuşe. La nivelul atriului drept se găsesc orificiul venei
cave superioare, orificiul venei cave inferioare, orificiul sinusului coronar, orificiul urechiuşei
drepte şi orificiul atrioventricular drept, prevăzut cu valva tricuspidă. La nivelul atriului stâng
sunt patru orificii de deschidere ale venelor pulmonare, orificiul de deschidere al urechiuşei
stângi şi orificiul atrioventricular prevăzut cu valva bicuspidă (mitrală). Cele două atrii sunt
separate prin septul interatrial.
Ventriculele au o formă piramidală triunghiulară, cu baza spre orificiul atrioventricular.
Pereţii lor nu sunt netezi, ci prezintă, pe faţa internă, trabecule. La baza ventriculilor se află
orificiile atrioventriculare — drept şi stâng —, fiecare prevăzut cu valva atrioventriculară şi
orificiile arteriale prin care ventriculul stâng comunică cu aorta, iar cel drept, cu trunchiul
2
3
pulmonar. Fiecare orificiu arterial este prevăzut cu trei valvule semilunare sau sigmoide, care au
aspect de cuib de rândunică. Cele două ventricule sunt separate prin septul interventricular.
Arborele vascular
Arborele vascular este format din artere, vase prin care sâgele circulă dinspre inimă spre
ţesuturi şi organe, capilare, vase cu calibru foarte mic, la nivelul cărora se fac schimburile între
sânge şi diferitele ţesuturi, şi vene, prin care sângele este readus la inimă.
Arterele şi venele au în structura pereţilor lor trei tunici suprapuse, care, de la exterior
spre interior, sunt: adventicea, media şi intima. Calibrul arterelor scade de la inimă spre periferie,
cele mai mici fiind arteriolele (în unele cazuri, metarteriolele), care se continuă cu capilarele.
Structura arterelor şi venelor
Tunica externă – adventicea este formată din ţesut conjunctiv, cu fibre de colagen şi
elastice. În structura adventicei arterelor, ca şi la vene, există vase mici de sânge care hrănesc
peretele vascular şi care pătrund în tunica medie. în adventice se găsesc şi fibre nervoase
vegetative, cu rol vasomotor.
Tunica medie are structură diferită, în funcţie de calibrul arterelor. La arterele mari,
numite artere de tip elastic, media este formată din lame elastice cu dispoziţie concentrică, rare
fibre musculare netede şi ţesut conjunctiv. în arterele mijlocii şi mici, numite artere de tip
muscular, media este groasă şi conţine numeroase fibre musculare netede, printre care sunt
dispersate fibre colagene şi elastice.
Tunica internă, intima, este alcătuită dintr-un rând de celule endoteliale turtite, aşezate pe
o membrană bazală. Intima se continuă cu endocardul ventriculilor.
Peretele venelor, al căror calibru creşte de la periferie spre intimă, are in structura sa
aceleaşi trei tunici ca şi la artere, cu câteva deosebiri. în venele situate sub nivelul cordului, unde
sângele circulă în sens opus gravitaţiei, endoteliul acoperă din loc in loc valvule în formă de cuib
de rândunică, ce au rolul de a fragmenta şi direcţiona coloana de sânge.
Structura capilarelor
Sunt vase de calibru mic, răspândite în toate ţesuturile şi organele. În structura lor, se
disting, la exterior, un strat format din ţesut conjunctiv cu fibre colagene şi de reticulină, în care
se găsesc şi fibre nervoase vegetative, iar la interior, un endoteliu format dintr-un singur strat de
celule turtite, aşezate pe membrana bazală.
În ficat şi în glandele endocrine există capilare de tip special, numite sinusoide; ele au
calibru mai mare, peretele întrerupt din loc în loc, ceea ce favorizează schimburile, şi un lumen
neregulat, prezentând dilatări şi strâmtorări.
Trunchiul pulmonar se împarte în cele două artere pulmonare, care duc sângele cu CO2
spre reţeaua capilară din jurul alveolelor, unde îl cedează alveolelor care-l elimină prin expiraţie.
Sângele cu O2 este colectat de venele pulmonare, câte două pentru fiecare plămân. Cele patru
vene pulmonare sfârşesc în atriul stâng.
Circulaţia mare
Circulaţia sistemică începe în ventriculul stâng, prin artera aortă care transportă sângele
cu O2 şi substanţe nutritive spre ţesuturi şi organe. De la nivelul acestora, sângele încărcat cu
CO2 este preluat de cele două vene cave care îl duc în atriul drept.
Sistemul aortic
Este format din artera aortă şi din ramurile ei, care irigă toate ţesuturile şi organele
corpului omenesc.
Sistemul aortic începe din ventriculul stâng cu aorta ascendentă, din care se desprind cele
două artere coronare. După ce urcă 5-6 cm, se curbează şi formează arcul aortic, care se continuă
cu aorta descendentă, subîmpărţită în toracală şi abdominală. Terminal, aorta abdominală se
bifurcă în arterele iliace comune, stângă şi dreaptă.
Ramurile arcului aortic
Dinspre dreapta spre stânga, din arc se desprind trunchiul brahiocefalic, artera carotidă
comună stângă şi artera subclaviculară stângă. Trunchiul brahiocefalic se împarte apoi în artera
carotidă comună dreaptă şi artera subclaviculară dreaptă. Ambele artere carotide comune, stângă
şi dreaptă, urcă la nivelul gâtului până în dreptul marginii superioare a cartilajului tiroid, unde se
bifurcă în artera carotidă externă şi internă. La acest nivel există o mică dilataţie, sinusul carotic
(carotidian), bogată în receptori.
Artera carotidă externă irigă gâtul, regiunile occipitală şi temporală şi viscerele feţei.
Artera carotidă internă pătrunde în craniu, irigând creierul şi ochiul. Arterele subclaviculare
ajung de la originea lor până în axilă, unde iau numele de artere axilare. Din arterele
subclaviculare se desprind: artera vertebrală, care intră în craniu prin gaura occipitală, unde se
uneşte cu opusa, participând la vascularizaţia encefalului, şi artera toracică internă, din care iau
naştere arterele intercostale anterioare.
Artera axilară vascularizează atât pereţii axilei, cât şi peretele anterolateral al toracelui şi
se continuă cu artera brahială care vascularizează braţul. La plica cotului, artera brahială dă
naştere la arterele radială şi ulnară, care vascularizează antebraţul. La mănă se formează arcadele
palmare, din care se desprind arterele digitale.
4
5
5
6
0 venă aparte a marii circulaţii este vena portă, care transportă spre ficat sânge încărcat cu
substanţe nutritive rezultate în urma absorbţiei intestinale. Ea se formează din unirea a trei vene:
mezenterică superioară, mezenterică inferioară şi splenică.
6
7
CAPITOLUL II
7
8
BOALA HIPERTENSIVĂ
8
9
- prin care se înţelege orice sindrom clinic hipertensiv, în care valorile presiunii arteriale
sunt crescute, în absenţa unei cause organice. Se mai numeşte şi boala hipertensivă. Este cea mai
frecventă, reprezentând 80 - 90% din totalul hipertensiunilor, şi apare de obicei după 30 de ani,
cu un maximum de frecventa între 40 şi 50 de ani. Incidenţa este mai mare la femeie, dar
formele mai grave apar la barbaţi. Menopauza şi obezitatea sunt factori favorizanţi, la fel ca şi
viaţa încordată, stresantă şi ereditatea. Ereditatea ar juca un rol foarte important, afecţiunea
întalnindu-se în proporţie de 20 - 80% (după diferite statistici) în antecedentele familiale ale
bolnavilor. Ceea ce se transmite ar consta într-o tulburare a metabolismului catecolaminelor
(adrenalina şi noradrenalina), care ar sta la baza vasoconstricţiei arteriale. Se pare că şi
alimentaţia bogata în sare ar juca un rol.
2.2. Etiopatogenie
1) Ereditatea
- afecţiunea se întâlneşte în proporţie de 20 – 80 % în antecedentele familiale ale
bolnavilor;
- factorul genetic explică existenţa familiilor de hipertensivi; la rudele de gradul I
se consideră că atunci când:
▪ unul din părinţi este hipertensiv descendenţii fac boala în procentaj de 50 %;
▪ ambii părinţi sunt hipertensivi, descendenţii fac boala în procentaj de 70 %.
4) Supraalimentaţia
Regimurile hipercalorice favorizează obezitatea exogenă care frecvent se însoţeşte
de HTA, datorită creşterii rezistenţei periferice prin patul vascular suplimentar din ţesutul adipos.
5) Factori Medicamentoşi
Consumul cronic al anumitor medicamente:
- anticoncepţionale orale;
- corticosteroizi;
- antiinflamatorii nesteroide determină o creştere proporţională a cazurilor de
HTA.
6) Factori Endocrini
- intră în discuţie întrucât se constată frecvent hipertensiunea instalată la
menopauză;
- de asemenea, se cunoaşte rolul unor hormoni elaboraţi de glanda supra-renală,
între care amintim: cotecolaminele (substanţe adrenalinice) cu rol vasoconstrictor.
7) Factori Infecţioşi
Cercetări numeroase au subliniat că, după unele infecţii, se instalează HTA (s-a
evidenţiat HTA după angine streptococcice).
8) HTA De Sarcină
HTA din timpul sarcinii:
- afectează aproximativ 3 % din femeile gravide;
- constituie o cauză majoră de morbiditate şi mortalitate cardio-vasculară;
- femeile cu HTA ESENŢIALĂ au un risc crescut de mortalitate perinatală, la fel ca şi
produsul de concepţie;
- riscul maxim îl au pacientele cu TA diastolică mai mare de 109 mm Hg cărora de altfel,
sarcina le este contraindicată;
- HTA apare după a 24 – a săptămână de evoluţie a sarcinii;
- e însoţită adesea de edem şi proteimeie (obişnuit sub 2,5 g/zi);
11
12
2.3.Simptomatologie
12
13
13
14
CAPITOLUL III
TABLOU CLINIC
CAPITOLUL IV
INVESTIGATII
4.1.Probe clinice:
Tensiunea arterială
Tensiunea arterială este forţa cu care sângele circulant apasă asupra pereţilor arteriali. Se
deosebesc o tensiune arterială maximă sau sistolică care corespunde sistolei ventriculare şi o
tensiune minimă sau diastolică care corespunde sfarşitului diastolei. Valorile normale sunt
considerate astăzi pentru maximă 140 – 160 mmHg, iar pentru minimă 90 – 95 mmHg
(Comitetul de experti al O.M.S.).
În general există variaţii ale TA în funcţie de vârsta, sex, pozitie, efort muscular, excitaţii
psihice, mese, greutatea corporala, sarcini, apnee, tuse.
Pentru evitarea factorilor care influenţează aceasta se ia cand bolnavul e in repaos fizic şi
psihic, culcat timp de 10 – 30 minute, efectuându-se mai multe înregistrări şi notându-se cea mai
15
16
mică valoare, respectand aceeaşi oră de înregistrare şi utilizându-se acelaşi aparat. Corect, TA
trebuie masurată la humerala, bilateral (pentru a surprinde o eventuală asimetrie tensională), în
clinostatism sau în poziţie şezândă, în ortostatism, iar uneori şi la membrele pelviene
(indispensabil în unele forme de hipertensiune)
Pulsul este o expansiune ritmică sincronă cu bătăile inimii şi se percepe când se comprimă o
arteră pe un plan rezistent.
Se realizează prin palparea diferitelor artere accesibile: cardotidă, brahială, radială,
femurală, poplitee, tibială posterioară, pedioasă. În practica medicală se apreciază de regulă
pulsul radial. Palparea pulsului radial trebuie făcută în acelaşi timp la ambele artere radiale,
urmărind dacă unda de puls are în cele două puncte aceaşi amplitudine şi survine simultan; în
acest sens se vorbeşte de simetria şi sincronismul undei de puls.
Inregistrarea grafică a pulsului arterial
Se realizează cu dispozitive mecanice (Marey) sau prin pletismografie fotoelectrică;
traseul obţinut poartă numele de sfigmogramă. Înregistrarea se poate face la nivelul unei artere
apropiate de inimă (sfigmograma centrală), sau la nivelul unei artere periferice (sfigmograma
periferică).
Aspectele morfologice ale sfigmogramei centrale sunt descrise la capitolul referitor la
explorările mecanocardiografice cardiovasculare.
Calităţile pulsului arterial
Se apreciază în mod subiectiv prin palpare, sau în mod obiectiv prin analiza
sfigmogramei. Semiologia pulsului distinge cinci calităţi fundamentale:
1.Frecvenţa se apreciază numărând pulsaţiile timp de un minut; cu rare excepţii este
egală cu frecvenţa contracţiilor cardiace, fiind cuprinsă între 60-90/min. Creşterea frecvenţei se
numeşte tahicardie (puls frequentus), iar scăderea, bradicardie (puls rarus).
2.Ritmul se referă la intervalul dintre două pulsaţii succesive; un interval constant
caracterizează un puls regulat (puls regularis) sau ritmic, iar modificarea intervalului
caracterizează un puls neregulat (puls iregularis) sau aritmic. Aritmia poate fi intermitentă când
pe un fond de ritm regulat intervin unele neregularităţi izolate (exemplu extrasistole), sau
absolută (exemplu fibrilaţia atrială).
3.Viteza indică rapiditatea cu care apare şi dispare unda pulsatilă arterială. Pulsul celer
este considerat atunci când unda pulsatilă apare şi dispare cu rapiditate. Pulsul tardus este un un
puls care se palpează un timp mai îndelungat, deoarece distensia arterei se face cu întârziere .
4.Amplitudinea se referă la mărimea undei de puls. Se distinge astfel un puls amplu
(puls magnus), care izbeşte cu forţă degetul şi un puls mic (puls parvus), slab perceptibil.
5.Tensiunea se apreciază după forţa necesară pentru a comprima artera şi a obţine
dispariţia pulsului. Din acest punct de vedere se distinge un puls dur (puls durus), greu
comprimabil şi un puls moale (puls mollis), uşor depresibil.
Electrocardiografia
Este o metodă de investigatie care se ocupă cu studiul fenomenelor bioelectrice pe care le
produce inima în cursul activităţii sale. Curenţii electrici produşi de inimă sunt de o intensitate
foarte slabă şi se transmit la suprafaţa tegumentelor prin tesuturi, a căror rezistenţă le reduce şi
mai mult voltajul. Pentru a fi înregistrate este necesară amplificarea lor cu aparate foarte
16
17
sensibile. Captarea curenţilor se face cu doi electrozi plasati în două puncte diferite ale inimii sau
chiar la distanţă de inimă.
Examenul fundului de ochi- completat cu determinarea presiunii centrale a retinei, este
obligatoriu de efectuat oricărui bolnav hipertensiv;
După examenul fundului de ochi (F.O.) pot fi 4 stadii :
stadiul I: ▪ scleroza incipientă;
▪ îngustarea arteriolelor retiniene;
▪ venule uşor dilatate (lărgite);
stadiul II: ▪ arterioscleroză moderată;
accentuarea reflexelor arteriale;
semnul încrucişării arterio-venoase (SALUS – GUNN);
îngustare generală sau circumscrisă a arteriolelor
stadiul III: retinită angiospastică caracterizată prin:
▪ exudate şi hemoragii;
▪ modificări sclerotice şi spastice ale arteriolelor.
stadiul IV: edem papilar combinat cu modificări ale F.O. întâlnite în stadiul III.
CAPITOLUL V
Diagnostic
CAPITOLUL VI
EVOLUTIE ŞI COMPLICATII
În forma benignă, cea mai obişnuită, boala durează ani sau chiar zeci de ani. Sub
influenţa unui tratament corect şi precoce pot apărea remisiuni importante.
În forma malignă, evoluţia este foarte rapidă, etapele bolii fiind parcurse în 1 - 3 ani.
Indiferent de etiologie, fiecare formă de hipertensiune arterială, în raport cu caracterul său
evolutiv, poate fi benignă sau malignă şi parcurge, în evoluţia sa, cele trei stadii din clasificarea
propusă de O.M.S.
În stadiul al III-lea apar complicatii: la nivelul aparatului cardiovascular (insuficienţă
ventriculară stangă acută şi cronică, insuficienţă cardiacă globală, infarct miocardic, anevrism
disecant); la nivelul circulaţiei cerebrale (encefalopatie hipertensivă, tromboze şi hemoragii
cerebrale); la nivelul rinichiului (tulburări variate, de la alterări funcţionale, pănă la scleroză cu
insuficienţă renală).
Complicatiile depind de forma clinică - benignă sau malignă. Astfel, în hipertensiunea
benignă complicaţiile se datorează aterosclerozei, cele mai frecvente fiind tromboza cerebrală şi
infarctul miocardic. În hipertensiunea malignă domină degradarea arteriolară. Aici se întalnesc
18
19
19
20
CAPITOLUL VII
TRATAMENT
- tratarea cauzei;
- repausul nu trebuie să fie absolut. Ecxerciţiile fizice, mersul pe jos şi gimnastica
medicală fac parte din tratament;
- au o mare importanţă mijloacele psihoterapice, combaterea anxietăţii şi evitarea
situaţiilor conflictuale;
- combaterea stresului la nevoie cu: tranchilizante – MEPROBAMAT, DIAZEPAM –
sedative: FENOBARBITAL;
- vor fi cultivate preocupările care produc relaxarea: plimbări, lectură, muzică, teatru;
- se interzice fumatul.
Crizele hipertensive
- se produc mai frecvent la pacienţii cu HTA esenţială ignorată sau neglijată terapeutic;
- mai rar ele apar din cauza unei hipertensiuni severe;
- uneori ele sunt datorate întreruperii brusce a tratamentului;
- crizele hipertensive reprezintă o urgenţă a.î., cifrele TA trebuie urgent coborâte; zonele
din care trebuie ieşit cât mai repede sunt:
250 mm Hg pentru maximă;
130 – 150 mm Hg pentru minimă
23
24
CAPITOLUL IX
9.1. CAZUL I
PLAN DE ÎNGRIJIRE
I. CULEGEREA DATELOR
DATE GENERALE
Iniţiale: H.S.;
Vârsta: 56 ani;
Sex: F;
Nr. copii: 3;
Religie: ortodoxă;
Naţionalitate: română;
Ocupaţia: pensionară;
24
25
greutate: 72 kg; înălţime: 1,52 cm; TA = 240 / 130; puls = 77 bătăi / min.;
MOTIVELE INTERNĂRII:
ANALIZA DATELOR
Din studiul obiectiv efectuat asupra pacientei am constatat că aceasta are perturbate următoarele nevoi:
Surse de dificultate:
26
27
1. HTA manifestată prin dureri precordiale, dispnee, cefalee, palpitaţii. Pericol de AVC dacă
nu se intervine pentru scăderea tensiunii arteriale;
2. Pacienta prezintă circulaţie şi respiraţie deficitară cauzată de vârstă, moştenire genetică;
3. Dificultatea de a se odihni, cauzată de dureri precordiale, manifestată prin ore insuficiente
de somn 4-5 ore /noapte.
Diagnostic posibil:
Dacă pacienta nu respectă regimul şi tratamentul medicamentos boala poate avea complicaţii
grave (AVC)
27
28
28
29
EVALUARE FINALĂ
29
30
Valori normale: 20 – 50 ani: 115 – 140/ 75 – 90 mmHg; peste 50 ani: 150/90 mmHg.
Tehnică.
Asistenta medicala:
- decomprimă progresiv aerul din manşetă, prin deschiderea supapei, până când percepe
zgomotul arterial (TA maximă), reţine valoarea indicată de acul manometrului, în momentul
când zgomotele dispar, acestea reprezintă TA minimă;
30
31
Pregătesc bolnava din punct de vedere psihic pentru a-i înlătura factorii emoţionali.
Pacienta a mai făcut EKG şi cunoaşte etapele tehnicii. Ajut bolnava să se dezbrace, să se aşeze în
decubit dorsal pe pat şi o rog să stea relaxată.
9.2.CAZUL II
PLAN DE ÎNGRIJIRE
CULEGEREA DATELOR
DATE GENERALE
Iniţiale: U.E. ;
Vârsta: 72 ani;
Sex: M;
Nr. copii: 1;
Religie: ortodoxă;
Naţionalitate: română;
31
32
Ocupaţia: pensionar;
Semne obiective: TA=180/100 mmHg, stare generală alterată, tegumente palide, edeme
gambiere.
Antecedente personale:
Antecedente heredocolaterale
32
33
Condiţii de viaţă: locuieşte la bloc într-un apartament cu 2 camere cu soţia în condiţii bune.
ISTORICUL BOLII:
Pacientul suferă de HTA din 1997, este anginos, diabetic şi cu obstrucţie obliterantă din
1995 cu bypass aorto-coronarian, în fibrilaţie atrială cronică din 2006 cu un AVC emolic din
2006 cu severe decompensări cardiace în ultimii 2 ani, cu crize anginoase prelungite. Se
internează în 7.02.2019 prezentând dispnee de decubit, durere precordială, ameţeli, cefalee. Are
şi o viroză respiratorie.
ANALIZA DATELOR
Din studiul obiectiv efectuat asupra pacientului am constatat că acesta are perturbate următoarele nevoi:
33
34
îngreunată
Surse de dificultate:
- de ordin biofizic: vârsta, sexul, organism predispus, efort fizic, alimentaţie, boli
preexistente, retenţie de apă în organism;
- de ordin socio-cultural: lipsa cunoaşterii;
- de ordin psihologic: stress, situaţie de criză.
= Diagnostic de nursing =
1. a. Actual
HTA cauzată de efortul fizic manifestată prin dureri precordiale, dispnee, cefalee, palpitaţii.
b. Potenţial
2. a.Actual
Dificultatea de a-şi păstra sănătatea cauzată de cresterea glicemiei peste valorile normale şi
HTA manifestate prin vertij, cefalee, oboseală, hiperglicemie.b.Potenţial
34
35
35
36
EVALUARE FINALĂ
S-a urmărit evoluţia pacientului începând din data de 8.02.2019 până pe 11.02.2019. În urma
tratamentului medicamentos şi a intervenţiilor specifice pacientul prezintă stare ameliorată
stabilă. Edemele s-au diminuat, durerile s-au estompat.
Valori normale: 20 – 50 ani: 115 – 140/ 75 – 90 mmHg; peste 50 ani: 150/90 mmHg.
36
37
- dacă pacienta este agitată şi nu stă în repaus duce la modificarea reală a valorii.
9. 3. CAZUL III
PLAN DE ÎNGRIJIRE
CULEGEREA DATELOR
DATE GENERALE
37
38
- cafea: nu consumă;
- tutun: nefumătoare.
greutate: 85 kg; înălţime: 1,51 cm; TA = 160 / 120; puls = 74 bătăi / min.;
MOTIVELE INTERNĂRII:
- ortopnee;
- tuse seacă;
- ameţeală.
Antecedente heredo-colaterale:
ISTORICUL BOLII:
ANALIZA DATELOR
Din studiul obiectiv efectuat asupra pacientei am constatat că aceasta are perturbate următoarele nevoi:
Surse de dificultate:
39
40
40
41
41
Pacienta: NC, 79 de ani
EVALUARE FINALĂ
S-a urmărit evoluţia pacientei începând din data de 8.03.2019 până pe 10.03.2019. În urma
tratamentului medicamentos şi a intervenţiilor specifice starea pacientei s-a îmbunătăţit.
Pacienta se externează urmând să se prezinte la control după 21 de zile timp în care ea va
urma tratament şi regim igieno-dietetic.
Aport personal:
Definite: Diureza este cantitatea de urină eliminată în 24 de ore, cu valori cuprinse între
1200-1800 ml. Peste 1800 ml se numeste poliurie.
Se va urmări: aspectul, culoarea, cantitatea, densitatea, pH, numărul de micţiuni.
Scopul: -determinarea cantităţii de urină din 24 ore pentru a vedea dacă pacienta este
echilibrată hidroelectrolitic.
.
-fizic: toaleta organelor genitale înainte şi după micţionare.
Notarea diurezei: -notarea grafica: pentru fiecare linie orizontală a foii de temperatură; se
socotesc 100 ml urină.
-se notează grafic cu pixul cu albastru sub formă de coloană ce are haşurată numai partea
superioară ce corespunde cantităţii de urină a zilei respective.