˶FUNDAȚIA ECOLOGICĂ GREEN˝

ȘCOALA SANITARĂ POTLICEALĂ

F.E.G BRAȘOV

PROIECT DE DIPLOMĂ

ROLUL ASISTENTEI MEDICALE ÎN ÎNGRIJIREA

BOLNAVULUI CU GONOREE

Prof.Coordonator Student:Chiper Gabriella

Dr.Dobre Luciana Specializarea: AMG III B

SESIUNEA AUGUST 2019

1
CUPRINS

2
 MOTTO

NOȚIUNEA DE SĂNĂTATE TREBUIE SĂ FIE DEFINITĂ,

˶CA O STARE BUNĂ FIZICĂ, MENTALĂ ȘI SOCIALĂ˝

˶Interrelația dintre păstrarea și perfecționarea factorilor care contribuie la

asigurarea sănătății este atât de strânsă încât nu se poate concepe o dezvoltare
sănătoasă fizică , morală și educativă˶

˶Nevoia de a păstra un sistem reproducător cât mai sănătos, este esențială vieții.
Datorită educației și igienei sexuale, planificarea familială și dezvoltarea
populației contribuie un concept larg atât în activitate medicală cât și în cadrul
societății˝.

3
 ARGUMENT

Scopul proiectului de diplomă, cu tema ˶Rolul Asistentului Medical în

îngrijirea pacientului cu gonoree˝, este de a sublinia importanța funcțiilor
fiziologice al aparatului reproducător, precum și patologia, un factor important care
nu trebuie neglijat. Se pune accent pe corelația strânsă dintre celelalte sisteme ale
organismului cu sistemul reproducător, explorări ginecologice, planificare
familială și igienă sexuală. Din cauza dezinformării sau perceperea unor informații
greșite, privind modul de activitate al organelor genitale, multe persoane sufer de
boli care contribuie la un bilanț instabil, iar în cadrul planificării familiale,
pregătirea unei vieți sănătoase este puternic influențată de existența unei armonii
reproductive.
Proiectul de dipomă evidențiază planuri de îngrijire punându-se accent pe
îngrijiri corespunzătoare, modul de administrare al medicamentelor, dar pe
ansamblu se subliniază faptul că asistența medicală, își are rădăcini adânci în
nevoile fundamentale ale individului, motivând ființa umana existența vieții.
În urma experienței teoretice și practice, am constat faptul că, personalul
sanitar trebuie să aibă o pasiune interioară și profun.dă pentru medicină, să intre în
piealea bolnavului și să îl trateze în modul în care și-ar dori să fie tratat, să
înțeleagp nevoile dar și sentimentele, să reprezinte dorința celui care și-a pierdut
speranța și să devină glasul pentru cel care nu mai are putere de a lupta împotriva
bolii. Motivele principale pentru a alege vocația de asistent sunt multiple, începând
de la dorința de a salva vieți prin diferite moduri, pâna la capacitatea de a liniști și
de a pătrunde în sufletul bolnavului.
În prezenta lucrare, pe lângă aspectele generale de asistență medicală,
conexiunea dintre pacient și personal sanitar, subliniez abordarea propriu-zisă al
problemelor legate de deterioarea legăturilor active și al relațiilor, în special cele
sexuale, care prin ignorarea elementară a noțiunilor de anatomie, fiziologie și
igiena organelor genitale conduc la implicații grave, precum destrămarea famiilor,
viitoarelor familii, și dinamica propriu-zisă sexuală.
˶Scopul final al medicinei nu este numai să sau să prevină bolile, ci chiar
să-i perfecționeze pe oameni și să-i facă mai fericiți, facându-i mai buni.˝
( HIPOCRATE)

4
 CAPITOLUL I
ANATOMIA ȘI FIZIOLOGIA
SISTEMULUI REPRODUCĂTOR FEMININ ȘI
MASCULIN

Sistemul reproducător prezintă cea mai strânsă legătura fiziologică din

întregul organismul cu funcțiile de micțiune, defecație, menstruație, ovulație,
copulație, fecundație, parturiție. O anomalie la nivelul unuia sau altuia dintre
organele pelviene poate ușor da naștere la semne clinice, simptome sau semne
anormale la nivelul unui alt organ.Totuși, pe lângă relația cu nevoile fiziologice,
principala funcție și cea mai importanță ale organelor genitale este cea de
reproducere. În acest sens, ele îndeplinesc diferite sarcini: produc celule sexuale
sau gameți, recunoscut sub denumirea de ovule, în cazul sexului feminin, și
spermatozoizi, în cazul sexului masculin, precum hormoni sexuali și secreții care
secretează în condiții ideale, transportul și fuzionarea gameților. În acest sens,
pentru o reproducere cât mai sănătoasă, se ține cont și de igiena organelor genitale
în absența și prezența activității sexuale. Viața sexuală, normală, igienică trebuie
considerată, aceea viață care favorizează activitatea profesionala a ambilor
parteneri, stimulând energia creatoare, prin realizarea unei armonii sexuale, bazată
pe afecțiune și încredere reciprocă, factor important în creșterea natalității,
educarea și dezvoltarea armonioasă a tinerei generații. Sănătatea sexuală presupune
scutirea unor sentimente de teamă, rușine, vinovăție și alți factori psihologici care
inhibă și perturbă activitate sexuală, dar cel mai important lucru, este lipsa unor
boli și deficiențe anatomo-funcționale.Cunoașterea aprofundată a posibilelor
patologii, prin educație și tratarea acestor cu îngrijiri medicale corecte, preventiv
sau curativ sunt benefice pentru păstrarea stării de sănătate al individului.
Aspectele preventive și curative ale sănătății organelor genitale, sunt asigurate de
fiecare persoană în parte dar și de personalul medico-sanitar. Este necesară o
informare corectă, științifică asupra aspectelor biologice și psihologice ale
dezvoltării organismului, ale funcției de reproducere și ale patologiei
sexuale.Atitudiunea trebuie să fie receptivă față de problemele sexuale, acordarea
și primirea sfaturilor, indicațiilor competente trebuie să permită depășirea anumitor
momente dificile și complicate ale vieții sexuale, iar toate aceste lucru se face prin
5
integrarea personalului sanitar, asistenței medicale dar în special integrarea
completă a indiviziilor.

1.1 Sistemul reproducător feminin

Organismul femeii se deosebește de cel al bărbatului prin caracteristici bine

precizate, multe din ele măsurabile.Oasele scheletului la femei au dimensiuni
reduse decât la bărbați.Oasele craniului și cele ale bazinului prezintă cele mai mari
diferențe la cele două sexe.La femeie, înclinația mai accentuată a bazinului
favorizează o evidențiere a regiunilor fesiere și o ascundere a organelor genitale
externe.Lărgimea bazinului femeii face ca diametrul bitrohanterian spă predomine
față de cel biacromial, în timp ce la bărbați predomină biacromialul.Raportată la
înălțime, extremitatea cefalică a femeii este relativ mai mare decât la bărbat, în
schimb toracele este mai alungit, mai îngust, talia este mai subțire,iar bustul relativ
mai mare.
La femeie, raportat la greutatea corporală, scheletul reprezintă circa 15%,
țesutul muscular circa 36%, iar țesutul adipos, circa 30%, în timp ce la bărbat,
scheletul reprezintă circa 20%, țesutul muscular circa 40%, iar țesutul adipos circa
20%. La femeie țesutul adipos este mai bogat reprezintă reprezentat, localizările
elective fiind în regiunea fesieră, abdominală, muntele Venus, regiunea
perimamară, regiunea retrocervicală și retrotracală, retrodeltoidiană, retrosacrată,
supra și retrotrohanteriană.
Localizarea țesutului adipos la bărbat predomină în partea superioară a
corpului, iar la femeie în partea inferioară.Repartizarea diferită a grăsimii la cele
două sexe a dus laelaborarea unor indici de diferențiere.Astfel, ținându-se seama de
circumferința coapsei și greutate, pentru diagnosticul antropometric al sexului s-a
propus următorul indice:
𝑐𝑖𝑟𝑐𝑢𝑚𝑓𝑒𝑟𝑖𝑛ț𝑎 𝑐𝑜𝑎𝑝𝑠𝑒𝑖
X=Y,
𝑔𝑟𝑒𝑢𝑡𝑎𝑡𝑒

care are o valoare medie de 82 la bărbați și 105 la femei

Diferența morfologică dintre femei și bărbați este mare, dar totuși esențială,
fiind pregnant în domeniul caracterelor sexuale.

6
 Sistemul reproducător feminin este format din organe genitale interne și
externe.Organele genitale interne sunt: ovarele, trompele uterine, uterul și vaginul.
Ovarul, este glanda sexuală pereche care are o funcție gametogenă și
endocrină, producând ovule și hormoni sexuali.Ovarele sunt situate în micul bazin,
de ambele părți ale uterului; comparat cu o migdală, ovarul are greutatea de 4-8 g,
lume de 3-5 cm, lățimea de 2-3 cm și grosimea de 1 cm, iar la suprafață o culoare
roșiatică, exteriorul prezentând cicatrici și depresiuni ce au fost comparate cu cele
de pe suprafața exterioară a sâmburelui de piersică. Având o direcție puțin oblică
de sus în jos, extremitatea internă fiind orientată spre uter, iar cea externă spre
trompă, ovarul este menținut în această poziție prin ligamentul utero-ovarian, care
se intinde de la extremitatea inferioară până la uter și ligamentul tubo ovarian, care
se intinde de la extremitatea superioară până la pavionul trompei.Ovarul este
acoperit de peritoneu numai de o porțiune redusă, fiind comparat cu o ghindă
prinsă în capsula ei. La exterior ovarul este acoperit cu un epiteliu, dedesubtul
căruia se găsește un țesut conjunctiv formând albugineea. Acest înveliș acoperă
țesutul propriu ovarian constând dinr-o substanță corticală și una medulară.

Fig.1.1 Reprezentarea schematică a ovarului

7
 Substanța corticală este formată dintr-un țesut conjunctiv denumit și
˶stromă conjucntivă˝. În grosimea acesteia se află niște vezicule, foliculii de Graaf,
care constituie unitatea histofuncțională a ovarului și care se pot prezenta în
diferite stadii de dezvoltare, forma inițială fiind folicului primordial format dintr-o
celulă centrală, numit ovocit, din care se va forma ovulul. În jurul ovocitului, se
găsesc celule foliculare.
Numărul foliculilor primordiali se apreciază la naștere la circa 100-200 mii
pentru fiecare ovar. În timp acești foliculi degenerează, astfel că în perioada
activității genitale ajung la maturitate circa 400-500, câte unul în fiecare lună în
timpul perioadei fertile a femeii, începând din perioada pubertății.
Foliculii primordiali cu un diametru de circa 45 µ, prezintă o serie de
transformări; ovocitul de ordinul I (diploid) se divide reducțional prin meioză
dând un ovocit de ordinul II (haploid cu jumătate din numărul de cromozomi) și un
globul polar, iar celule foliculare, prin diviziune dispuse în mai multe straturi,
formează la periferia foliculului membrana granulară. Pe măsura dezvoltării, între
celulele membranelor granulare, se formează o cavitate foliculară cu un lichid ce
conține hormonul estrogen foliculina sau estradiolul. Dezvoltarea foliculilor
ovarieni și secreția de foliculină este stimulată de hormonul foliculo-stimulant
hipofizar. În timp, foliculul se maturizează ajungând la un diametru de circa 10
mm și migrează spre suprafața ovarului pe care o rupe, expulzându-se odată cu
lichidul folicular și ovulul, astfel realizându-se ovulația. După ce a fost expulzat
din folicul, ovulul cu un diamtru de circa 150 µ, pătruzând în trompa uterină, în caz
de contact cu spermatozoid prezintă a doua diviziune de maturație, eliminând al
doilea globul polar. După eliminarea ovocitului din foliculul matur, celulele
membranei granulare se încarcă cu o substanță galbenă și umple cavitatea
foliculului formându-se ˶corpul galben˝care secretp hormonul progesteron.
Evoluția corpului galben este în funcție de evoluția ovulului. În caz că ovulul nu a
fost fecundat, corul galben suferă un proces de involuție într-un interval foarte
scurt de 11-12 zile, purtând numele de corpul galben menstrual sau catamenia.
Dacă însă ovulul a fost fecundat, corul galben se dezvoltă, ajungând la un diametru
de 2-3 cm și rămânând în această stare de funcționare timp de 5-6 luni. În acest caz
se numește corp galben gravidic sau de sarcină. El începe să se dezvolte în a doua
parte a sarcinii transformându-se într-un corp cu o structură fibroasă. Eliminarea
ciclică din ovar la femeia adultă a ovulului și pregătirea organelor genitale și a
întregului organism ca în cazul fecundației, oul să se poată nida, adică să se fixeze
8
în uter și să-și înceapă evoluția, constituie un proces complex la reglarea căruia
participă numeroase mecanisme.
Acest proces cuprinde secreția și eliminarea de gonadotropine din
adenohipofiză, în urma intervenției neurohormonilor hipotalamici de eliberare,
care sunt secretați sub influența modificărilor cantitative ale hormonilor steroizi
sexuali, precum și a unor centri situați în sistemul nervos central, care
condiționează comportamentul sexual al femeii și a căror activitate este influențată,
de asemenea, de nivelul sterolilor sexuali care circulă în sânge.
În structura anatomo-funcțională a ovarului, substanța corticală are o
importanță deosebită, în ea formându-se celulele reproducătoare și producându-se
hormonii sexuali.
Funcțiile ovarului sunt:
a) Funcția gamatogenă, ilustrată de formarea periodică începând de la pubertate
și până la menopauză a ovulelor al căror numere în ovare este fix de la
naștere.
b) Funcția hormonală, ilustrată de secreția unor hormoni sexuali specifici, cum
sunt foliculina și progesteronul, ca și a unor heterohormoni, hormoni
androgeni.
Funcția estrogenă la femeia normală negravidă constă în producerea de hormoni
estrogeni de către foliculii pe cale de maturizare. Secreția acestora se face sub
acțiunea hormonilor gonadotropi hipofizari: foliculostimulant și luteinizant.
Funcția progestativă este ilustrată de hormonii secretați de corpul galben.
Progesteronul, având valori scăzute în perioada preovulatorie, prezintă o creștere
semnificativă la 36 de ore după ovulație și apariția corpului galben atingând valori
maxime în ziua a 21-23-a a ciclului menstrual, în perioada premenstruală valoriile
fiind mai reduse.
Ovulația și dezvoltarea morfologică a corpului galben este stimulată de
hormonul luteinizant. Corpul galben odată format se consideră că evoluează și
secretă autonom, fapt ce explică durata fixă, limitată la 14 zile a perioadei
postovulatorii, indiferent de mărimea ciclului menstrual.Funcția androgenă este
evidențiată prin secreția hormonilor androgeni sub influența gonadotropinelor
hipofizare.
Substanță medulară conține fasciule de fibre musculare netede și terminații
nervoase, precum și țesut conjunctiv fibros, bine vascularizat, ea având un rol
important în buna funcționare a ovarului și în secreția de hormoni.
9
 Tuba uterină sau trompa uterină se prezintă ca un organ pereche, de forma
tubulară, care conține un oviduct și un spermaduct, are o lungime de 10-15 cm,
fiind așezată de o parte și de alta a uterului și având roul de a conduce ovulele de la
suprafața ovarului până șa cavitatea uterină și de a permite spermatozoizilor,
pătrunși în uter. Intrarea în contact cu ovulul, întrucât fecundarea are loc în
interiorul trompei.
Trompa uterină are forma unui conduct cilindric cu o extremitate externă
care se prinde de ovar prin ligamentul tubo-ovarian și o extremitate internă care
este în contact cu corpul uterului.Extremitatea externă are forma de pâlnie orientată
spre ovar și poartă numele de pavilionul trompei uterine sau infundibulul trompei
uterine, pereții acestuia fiind secționați sub forma unor franjuri. Unul din aceste
franjuri, care este mai lung, denumit și franjul ovarian, se fixează pe ovar,
Acest franj ovarian asigură legătura între ovar și pavilionul trompei.În
fundul pavilionului trompei se găsește orificiul abdominal al trompei, care asigură
legătura cu cavitatea peritoneală sau abdominală.
În partea opusă a acestui orificiu, trompa se deschide în cavitatea uterină,
prin orificiul uterin al trompei. La exterior, trompa este învelită într-o tunică
seroasă, în care se găsește țesut conjunctiv care formează tunica adventice. Sub
aceasta, urmează tunica musculară formată din mușchi netezi longitudinali, situați
În partea externă și mușchi circulari situați în partea internă.Sub tunica musculară
se găsește tunica submucoasă și mucoasă.Acestea din urmă este prevăzută cu un
epiteliu ciliat, prezentând numeroase cute, iar ovulul eliminat de către ovar și de
pătruns în pavilionul trompei este favorizat în înaintarea sa spre uter de către
mișcările cililor și mișcările peristaltice ale pereților trompei.
În treimea externă a trompei, ovulul intră în contact cu spermatozoidul,
producându-se fecundația, după care oul migrează spre cavitatea uterină.Inflamația
trompei se numeste salpingită.
Uterul reprezintă un organ cavitar așezat în partea mediană a cavității
pelviene, fiind situat între vezia urinară și rect. El are rolul de a menține ovulul
fecundat (oul) care pătrunde din trompă prin orificiul uterin, de a-i asigura o bună
dezvoltare și de a produce expulzarea fătului la sfârșitul perioadei
gravidității.Uterul se prezintă aproximativ ca o pară cu porțiunea mai mare în
partea superioară, iar cea mai mică în partea inferioară, lungimea lui este de 6-8
cm, iar grosimea în jur de 2-3 cm. Acest organ este turtit anteroposterios, cavitatea
Corpul uterului în plan frontal prezintă două unghiuri numite ˶coarnele uterine˝.
10
Porțiunile mai importane sunt: porțiunea superioară, cea mai largă numită și fundul
uterin: porțiunea mijlocie, numită și corpul uterin și porțiunea inferioară, numită
colul uterin care se continuă cu vaginul, proeminând în interiorul acestuia.
Colul uterin are o porțiune supravaginală și una vaginală, asemănată cu cu
extremitatea anterioară a unui pește, corpul uterului este ușor aplecat înainte,
formând cu axa colului un unghi cu deschidere anterioară, constituind ceea ce se
cheamă anteflexia fiziologică a uterului.Atunci când vezica urinară este goală,
fundul uterului este aplecat înainte, corpul ,uterului are o poziție aproape
orizontală, iar colul uterin are o direcție posterioară, poziția aceasta constituind
așa-numită anteversie fiziologică a uterului.Cavitatea uterină în zona fundului este
mai largă, se reduce în diametru când ajunge la col, la nivelul acestuia formând
istmul și se lărgește din nou la nivelul colului, dând naștere canalului cervical cu o
lungime de 2-3 cm și aspect fuziform.Canalul cervical comunică cu vaginul prin
orificiul extern al uterului.În cavitatea uterină se deschid de o parte și de alta
orificiile uterine ale trompelor.Ca structură, peretele uterin are o grosime de circa 1
cm, la exterior fiind invelit de peritoneu, ce formează tunica seroasă, sub care se
găsește tunica musculară bine dezvoltată.
Țesutul muscular este format din mușchi netezi așezați în trei straturi cu
fibre încrucișate și fibre în arcuri de spirală care în perioada gravidității se
hipertrofiază pentru a putea menține sarcina.Sub tunica musculară se găsește tunica
mucoasă care căptușește cavitatea uterină, ea fiind formată dintr-un epiteliu
cilindric, ciliat, din corion și din glande tubulare.Acestea numite, glande uterine
când se găsesc în corpul uterului și glande cervicale, pătrund în peretele uterului
până în musculatură, secreția lor fiind un mucus cu o reacție alcalină.Corpul
uterului în interior este acoperit cu o mucoasă netedă, în timp ce mucoasa cervicală
prezintă pliuri transversale pe fața anterioară și posterioară. Mucoasa uterină sau
endometrul suferă modificări ciclice sub acțiunea hormonilor estrogeni și a
progesteronului.Acestea se pot sistematiza după cum urmează în cazul unui ciclu
menstrual, prezentat în figura următoare.
Fazele sunt următoarele:
1) Faza estrogenică: caracterizată prin proliferarea mucoasei uterine până
la a 14-a zi a ciclului
2) Faza estrogeno –profilerativă, în care se produce ovulația, situată între
a 14-a zi și a 18-a zi a ciclului.

11
 3) Faza estrogeno-progesteronică, care durează până la apariția
menstruației și începe din ziua a 18-a a ciclului,
În ultima fază se produc modificări în stratul funcțional al mucoasei uterine cu
descuamare și hemoragie relativ mică, care durează în jur de 3 zile, constituind
menstruația. În timpul menstruației celulele corionului se înmulțesc, mucoase se
îngroașă, vasele sanguine se dilată, mai ales capilarele venoase, apăsând asupra
epiteliului uterin care se rupe, desfăcându-se în cea mai mare parte.Ruperea vaselor
produce scurgerea sângelui cu o durată de câteva zile, odată cu aceasta eliminându-
și fragmentele din epiteliu.

Fig 1.2.Cursul unui ciclu menstrual de 28 de zile

Sângele menstrual nu se coagulează datorită prezenței unei substanțe

anticoagulante provenită din mucoasă.Cantitatea de sânge se apreciază la circa 50-
60 ml, în compoziția sa intrând apă (87%), substanțe organice solide (9,5%),
hematii (3 milioane/mm³), serum-albumine, mucină, grăsimi, pigmenți biliari, iod
arsen, estrogeni.
Prezența unor dureri abdominale sau pelviene, care apar înainte/după și în timpul
menstruației, constituie dismenoreea.

12
 Vaginul reprezintă organul genital feminin care permite efectuarea actului
sexual. Ca structură se prezintă ca un canal musculo-membranos, turtit antero-
posterior, cu o lărgime de circa 2,5cm și o lungime de 8-14 cm. Vaginul continuă
uterul fiind delimitat în porțiunea superioară de colul uterin, iar în porțunea
inferioară de vulvă și vestibulul vaginal, axa mare a acestuia fiind îndreptată oblic
de sus în jos și dinapoi înainte, formând cu uterul un unghi deschis înainte.
La vagin, anatomia descrie o față posterioară, care este în contact cu peretele
anaterio al rectului, o față anterioară în raport cu uretra și vezica urinară. Porțiunea
superioară a vaginului se inseră imprejurului colului uterin, la acest nivel
formânduse așa-zisul ˶fund de sac vaginal˝ la care deosebim un fund de sac
posterior, anterio și două laterale.Partea inferioară a vaginului se deschide ăn
vestibulul vaginal sau vulvă, unde în mod normal, la femeia care nu a avut un
contact sexual se găsește o membrană transversală de fiferite forme, numită himen
și care prezintă unul sau mai multe orificii ce permit scurgerea sângelui menstrual.
În ceea ce privește structura vaginului, pereții acestuia au o grosime de 0,3 -
0,4 cm, fiind alcătuiți dintr-o tunică musculară formată din mușchi netezi cu fibre
longitudinale și circulare, în partea inferioară fibrele musculare circulare formând
sfincterul inferior al vaginului.Sfincterul superior al vaginului este format din
mușchi ridicători anali, care vin ăn contact cu vaginul în porțiunea sa mijlocie.În
interior, vaginul este acoperit de o tunică mucoasă care formează pe pereții
vaginului niște cute transversale.
În dinamica sexuală, vaginul are un rol important, astfel încât primul răspuns
sexual la o excitație erotică de natură somatică sau psihică constă în lubrifierea
vaginului care apare dupa 10-30 secunde de la începerea excitației.Lubrefierea
acestuia a fost comparată cu o transpirație a mucoasei datorită vasodilatației
intense a plexului venos care înconjoară canalul vaginal. În timpul fazei de
excitație sexuală se constată o dilatare și o alungire a vaginului, ajungând sau chiar
depășint 10-11 cm.
Vaginul are rolul de receptor pentru sperma ejaculată.Mobilitatea și
viabilitatea spermatozoidului este diminuată de ph-ul acid și este favorizată de cel
alcalin: normal, ph-ul vaginului este de 4-5.
Lubrifierea mucoasei vaginale are o acțiune de tamponare a ph-ului vaginal
acid, favorizând motilitatea și viabilitatea spermatozoidului.Lunar prin vagin se
scurge sânge menstrual, iar în timpul nașterii permite expulzarea fătului.

13
 Organele genitale externe se găsesc amplasate în zona perineală, fiind
cunoscute în mod obișnuit cu denumirea de vulvă și fiind reprezentate de
formațiile labiale, spațiul interlabial și aparatului erectil.
Formațiile labiale sunt formate din pliuri cutanate situate pe părțile laterale
ale vulcei, formând labiile (buzele) mari și labiile mici.
Labiile mari, cu o lungime de 8 cm, și o lățime de 2 cm, delimitează părțile
externe ale vulvei, fața lor externă este acoperită de mucoasa umedă lipsită de
pilozitate. În structura labiilor mari se găsesc țesuturi adipoase bine vasculizate,
glande sebacee și sudoripare. Extremitățiile labiilor mari, unite pe linia mediană,
formează comusira anterioară și posterioară. Comisura anterioară se continuă cu o
zonă cutanată, proeminantă, rotunjtă, denumită muntele lui Venus, având o formă
triunghiulară cu baza în sus și vârful în jos.Comisura posterioară este numită și
furculiță și se găsește la câțiva centimetri de orificiul anal.
Labiile maci sau nimfele sunt situate între labiile mari, paralele cu acestea,
acoperite de ele și având o lungime mai redusă de circa 3 cm, iar lățimea în jur de 1
cm. Suprafața vestibulară a labiilor mici este acoperită cu o mucoasă cu un număr
mare de glande, care secretă mucus, cu rol important în actul sexual.
Spațiul interlabial, este spațiul cuprins între labiile mari fiind denumită și
deschidere vulvară, iar spațiul delimitat de labiile mici poartă denumirea de
vestibul vaginal. În zona anterioară a vestibului vaginal se găsește deschiderea
orificiului extern al uretrei, iar în zona posterioară se află orificiul vaginal cu
membrana himenului sau cu denumirea de carunculii himenali la femeile care au
avut contact sexual. Vascularizația și inervația himenului este asigurtă de vasele și
nervii porțiunii inferioare a vaginului.
Aparatul erectil este reprezentat de clitoris și bulbii vaginului. Clitorisul este
un organ erectil unic, amplasat pe linia mediană în partea antero-superioară a
vulvei, având o formă cilindrică și fiind format din: rădăcină, corp și gland.
Corpul este alcătuit din doi corpi cavernoși, acoperiți cu o membrană
fibroelastică, extremitățiile posterioase ale acestora fixându-se de oasele pubiene
formând rădăcina clitorisului.
Glandul este situat în continuarea corpului clitorisului, fiind acoperit parțial
sau total de un repliu care are forma unui capișon, format din unirea extremitățiilor
anterioase ale labiilor mici.
Inervația clitorisului este dată de nervul dorsal, care formează un plex nervos
la nivelul glandului clitoridian și în corpii cavernoși. Fibrele nervoase vegetative
14
vin în contact cu corpusculii Pacini, care sunt într-un număr mai mare la nivelul
glandului.
Mamele sunt organe glandulare, așezate de o parte și de alta a sternului în
regiunea toracală anterioară. Rudimentare la bărbat, fără activitate secretorie,
prezintă o importanță deosebită la femeie, dezvoltându-se progresiv, începând din
perioada pubertății până la vârsta adultă.Deși embriologic, sunt de origine
tegumentară datorită faptului că din punct de vedere clinic și funcțional sunt strând
legate de organele genitale, sunt prezentate alături de acestea.Corpul mamelei este
format dintr-un parenchim glandular sau glanda mamară cu un sistem foarte
ramificat de canalicule și stroma formată din țesut conjunctiv și gras, adăpostind în
interiorul lui structurile parenchimatoase.Glanda mamară este formată din circa 10-
25 de glande, elementare sau lobi divizați prin septe conjunctive în lobuli. Stroma
corpului mamelei are o structură conjunctivo-adipoasă, străbătută de numeroase
formațiuni sanguine limfatice și nervoase și de o rețea capilară bogată. Fiind
organe hormono-dependente, mamele se caracterizează prin modificări morfo-
funcționale legate de etapele de vârstă și de stările fiziologice ale femeii.
Sistemul complex homeostatic al organelor genitale feminine este
gonadostatul feminin, realizată prin complicate mecanisme neurohormonale, un rol
important revenind sistemului hipotalamo-hipofizar.Hipofiza este o glandă
endocrină așezată la baza creierului în șaua turcească, formată din adenohipofiză și
neurohipofiză, iar fiecare la rândul lui este alcătuit din hormoni care contribuie la
dezvoltare sistemului reproducător feminin. Hormonii adenohipofizei sunt
următoarele: folicostimulant (FSH), luteinizant(LH-la femeie), hormonul
stimulator al celulelor instertițiale ( ICSH-la bărbat), prolactina (PR; PRL), de
creștere (STH, somatropina, sau GH ), tiretropina (TSH), hormoni de stimulare al
melanogenezei (MSH), corticotropina (ACTH).
Hormonii neurohipofizei sunt: ocitocina, care determină contracția
mușchiului uterin în perioada de expulsie în timpul nașterii, favorizează expulsia
laptelui prin acționarea celulelor mioepiteliale, este secretată de stimularea
mamelonară specifică când stimulii plecați regiunea mamelonară ajung la
hipotalamus, poate surveni în timpul actului sexual când stimulii reflecși organelor
sexuale feminine ajung la hipotalamus, iar al doilea hormon este vasopresina sau
ADH, care la efecte fiziologice nu are efecte vasopresoare.

15
 1.2 SISTEMUL REPRODUCĂTOR MASCULIN

Organele genitale interne masculine sunt reprezentate de : testicul, canal

deferent, vezicule seminale, prostata și glande bulbo-uretrale.
Testicului are rolul de a produce spermatozoizi și hormoni sexuali.Are o
formă ovoidală, cântărind 20-25.
Principalele componente sunt:
1) Tunica vaginală, provenită din peritoneul parietal și care învelește
suprafața testiculului
2) Albugineea, membrană fibroasă formată din țesut conjunctivi, având o
culoare albă sidefie.
3) Parenchimul testicular, format din lobuli testiculari cu canale
seminifere, țesut interstițial și țesut conjunctivo-vasculară. În structura
unui lob se găsesc canalele sau tubii seminiferi.
Producerea spermatozoizilor are loc în acești tubi, care se prezintă ca niște
canalicule cu diametrul de 300-400 µ. Tubii seminiferi sunt formați dintr-o
membrană limitantă, din celulele lui Sertoli care constituie elementul de susținere
și în perioada maturizării sexuale din mai multe straturi de celule geminale.
Celulele lui Sertoli sunt celule mari, neprofilerative, dotate cu un nucleu mare
polimorf, și cu o citoplasmă abundentă.Constituie un suport pentru celulele
seminale cărora le asigură nutriția prin substanțele pe care le secretă.Ele
fagocitează resturile celulare provenite din spermatogeneză și s-a emis ipoteza că
sintetizează estrogeni.
Se apreciază că fiecare testicul conține circa 900 de tubi seminiferi cu o
lungine de 60-70 cm. În structura lobului testicular între tubii seminiferi se găsește
un țesut conjunctiv lax, numit țesut interstiția. În componența țesutul interstițial se
constată vase sanguine și limfatice, fibrocite, macrofage, uneori mastocite și celule
endocrine, Leydig susținute de către fibrile de colagen. Celulele Leydig se găsesc
sub forma de îngrămădări strâns legate unele de altele în jurul micilor vase
sanguine. În interiorul citoplasmei acestora, care înconjoară un nucleu central, se
găsește un reticul endoplasmic agranular bine dezvoltat, mitocondrii, incluziuni,
lipide, lizozomi și uneori pigmenți liposolubili.Celulele Leydig secretă
testosteronul, cărui cantitate este apreciată la circa 7 mg/24 ore.

16
 Canalul deferent, are o formă de tub, continuând canalul epidimar, din
regiunea cozii epididimului, îndreptându-se în sus, trecând prin canalul inghinal,
ajunge în cavitatea pelviană, iar la nivelul fundului vezicii urinare prezintă o
porțiune dilatată, ampula canalului deferent.De aici grosimea canalului deferent se
subțiază, iar prin unire cu gâtul veziculei seminale dă naștere canalul
ejaculator.Canalul deferent la om, are o lungime de 35-45 cm și un diametru în jur
de 2,5 mm, în interior având o mucoasă formată dintr-un epiteliu prismatic,
pseudostratificat, iar la exterior o tunică musculară bine dezvoltată.Începând de la
testicul și până la orificiul abdominal al canalului inghinal, canalul deferent
împreună cu vasele, nervii și mușchii cremaster, formează cordonul spermatic de
care este suspendat testiculul.

Fig.2.1 Sistemul reproducător masculin

(https://liceunet.ro/manual-biologie-anatomie/sistemul-reproducator/aparatul-
genital-masculin/glandele-anexe)

17
 Veziculele seminale, în număr de două au forma unor săculeți, și constituie
un rezervor unde este depozitată sperma,produsă de testicul.Așezate la baza
prostate, între vezica urinară și rect, ele produc cea mai mare parte din lichidul
spermatic. Mucoasa care le căptușește este acoperită cu un epiteliu simplu și
secretă un lichid transparent, incolor. Având o formă de pară cu vârful în jos, prin
racordarea porțiunea mai subțiri cu partea terminală , a canalului deferent se
formează canalul ejaculator. Canalele ejaculatoare în număr de două, se găsesc în
grosimea prostate și se deschid în uretra prostatică.
Prostata, este o glandă anexă,cu formă ovoidală, înconjurând ca un manșon
prima parte a uretrei. Ea este formată dintr-o capsulă fibroasă, și dintr-o stromă
conjunctivo-musculară, care conține circa 30-50 glande, ale căror canale se deschid
în lumenul uretrei, unde se varsă lichidul prostatic, lăptos, fluid și tulbure, cu o
reactive slab alcalină, care are o acțiune fluidifiantă asupra spermei emise,
influențând favorabil motilitatea spermatozoizilor.În structura prostate, intră un
mușchi neted, mușchiul prostatic care constituie al doilea sphincter
uretral.Contracțiile lui favorizează eliminarea lichidului prostatic care se amestecă.
Glandele bulbo-uretrale sau Cowper,sunt în număr de două, dreapta și
stânga, situate sub prostate, au mărimea unui bob de mazăre și secretă un lichid
clar de culoare alb-gălbuie, vâscos, pe care îl varsă în uretra peniană, intrând astfel
în compoziția lichidului spermatic în momentul ejaculării.
Organul genital extern al sistemului reproducător masculine este reprezentat
rădăcină și o porțiune mobile.Rădăcina se găsește în perineu, fiind fixate de oasele
pubiene și ischiatice.Porțiunea mobilă cuprinde corpul penisului și glandul. Corpul
penisului are forma unui cilindru puțin turtit, este acoperit de o piele fină, mobile.
Glandul penisului se găsește situate la extremitatea liberă a corpului, având o
formă aproape conică, descriindu-se un vârf și o bază.Suprafața glandului este
acoperită cu o tunica fibro-elastică numită albuginee.În structura penisului se
descriu corpii erectile care produc rigiditatea penisului, favorizând actul sexual.
Acestea sunt corpii vernoși ai penisului și corpii spongioși al uretrei.Suprafața
penisului este bogată în terminații nervoase, mai ales pe fața internă a prepuțului,
în regiunea frenului și a glandului unde se găsesc corpusculii senzitvi speciali.
Uretra, se prezintă sub forma unui canal care se întinde de la fundul vezicii
urinare până la orificiul extern al uretrei sau meatul uretral care se deschide în
vârful glandului. Se descriu trei porțiuni:

18
 1) Uretra prostatică, care trece prin prostată, în ea deschizându-se în canalele
ejaculatoare și canalele excretoare ale prostatei. În apropierea orificiului de
evacuare a vezicii urinare, uretra este înconjurată de fibre musculare netede
circulare, formând sfincterul intern al uretrei.Uretra prostatică are o lungime
de 3-4 cm.
2) Uretra membranoasă se găsește în regiunea perineală, ea având un sfincter
uretral extern, lungimea este de 1-2 cm.
3) Uretra peniană, străbate penisul pe întreaga lungime a acestuia deschizându-
se la vârful glandului prin meatul uretral, lungimea ei fiind de 10-14 cm.
Scrotul, este o formațiune anatomică tegumentară în care se găsesc testiculele.
Peretele scrotului este format din mai multe straturi: la exterior dintr-o piele
subțire, elastică, pigmentară, încrețită, cu glande și peri rari. În zona mediană, se
găsește o cută, numită rafeul scrotului care în interior formează un perete
conjunctiv, ce delimitează două compartimente numite burse care conțin fiecare
câte un testicul. Sub tegumente se găsește dartosul, format din fibre musculare
netede, care participă, la formarea peretului dintre burse și întervine în încrețirea
pielii pe scrot. În continuare, spre interior se găsesc succesiv: tunica celulară,
formată din țesut celular lax; tunica musculară formată din fibre striate; tunica
fibroasă și tunica vaginală care este în contact cu albugineea testiculului.
Scrotul are un rol important în reglarea și menținerea temperaturii locale cu
2-3 grade inferioară temperaturii corpului, condiție importantă pentru asigurarea
unei spermatogeneze normale. Procesul de spermatogeneză este defavorizat de
temperaturi mai ridicate, aspect ilustrat în atrofiile testiculare observate în cazurile
când testiculele nu au coborât în scrot (criptorhidie).
Funcția de reproducere la bărbat, precum și secreția internă și internă a
gonadelor sunt sub controlul sistemului nervos central ( cortex, sistem limbic) și
sub controlul sistemului hipotalamo-hipofizar care funcționează pe baza unui
mecanism de ˶feed back.˝
Întreg acest ansamblu complex la care participă și alte glande endocrine
constituie ceea ce se cheamă gonadostatul masculin.Funcția de reproducere la
bărbat este influențată și de intervenția altor glande endocrine, în afară de
hipofiză.Astfel tiroida, suprarenalele, și heurohipofiza intervin direct sau prin
intermediul hormonilor adenohipofizari, tireotropi și corticotropi, modificând
funcție de secreție și excreție a testiculelor.

19
 CAPITOLUL II
GONOREEA SAU BLENORAGIA

2.1 DEFINIȚIE

Infecția gonococică, denumită si blenoragie, uretrită gonococică, blenoragie

gonococică, este o boală transmisă prin contact sexual, infecto-contagioasă, cu
localizare primitivă uretrală. Termenul de gonoree (gr.gone: sămânță+
rhoia=scurgere) a fost creat de Galien, iar cel de blenoragie ( gr.blennos=mucus+
rhegnynai=a curge) a fost creat de Sweudiar în 1784. Morbiditatea prin gonoree
este apreciată în prezent la 15-20 % din totalul uretritelor. Producția infecției
gonococice, se realizează prin traversarea mucoasei genitale sau bucale prin-trun
mecanims de fagocitoză din partea celulelor epiteliale. Factorii hormonali intervin
de asemenea în manisfestările clinice ale gonoreei. Unele studii, au arătat faptul că,
femeile care aveau o inflamație de ti pelvină generală gonococică, se adresau
pentru consultații serviciilor medicale în prima săptămână al ciclului menstrual. Se
consideră, faptul că progesteronul să influențeze, înmulțirea gonococilor prin
creșterea acidității mucusului vaginal, înhibându-se astfel dezvoltarea acestor
germeni. Faptul că numeroase infecții ale colului uterin, faringelui și rectului sunt
asimptomatice, s-ar datora unei înmulțiri a gonococilor în aceste puncte ale
organismului, fără o invadare importantă a țesuturilor profunde. Modificările
datorită acestor localizări ascunse pot fi ignorate, iar infecția cervicală localizată
poate exista în absența unor manisfetări dureroase. In acest caz trebuie să se
producă și o invazie tisulară, gonococia generalizată fiind cel mai frecvent, o
complicație a infecțiilor asimptomatice decât a blenoragiei acute. O complicație
gravă a infecției gonocice este inflamația pelvină. Ea s-ar putea datora unei extensii
retrogarde a infecției sau transportului gonocilor în trompe de către spermatozoizi.
Fiind o boală cu transmitere sexuală, cea mai eficientă metodă pentru a o
preveni și combate, o constituie educația sexuală bine documentată și
convingătoare. În cadrul acțiunii de educare trebuie arătată importanța bolii, ce
efecte are pentru organismul uman, familie și societate. Se vor menționa, căi
eficiente pentru evitarea îmbolnăvirilor, iar în cazul contractării bolii, importanța
indiscutabilă pe care o prezintă un diagnostic precis, instituirea unui tratament

20
precoce și o supraveghere medicală de specialitate. Boala se poate transmite și prin
sărut sau contactarea tegumentelor și mucoaselor.

2.2 ETIPATOGENIE

Agentul etiologic, este gonococul Neisserie gonorrhaeae, descris de Neisser

(1879), care l-a găsit în puroiul unei uretrite. Acesta este un diplococ de Gram-
negativ, ce se găsesște frecvent în uretritele acute gonococice. El se prezintă sub
forma a 2 boabe de cafea, care se privesc prin față concavă. Fiecare coc are un
diametru de 0,6-0,8 µ. Cei doi coci sunt separați printr-un spațiu dinstinct.
Diplococii se găsesc dispersați sau grupați în grămezi extra sau intracelulare, în
interiorul leucocitelor polinucleare neutrofile. Localizarea intracelulară sub formă
de grămezi constituie caracterul cel mai important si are mare valoare diagnostică.
Din punct de vedere structural, gonococul este asemănător celorlalte bacterii
Gram-negative. El prezintă un înveliș celular compus din 3 elemente principale:
membrana externă, un strat rigid de peptidoglican și membrana citoplasmatică. Cu
ajutorul microscopiei s-au descoperit la suprafața gonocilor formațiuni
filamentoase, ˶denumite pili˝

PILI GONOC

Figura 2.2 Gonococ

( http://advocatesaz.org/2011/04/11/sti-awareness-gonorrhea/)

21
Aceștia joacă un rol important în aderența gonococilor între ei și de celulele
epiteliale ale mucoasei uretrale.
Întârzierea fenomenului de fagocitarea bacteriei de către polinuclearele
neutrofile se realizează prin:
a) Structura chimică și antigenică, în unde pilii sunt formați din proteine și din
mci cantități de hexoze.
b) Membrana externă, formată din proteine , dispuse în pereche, o pereche
principală este cuplată cu una secundară, care are o masă moleculară mai
mică, masa moleculară a celor 2 proteine, precum și caracterul antigen sunt
specifice fiecăreia și sunt carateristice pentru fiecae serotip de gonococ.
c) Stratul peptidoglicanic, format din acid muramic, alanină, acid glutamic șu
acid diaminopimelic.
d) Membrana citoplasmatică are o structură complexă.
Gonococul, are două antigene majore: antigenul proteic care se găsește în pili și
membrana externă; și antigenul polizaharidic care se află în peretele
celular.Aceste antigene declanșează formarea de anticorpi, mai ales cel proteic,
cel polizaharidic fiind mai puțin imunogen.
Patogenitatea gonococului depinde de fixarea lui la nivelul mcuaoselor și
invadarea acestora înainte de a fi îndepărtate de fluxul urinar și de mucus, ca și
de mijloacele naturale de apărare ale gazdei. Poarta de intrare o constituie, la
ambele sexe, mucoase uretrală,care poate fi și la nivelul mucoasei colului
uterin, mucoasei anale și conjunctivitei în timp ce mucoasa vaginală și bucală
constituie din epiteliu pavimentos pluristratificat, nu pot fi străbătute de
gonococ. Fixarea labilă a gonocilor pe mucoasa uretrală permită acestora să se
deplaseze pe suprafața mucoasei epiteliale și să extindă infecția locală și să se
detașeze pentru a infecta partenerii. După fixare, ajung în 3 zile în țesut
conjunctiv subepitelial, unde se înmulțesc și eliberează diferite substanțe
chimice și enzimatice, determinând o reacție inflamatorie.

22
 2.3 EPIDEMIOLOGIE

Contaminarea se face de regulă direct pe cale sexuală și foarte rar indirect

deoarece gonococul nu rezistă decât foarte puțin în afara organismului.Boala este
de 3-4 ori mai frecventă la bărbați decât la femeie, unde îmbracă o formă
asimptomatică, mai rar diagnosticată. Rezervorul principal al infecției gonococice
îl constituie femeia, care de obicei ignoră boala și de aceea o transmite cu ușurința
mai departe.Ele au o infecție asimptomatică, în diagnosticarea căreia testele
imunologice moderne ( hemaglutinarea) ar putea avea un rol important. Frecvența
maximă a bolii este între 15-30 ani, adică în perioada maturității sexuale.
Afecțiunea este mult mai frecventă în mediul urban decât în cel rural. Din datele
statistice rezultă că la bărbat, forma acută este de 6 ori mai frecventă decât forma
cronică, iar le femei forma cronică este de 10 ori mai frecventă decât forma
acută.Factorii care au dus la recurdescența infecțiilor gonococice sunt modificările
demografice, sociale, economice, comportament anormal, precum prostituția, mai
ales clandestină, consumul mare de băuturi alcoolice, diminuarea gonococului la
antibiotice, apariția de surse producătoare de penicilină, au contribuit la creșterea
morbidității prin gonoree.
Folosirea largă a anticoncepționelor a diminuat riscul sarcinilor, dar a adus
creșsterea numărului de contacte sexuale, și prin consecință creșterea morbidității
prin infecții gonococice.

2.4 FIZIOPATOLOGIE

Disfuncțiile organismului în timpul bolii sunt multiple, cea mai des întâlnită
fiind infertilitatea. Modul de producere a bolii, este reprezentată de contact sexual,
iar creșsterea infecției este datorată de următorii factori:
1. Schimbarea mai frecventă a partenerilor sexuali.
2. Mobilitatea mai mare a populației
3. Rezistență în continuă creștere a gonocilor la acțiunea antibioticelor
4. Utilizarea din ce în ce mai puțin frecventă a prezervativelor și diafragmelor
cu produse spermicide ca metode anticoncepționale.

23
5. Recurgerea din ce în ce mai frecventă la produse anticoncepționale
administrate pe cale bucală
În funcție de locul introducerii inițiale a infecției gonococice, este obișnuit să se
facă distincția între următoarele tipuri de gonoree:
a) Genital (gonoree urogenitală);
b) Extragenital (afectarea gonoreică a ochilor, a faringelui și a rectului);
c) Diseminată sau metastatică (gonoree complicată).
După pătrunderea unei infecții gonococice în organismul noului său gazdă,
parazitul aproape instantaneu cu ajutorul pili (zone de atașament) este fixat ferm
la celulele epiteliale și după 1-2 zile este posibil să se detecteze agentul patogen
în procesul de cercetare de laborator. Fagocitoza incompletă caracteristică unei
leziuni gonococice conduce la faptul că microorganismele viabile se deplasează
în stratul subepitelial unde își formează coloniile și, provocând distrugerea
epiteliului, pătrund în vasele limfatice ale organelor genitale. Ca rezultat,
fagocitele se îndreaptă către locul acumulării lor, ceea ce provoacă secreții în
uretra (exudatul care conține o cantitate mare de agent patogen) și în stratul sub
infiltrarea epiteliului, care poate persista mult timp chiar și după ce parazitul
este ucis. Deseori există o înlocuire a infiltrației cu țesut cicatricial, după care se
formează stricturi (îngustarea uretrei).
În ciuda faptului că gonococii nu se pot mișca independent, inflamația
acoperă treptat noi zone ale stratului superior al membranei mucoase datorită
răspândirii limfogene a agentului patogen.
Adresarea la medicul specialist, târziu, nerespectarea medicamentației și
indicațiilor terapeutice sau întreruperea tratamentului prescris, poate favoriza o
extindere a infecției la vezica urinară, prostată, epididim, testicul sau chiar la
alte organe precum și la articulații. Netratată corespunzător, produce sterilitate
prin blocarea căilor de eliminarea a spermatozoizilor.

24
 2.5 MORFOPATOLOGIA

Cel mai adesea, infecția gonoreică este transmisă sexual (cu contact genital).
În acest caz, sursa de infecție este o persoană bolnavă care suferă de o formă
asimptomatică sau ușoară de gonoree.
Există câteva modalități de infectare:
1. Patologia sexuală este cea mai frecventă dintre ele din populația adultă.
Bacteriile trec la partenerul sexual după contactul neprotejat.
2. Contact și mod de uz casnic. În cazul în care casa utilizează prosoape
comune, covorașe sau lenjerie de pat, apoi mai puțin de un procent din
cazuri, este posibil să se infecteze accidental. Bacteriile trăiesc foarte
puțin în afara corpului uman.
3. Contact și mod de uz casnic. În cazul în care casa utilizează prosoape
comune, covorașe sau lenjerie de pat, apoi mai puțin de un procent din
cazuri, este posibil să se infecteze accidental. Bacteriile trăiesc foarte
puțin în afara corpului uman.
Efectul infecției asupra organismului sunt prezentate ca simptome generale, unde
blenoragia poate da o stare de oboseală, slăbiciune generală, antrenând o depresie
psihică. Simptomatologia clinică este diferită la bărbat și la femeie; la bărbat,în
majoritatea cazurilor, se prezintă ca o boală acută și numai prin absența îngrijirii
sau al tratamentului se cronicizează.
Se manifestă prin inflamarea uretrei, la circa 3-5 zile după contact sexual,
jenă la urinare, usturime intensă, apariția unei scurgeri, inițial transparente, care
devine purulentă cu o culoare galben-verzuie.
La femei, se produce inflamație vaginului și al uretrei, care se extinde la uter
anexe, peritoneu, cu simptome de arsuri pe uretră, urinări dese și sânge în urină. La
compresiunea pe uretră, apare o scurgere purulentă de culoare galben-
verzuie.Simptomele se atenuează foare rapid, după 5-10 zile de la infecție.
Netratarea la timp a infecţiei cu gonoree poate duce la complicaţii grave.

25
 Secreția matinală,
picătura ˶bonjour˝

2.5.1 Gonoc la bărbat

Netratarea la timp a infecţiei cu gonoree poate duce la complicaţii grave. Infecţia

poate fi transmisă de la mamă la făt, de aceea se recomandă testarea ambilor
parteneri pentru infecţii cu transmitere sexuală, înainte de sarcină. Gonococii nu
pot penetra membranele intacte în timpul sarcinii, dar ruptura prematură a acestor
membrane conduce la infectarea lichidului amniotic și a fătului. Infecția unei
gonoree a nou-născutului poate să apară atunci când trece prin canalul de naștere al
unei mame bolnave. Datorită contactului cu lichidul amniotic infectat, poate apărea
o infecție intrauterină a fătului, precum și unii specialiști care permit o infecție
hematogenă intrauterină (gonococcemie). Orbirea la nou-născuți în jumătate din
cazuri este cauzată de infecția cu gonoree. Se poate transmite și prin intermediul
aşternutului, lengeriei, buretelui de baie, ştergarului folosit de mama bolnavă, apoi
imediat de copil. Prin obiectele de uz casnic mai des se îmbolnăvesc fetiţele, la
care poate fi atacată atît mucoasa organelor genitale, cît şi cea a ochilor, gurii etc.
Pentru a preveni Gonoreea la copii are o deosebită importanţă profilaxia bolilor
venerice şi respectarea în tocmai a măsurilor de igienă personală. Copii trebuie să
doarmă în pătucul lor, să aibă oala de noapte individuală, ştergar şi burete.

26
 Figura 2.5.2 Conjunctivita gonococică la copii

2.6 CLASIFICARE INFECȚIEI

2.6.1 INFECȚIA GONOCOCICĂ ACUTĂ LA BĂRBAȚI

Infecția gonococică acută se împarte în gonoreea acută anterioară și acută

totală.
a) Uretrita gonococică anterioară, debutează în general printr-un prurit și
usturimi la nivelul fosei naviculare, apoi se observp tumefierea și înroșirea
meatului și apariția secreției uretrale alb-gălbui sau galben-verzuie, ce
devine progresiv abundentă.Secreția uretrală este semnul cel mai important
al bolii și de precizare al diagnosticului.În această formă clinică, proba celor
două pahare arată că numai în primul pahar urina este tulbure.Se poate
produce o inflamație a mucoasei balano-prepuțiale, ce poate duce la fimoză.
Se pot observa cordoane de limfangită și adenopatie inghinală inflamatorie
însoțită de o stare febrilă, 38̊ C.
b) Uretrita gonococică totală este numită impropriu și uretrita gonococică
posterioară.Când infecția se propagă de la uretra anterioară la posterioară,
acesta de vine totală. Un semn că uretrita a devenit totală, este scăderea
cantitativă a secrețiilor uretrale, deoarece uretra posterioară dirijează
secrețiile spre vezica urinară. Se poate produce o iritație a sfincterului ezical

27
 care determină o polichiurie, dureri la sfârșitul micțiunii și uneori hematurie
terminală, erecțiile sunt frecvente și dureroase, apar poluțiile nocturne și
hemospermie

2.6.2 INFECȚIA GONOCOCICĂ CRONICĂ

Gonoreea cronică este mai rară decât infecțiile uro-genitale microbiene

negonocice care au devenit foarte frecvente în prezent. Spre deosebire de
gonoreea acută în care infecția ocupă o mare suprafață a uretrei, în gonoreea
cronică este, infecția este localizată datoriă modificărilor mucoasei traduse prin
apariția unui epiteliu stratificat cu celule plate improprii dezvoltării, fixării și
pătrunderii în profunzime a gonococului.
Din punct de vedere clinic se deosebesc două forme: uretrita gonococică
cronică deschisă și închisă.
Uretrita gonococică cronică deschisă se caracterizează printr-o secreție
uretrală permanentă, puțin abudentă, ce conține celule epiteliale descuamate,
mucus, leucocite, urinele sunt tulburi în ambele pahare.În unele cazuri secreția
se reduce la o simplă picătură seropulentă, de obicei numai dimineața, ˶picătura
matinală˝. Secreția poate deveni abudentă, în urma unor raporturi sexuale, după
ingestia de băuturi alcoolice, călărie, mers pe bicicletă sau motocicletă.
Exprimarea manuală a uretrei, de obicei pe care îl capătă unii bolnavi, cu un
psihic modificat din cauza bolii, este o cauză importantă de permanentizare a
secreției uretrale. Subiectiv, bolnavii nu acuză nici un simtpom sau unii acuză
senzație de umezeală a secreției uretrale/
Uretrita gonococică închisă sau cu recăderi, se caracterizează prin perioade
de vindecare clinică aparentă, de durată variabilă, întretăiată de recăderi, care
apar în urma unor excese sexuale, ingestii de băuturi alcoolice, cafea , călărie
sau fără p cauză evidentă.Recidivele se caracterizează printr-o secreției uretrală
sero-purulentă moderată, care se vindecă ușor prin antibioterapie. Explicația
acestor recăderi o constituie deschiderea unor focare gonococice ( glande
uretrale, prostatită), închistate ce reinfectează periodic uretra. Uneori este foarte
greu de a preciza reperul gonococic.

28
 2.6.3 INFECȚIA GONOCOCICĂ
ACUTĂ LA FEMEI

Din punct de vedere clinic deosebim două forme: infecția gonococică acută
și infecția gonococică cronică
Infecția gonococică acută este excepțional de rară, se traduce prin scurgeri
purulente abundente și chiar metroragii, dureri, usturimi la micțiune. Se întâlnește
clasic la fetele căsătorite, care sunt infectate de soțul bolnav, gonococul acționând
pe țesuturi virgine, declanșează o reactivitate violentă.

2.6.4 INFECȚIA GONOCOCICĂ CRONICĂ

Infecția gonocociă cronică, este de regulă, asimptomatică, atenuată cu o

evoluție cronică, datorită focarelor cronice, care se găsesc în totalitate în afara
uretrei; sunt multiple și greu de abordat. Conformația anatomică a organelor uro-
genitale, debutul insidos, și evoluția atenuată, fac ca în unele cazuri să treacă
neobservată.În asemenea cazuri, numai apariția unei gonorei la partener sugerează
diagnosticul, și determină investigații bacteriologice ( culturi pe mediul selectiv
pentru gonococ) care precizează diagnosticul. Formele asimtpomatice joacă un rol
epidemiologic important, în transmiterea în lanț al gonoreei.
De cele mai multe ori, afecțiunea debutează insidios prin descrete usturimi la
micțiune, disurie, polachiurie relativă și o discretă secreție care este interpretată o
leucoree banală. La examenul genital se poate observa o picătură de puroi alb-
verzui, când se exprimă uretra cu degetul, pe simfiza pubiană. În formele atenuate,
apare reactivitatea procesului inflamator, cu fiecare ciclu menstrual, din care
rezultă contagiozitatea maximă se remarcă în primele zile după
menstrauție.Infecția gonococică cronică la femeie, se poate însoți de o
simptomatologie variată care uneoi nici nu sugerează, diagnosticul, astfel: leucoree
discretă, dureri în timpul raporturilor sexuale, mărire de volum a vulvei, datorită,
inflamației glandei vulvare, vaginite cu mucoasa roșie-zmeurie, ușor sângerândă,
cervicite, salpingite, anexite.

29
 2.6.5 INFECȚIA GONOCOCICĂ
ORO-FARINGIANĂ

Infecția gonococică oro-faringiană, se observă la bărbații heterosexuali în

proporție de 7% din cazurile cu gonoree, la 25-30 % la bărbații homosexuali și la
10-14 % la femeile bolnave.Este adesea asimptomatică, uneori are aspectul unei
angine eritematoase banale mai rar a unei amigdalite exudative
Investigarea pacientului cu faringita gonococica trebuie inceputa cu
anamneza, care poate releva posibile comportamente la risc, raporturi sexuale
neprotejate sau istoric recent de infectie gonococica cu alte localizari. Examenul
fizic general este destul de sarac. Cu exceptia unei limfadenopatii cervicale,
pacientul nu prezinta nimic sugestiv.Principala investigatie este reprezentata de
efectuarea culturilor microbiologice pentru gonococ. Se recolteaza probe de pe
mucoasa faringiana care vor fi apoi insamantate pe medii speciale, unde se asteapta
dezvoltarea coloniilor de gonococ. Culturile sunt apoi incubate in mediu bogat in
dioxid de carbon (gonococul fiind o bacterie carei ii place dioxidul de carbon) si se
urmareste placa de cultura. Se analizeaza apoi la microscop si se stabileste daca au
crescut sau nu gonococi pe ea.
In cazul in care pacientul se prezinta cu simptome mai grave sau este suprins
in plin frison, se recolteaza si probe de sange. Specialistii recomanda tuturor
pacientilor care banuiesc ca au avut contact sexual infectant sa comunice medicului
riscul de a avea faringita gonococica.
Complicatiile pot fi comune pentru cele doua sexe:
a) Artrita gonococica;
b) Bacteriemie diseminata cu mestataze septice la distanta.
Complicatii specifice barbatilor sunt:
a) Epididimita;
b) Orhita;
c) Prostatita acuta;
d) Stricturi uretrale, abceses periuretrale.
Complicatiile specifice femeilor includ:
a) Risc crescut de aparitie a sarcinii ectopice;
b) Infertilitate;
c) Perihepatita;
d) Boala inflamatorie pelvina;
30
 2.6.6 INFECȚIA GONOCOCICĂ ANO-RECTALĂ

Infecția gonococică ano-rectală se observă la femei la 6% din totalul

cazurilor cu gonoree și la 5% la bărbați, după o incubație de 2-10 zile.
Clinic se prezintă sub forma unei ano-rectite congestive banale sau sub forma unei
congestii hemoroidale, care nu sugerează, diagnosticul.
La femeie infectarea ano-rectală, se datorează contaminării de vecinătate
prin intermediul leucoreei gonococice. Defecația, prolabează mucoaasa rectală, și
exprimă secrețiile vaginale favorizând astfel contaminarea.Foarte rar, infecția
gonococică ano-rectală, îmbracă un caracter acut, traducându-se clinic prin dureri
ano-rectale, și sacrate, fenomene rectale ( rectite cu dureri la defecație și uneori
secreții purulente), sau anoragii ca urmare a congestiei hemoroizilor sau apariția
unei tromboflebite hemoroidale.
Diagnosticul se pune numai pe baza culturilor pe medii selective. Deoarece
în 10% din cazuri singura localizare este ano-rectală se impune controlul sistematic
se impune controlul sistematic al regiunii respective prin culturi.
Importanță epidemiologică are localizarea endo-cervicală, la femei uretrală,
la bărbați heterosexuali și ano-rectală la bărbați homosexuali.

2.7 TABLOUL CLINIC

Primele simptome ale gonoreei apar în 2 – 10 zile (perioada de incubaţie)

după infectare. Gonoreea poate fi acută și subacută, de la momentul infectării
până la manifestarea simptomelor trecute până la 2 luni și cronică - după mai
mult de 2 luni. După cum știți deja, perioada de incubație a gonoreei rar
depășește 7 zile. La expirarea acestei perioade, apar primele semne ale bolii,
enumerate mai sus.
Apoi se manifestă gonoreea, simptomele de care sunt foarte tipice, frecvența
nevoii de a urina, descărcarea grosimii pururlente de gestiune galben maronie
din uretră .Descărcarea are un miros neplăcut și după un timp devine mai densă.
În cazuri rare, când gonoreea nu a fost tratată, se poate răspândi prin sânge
şi poate cauza infecţii în alte părţi ale corpului, cum ar fi pielea şi articulaţiile

31
 2.7.1 Simptomele şi semnele gonoreei la bărbaţi

Cele mai frecvente semne şi simptome ale gonoreei la bărbaţi sunt:

a) Disconfort, dureri sau usturimi în penis timpul urinării;
b) Apariţia secreţiilor mucoase din penis care, în câteva zile, devin
purulente, de culoare galben-verde murdar şi pot conţine dungi de sânge
proaspăt;
c) Pot să apară umflături şi dureri în scrot.

2.7.2 Simptomele şi semnele gonoreei la femei

Cele mai frecvente semne şi simptome ale gonoreei la femei sunt:

a) Scurgeri vaginale purulente, de culoare galben-verde, cu un miros
neplăcut
b) Uşoare sângerări vaginale care nu sunt legate de menstruaţie
c) Dureri în timpul actului sexual
d) Dureri prelungite, cu senzaţie de tragere în abdomen Febră;
e) Greaţă sau vomă;
f) Dificultăţi de concepere a unui copil

2.7.3 Simptomele comune

Atât la femei, cât şi la bărbaţi, în anumite situaţii, pot exista următoarele

simptome ale gonoreei:
a) Durere în gât – un semn de pătrundere a infecţiei în gât;
b) Iritaţii şi inflamaţii ale ochilor – un semn de răspândire a infecţiei la ochi;
c) Durerile în zona rectului şi eliminările purulente din anus pot fi semne ale
gonoreei rectale.
În unele cazuri, gonoreea nu se manifestă prin niciun simptom (gonoreea
asimptomatică, gonoreea cronică), dar chiar şi într-o asemenea situaţie, boala
persistă, iar persoana este purtător de infecţie şi poate infecta alte persoane.
Gonoreea cronică şi complicaţiile severe asociate cu ea (infertilitatea, bolile
articulare) sunt mai frecvente la femei.

32
 2.8 FORME CLINICE

1. Uretrita și cervicita au o perioadă de incubație mai mică de 10 zile.

2. Gonoreea anorectală determină reacția acută la femei, datorită extinderii
exudatului cervical până la nivelul rectului și la homosexuali.
3. Gonoreea faringiană este de regulă ușoară sau asimptomatică, calea de
infectare fiind reprezentată de expunderea sexuală oral-genitală. Aceasta
coexistă aproape întotdeauna cu infecția genitală, este autolimitată și
rareori se transmite la contacții sexuali.
4. Gonoreea oculară la un adult apare de regulă ca urmare a auto inoculării
de la nivelul genital și se poate manifesta prin edemațierea marcată a
pleoapei, hiperemie severă și chemozis, precum și printr-o secreție
purulentă abundentă.
5. Gonoreea la femeile însărcinate poate avea consecințe grave atât pentru
mamă cât și pentru copil. –
6. Salpingita și boala inflamatorie pelvină se asociază cu un risc crescut de
pierdere a sarcinii.
7. Ruptura prematură a membranelor amniotice, nașterea prematură,
corioamniotita, omfalita și sepsisul nou-născutului sunt complicații
obișnuite ale infeției gonococice materne în al treilea trimestru de sarcină.
8. Cea mai frecventă formă de gonoree la nou-născuți este oftalmia, care se
previne cu un agent profilactic (unguente oftalmologice care conțin
eritromicină sau tetraciclină) dar tratamentul necesită antibioterapie
sistemică.
9. Artrita gonococică apare secundar bacreriemiei gonococice. Diseminarea
are două stadii: bacteriemic și stadiul de artrită supurativă, care imiplică
una sau două artiulații, cu tenosinovită și leziuni cutanate. Menstruația și
deficitul de complement de la C5 pană la C9 reprezintă un factor de risc
pentru diseminarea infecției gonococice.

33
 2.9 INVESTIGAȚII

Pentru diagnosticul gonoreei ar putea fi nevoie de următoarele teste:

Analiza primei porţiuni a urinei de dimineaţă – pentru efectuarea acestui test
medicul vă poate cere să prezentaţi urina pentru analiză. Pentru a creşte
probabilitatea obţinerii rezultatului corect al analizei, este necesar să colectaţi
primele 10-15 mL din prima urină de dimineaţă.
Frotiul bacteriologic din vagin sau din uretră (la bărbaţi) – permite să se
detecteze agenţii patogeni ai gonoreei (Gn, diplococii gram-negativi) în
secreţiile din vagin sau din uretră.Pentru bărbați, colectarea materialului pentru
frotiu se efectuează cu o sondă specială sau cu un tampon, care se introduce în
uretră Timp de câteva ore, după colectarea probelor pentru frotiul bacteriologic,
pot exista dureri uşoare, arsuri şi disconfort în zona glandului penian.
Frotiul vaginal este o analiză simplă, care presupune prelevarea uneia sau a
mai multor probe de secreții din cavitatea vaginului
Analiza PCR – este utilizată în acele cazuri în care, în pofida existenţei unor
suspiciuni grave de gonoree, frotiul bacteriologic nu a evidenţiat prezenţa
agentului patogen în selecţie (acest lucru este posibil, mai ales în caz de boală
Datorită faptului că mai mult de 60% dintre cazurile gonoreei se asociază cu
alte infecţii cu transmitere sexuală (inclusiv chlamydia, micoplasma,
tricomonaza.

FIG. 2.9.1 Neisseria gonorrhoeae (coloratie Gram, x1000)

34
 2.10 DIAGNOSTIC

2.10.1 DIAGNOSTIC POZITIV

Datele epidemiologice, anamneza și examenul clinic sugerează diagnosticul

de infecției gonocică acută la bărbați. În această formă diagnosticul poate fi
confirmat în 97% din cazuri numai printr-un frotiu din secreția uretrală colorat cu
albastru de metilen. În restul formelor de infecții gonococice, diagnosticul se poate
preciza numai pe baza culturilor pe medii selective.
Diagnosticul de laborator al bolii se pune pe frotiuri colorate și pe culturi pe
medii selective, detectarea reactivității umorale ( a anticorpilor serici) și detectarea
imunocelulare).

2.10.2 DIAGNOSTICUL PE FROTIURI COLORATE

Un rol important în eficiența diagnosticului de laborator îl are recoltarea

materialului infectant.
La bărbați, recoltarea e face de la nivelul meatului urinar sau uretrei
anterioare (1-2 cm) cu o ansă flambată sau cu un tampon de vată sterilă, din
secreția uretrală sau uretroprostatică după masaj al prostatei. Recoltarea se va face
și din sedimentul urinar.Uneori este necesară o reactivitate cu nitrat de argint 2% (
2-3 ml) sau cu 500 ml bere, consumată cu circa 8 ore înainte de recoltare.
La femeie, recoltarea se face din:
1. Colul uterin, când secreția este discretă acesta exprimându-se cu valva
2. Uretră, după exprimarea acesteia cu degetul pe simfiza pubiană
3. Glandele lui Skene ( orificiile lor se deschid inferolateral de orificiul
uretral) care vor fi exprimate prin aceeași manevră
4. Glandele lui Bartholin ( orificiul este situat pe fața internă a labiilor
mari la unirea celor 2/ anterioare cu 1/3 posterioară.
Diagnosticul pe frotiu colorat se face prin coloraâia cu albastru de metilen,
colorația Gram și prin imunofluorescență.
Colorația cu albastru de metilen este cea mai simplă și cea mai rapidă
putându-se efectua în orice dispensar venerian și ea permite diagnosticul în 97%
din cazurile de infecție gonococică acută la bărbați.

35
 Colorație Gram este mai complicată, poate fi totuși efectuată în orice
laborator și are drept scop să facă diagnosticul diferențial între gonococ, care este
Gram negativ și pseudogonococi sau mimae, care au același aspect morfologic dar
sunt Gram pozitiv.
Imunofluorescența poate fi folosită ăentru identificarea gonococilor pe frotiu
obținut din secrețiile patologice. Sensibilitatea ei depinde de natura conjugatului de
fluoresceină, de numărul de gonococi din produsul patologic, de experiența celui
care o efectuează.Această metodă e mai rentabilă decțt culturile pentru
identificarea gonococului din leziunile cutanate, lichidul articular și prostatic este
mai laborioasă, necesită numai aparatură și personal calificat.Este o metodă de
cercetare și are eficiență mică în diagnosticul curent și preț de cost ridicat

2.10.3 DIAGNOSTICUL PRIN CULTURI.

Recoltarea se face cu o ansă sterilă sau mai bine cu un tampon de vată

sterilă, la bărbat din uretră, la cei homosexuali, tot din uretră și rect ( se introduce
tamponul și se lasă 30 de secunde), iar la femeie din uretră, colul uterin și rect, iar
dacă este cazul la ambele sexe și din oro-faringe. La femeie, rezultatul este peste
85% din cazurile de infecție.
Mediile selective sunt medii sintetice sau semisintetice de la mediul simplu,
cu agar șocolar la medii complexe Peizer-Steffen, Muller-Hinton, Thayer-Martin,
Hial, mediul cu ou selectiv Arad (Ilea-Istrate) sau cu hidrolizat de lactalbumină,
îmbogățite cu factori de creștere : extracte de levură, fier ionic, aminoacizi. S-a
mprit eficiența mediilor prin adăugare de antibiotice ( polimixină B, amfotericina
B) și alte produse chimice care permite creșterea gonococului dar inhibă
dezvoltarea florei microbiene și fungice asociate.
Mediile de transport sunt destinate să asigura transportul produselor
patologice recoltate în dispensar până la laboratorul de specialitate unde să se facă
însămânțări pe medii selective pentru gonococ. Ele sunt eficiente pe distante
scurte, pe timp limitat și în anumite condiții de temperatură. Cele mai utilizate
sunt: Stuar, modificat de Amies, Kallujj și colaboratorii, Transgraw și Gravilescu-
Lazăr.
Gonoreacția, utilizând un antigen sensibil va putea fi de folos în precizarea
diagnosticului numai în cazul complicațiilor grave când se poate induce o
reactivitate imunocelulară întinsă.
36
 2.10.4 DIAGNOSTC DIFERENȚIAL

În diagnosticul diferențial vor fi luate în considerație uretritele cu germeni

banali (vindecare ușoara sau cronicizare); uretritele amicrobiene, virotice subacute
(incubație lungă, secreție albă-cenușie, puțin abundentă); uretrita tricomonazică
(secreție alb-spumoasă, prezentă de trichomonas); uretrite chimice (instilații
uretrale intempestive); leucoree, infecția cu Chlamydia, endometrioza, torsiunea de
testicul, infecții ale tractului urinar, vaginita, conjunctivita negonococică,
endocardita negogocică, artrita septică

2.11 EVOLUȚIE. PRONOSTIC. COMPLICAȚII

La bărbat, o uretrită (inflamaţia uretrei) este cea mai frecventă dintre

manifestări. Ea apare într-un interval de la 4 la 20 zile după contactul infectant, sub
forma unei scurgeri uretrale gălbui, abundente, care pătează lenjeria şi este însoţită
de arsuri la micţiune. în absenţa tratamentului, pot apărea inflamaţii locale
(prostatită, cistită sau orhiepididimită) şi uretrită poate evolua spre o formă
subacută sau cronică al cărui risc major este o îngustare a uretrei, sursă a unor
dificultăţi suplimentare la micţiune.
La femeie, simptomele sunt adesea mascate, blenoragia declarându-se sub
forma de leucoree (pierderi albe) şi de inflamaţii locale (cervicită, bartholinită,
cistită). Infecţia poate ajunge la ovare şi trompe, chiar poate provoca o
pelviperitonită (peritonită limitată la bazin), şi poate fi cauza unei ulterioare
sterilităţi.
La fetiţa, care poate contracta boala prin folosirea, de exemplu, a unui
prosop contaminat de un alt utilizator, blenoragia se manifestă adesea printr-o
inflamaţie a vulvei şi a vaginului.
La noul-născut, transmisia se face în momentul naşterii şi se traduce printr-o
oftalmie gonococică. Diagnosticarea este uneori dificilă din cauza localizărilor
atipice: stomatită şi faringită (după raport orogenital), anorectită, endocardită sau
meningită consecutivă unei atingeri a faringelui. Diagnosticul trebuie să fie
confirmat printr-un examen de laborator, direct (frotiu) sau după cultură, realizate
pornind de la prelevatul local.
Complicațiile infecțiilor locale sunt puțin mai rare datoriă eficienței
terapeutice a chimio și antibioterapiei. Simptomele trebuie bine cunoscute,
37
deoarece nediagnosticarea corectă produce o serie de tulburări funcționale, iar
datorită simptomatologie minime, care sunt neglijate de bolnav pot constituii
focare grave de infecție.
Complicațiile se clarifică, astfel:
1. Locale, regionale ( de vecinătate)
2. Generale ( la distanță)
Complicațiile locale la bărbat sunt uretrale și peniene: balanita, morganitele,
litritele, cowperita, periuretrita și stricturile uretrale.
Balanita este un eritem difuz al mucoasei balano-prepuțiale, care este
acoperită de o secreție sero-purulentă, uneori abundentă.Bolnavii acuză senzații de
usturime, arsuri, înțepături sau de prurit local.
Morganitele se datoresc localizării infecției în glandele intraceptiale de
lacunele Morgagni.Diagnosticul se precizează prin uretro-scopie, care arată o
congestie mai accentuantă în jurul orificiilor glandelor respective.
Litritele se datoresc localizării infecției la glandele Littre.Clinic se decelează
sub forma unor mărgele.Uretroscopia arată mucoasa denivelată de mici tumorete
roșii sau galbene de mărimea unei gămălii de ac sau bob de mazăre.
Cowperita este mai rară și reprezintă localizarea infecției gonococice la
nivelul glandei Cowper.Clinic se decelează o tumoretă în regiunea perineală
înaintea și înafara anusului de o parte și de alta a bulbului uretral.
Periuretrita este propagarea gonococului asociat cu piogeni în țesuturile din
jurul uretritei.Se manifestă clinic prin dureri permanente pe traiectul uretrei, erecții
dureroase și scurgeri uretrale purulente.
Stricturile purulente sunt complicații tardive ale unei gonoree neglijată sau
prost tratată.

38