Tommy

Tommy avea ochii îngălbeniți cu capilare roșiatice împânzindu-i . Avea o oboseală vădită în
glas. Era un om simplu. Un om nesuferit pe care lumea nu-l plăcea în mod special. Nici eu
nu-l plăceam în mod special. Nu primea musafiri aproape niciodată pentru că lumea știa că
nu avea nimic de oferit și lumea simțea tensiunea ciudată din casa lui Tommy.

Eu întotdeauna priveam aceste stranii întrevederi cu priviri ascunse prin crăpătura ușii.
Oamenii dădeau din cap și vorbeau despre nimicuri. Tommy râdea straniu, cu sânge.
Nancy tăcea fără să râdă. Din când în când zâmbea aproape tâmp, semn că nu acela era cel
mai comod obicei pentru ea.

Tommy apoi deschidea sertarul și spunând câte o glumă proastă scotea o sticlă de vin pe
care îl turna în paharele musafirilor ori de voiau să bea ori de nu. Avea, desigur, și el un
pahar pe care îl tot reumplea, fără să-și dea seama, în timp ce râdea. Și musafirii râdeau.
Din când în când se uitau unul la altul contrariați. Nancy stătea în picioare parcă veghiind,
fără să spună altceva decât scurte remarci însoțite de același zâmbet anemic.

Lucrurile deveneau tensionate când Tommy, în fierbințeala momentului începea să

confeseze munca asiduă pe care a depus-o pentru a ridica acea casă și pentru a-mi crea mie
condiții optime de viață.

-Vedeți voi, am făcut totul. Acum sunt bătrân și tot încerc. Dar dacă mi-a cerut ceva, nu
am spus nu. Nu am spus niciodată nu. Atât îi trebuie. Să spună că nu am făcut nimic
pentru ea.

Nancy în acel moment clocotea de rușine. Ocazional își ducea mâna la tâmplă să-și ascundă
iritarea.

Musafirii râdeau până când fețele lor se crispau și se descleștau din nou. O amorțeală
tăcută împânzea aerul. Se rugau doar să găsească o scuză cât mai bună să plece și să nu se
mai întoarcă.

Noi nu aveam decât rareori musafiri și nu invitam pe nimeni la mine atâta timp cât el era
acasă. Nu conta dacă era un eveniment important pentru mine. Tommy s-ar fi purtat la fel.
Ar fi gâlgâit lăsând alcoolul să-i irige traheea sfâșiată de tutun.

Tommy era un om nu înalt, nu scund, cu pielea arsă de soare, slab cu părul gri. Fuma de la
13 ani și bea cam din aceeași perioadă. Acum avea 60 de ani. Dacă ar fi putut să schimbe
ceva, n-ar fi făcut-o. Nu era un om prostănac, însă era arogant cu opinii fixe. Nu voia să fie
contrazis, îi era aproape frică de asta. Cum opiniile lui erau mai mereu contrazise, găsea
mai comod să se refugieze în pachete de Winchester lung și sticle de vin simplu, de struguri.
Era un om singur, dar asta nu am observat-o decât târziu. Până atunci nu-i atribuisem nici
o scuză. Provenea dintr-o familie la fel de ciudată ca cea pe care reușise să și-o întemeieze.

-Tactu ăla ar trebui să-mi mulțumească, spunea de parcă ar fi avut o satisfacție ciudată să-
mi amintească lucrurile pe care nu le puteam schimba.

Nu ieșea. Nu avea cu cine. Iar dacă ieșea, se simțea prost printre oameni. Își crea falsa
iluzie că are prieteni atunci când se așeza pe un scaun în cârciuma din capătul străzii. În
astfel de momente aș fi preferat să mă teleportez direct acasă de la școală decât să-l văd
împleticindu-se pe stradă și să fiu nevoită să-l ridic de pe drum și să-l duc înăuntru.

Era un gând pueril. Și mi-l alungam. Eram o străină în acea casă la fel ca personajul lui
Albert Camus. Eram acolo, dar străvezie, un simplu observator. Nu interveneam, nu
aveam importanță, nu voiam măcar să am importanță. Eram doar un rezultat, poate un
efect.

Și Nancy și Tommy aveau probleme psihice. Nancy, așa cum bănuiam, suferea de o boală
maniaco-depresivă. Avea probleme de control. O secundă era în regulă, apoi izbucnea în
plâns. Era violentă și se simțea vinovată pentru asta. Era în depresie de zeci de ani și nimic
nu putea să o scoată din asta.

Tommy era distrus de alcool fără să recunoască asta vreodată. Nu mai gândea limpede.
Stătea minute în șir privind în podea ori privindu-mă pe mine ori pe Nancy. Se așeza lângă
noi și ne privea în timp ce noi făceam ce aveam de făcut. La un moment dat Nancy își ieșea
din minți și arunca o farfurie apoi începea să țipe ca să-l dea afară. Tommy nu pleca. Doar
stătea și se uita la ea de parcă voia să o înnebunească.

Nancy avea o obsesie pentru curățenie și iubea florile. Însă într-o primăvară Tommy i le-a
tăiat pe toate. Nancy a început să țipe și să plângă. Aveam impresia că e pe moarte. Lui
Tommy nu i-a păsat, însă mie da. Nu i-a păsat că mie îmi păsa. Nu credea că face un rău.
Nu conta dacă îmi făcea rău. Eram o străină.

I-am spus lui Nancy că erau doar flori și că trebuie să își aleagă alte motive ale afecțiunii.
Ceva ce nu-i putea fi luat. Mă ofeream pe mine. Așa că m-a strâns de mânecă în timp ce
plângea și se ancora încet încet de mine. Brusc nu mai eram copilul străin. Brusc eram
adultul străin. Străin fiindcă nici unul din ei nu mă cunoștea. Veneam de la școală și nu
vorbeam despre decepțiile trăite acolo, ori despre bucuriile mele, ori despre sentimentele ce
se învălmășeau în mine în fiecare zi când ascultam muzică pe drum. Eram o străină și n-ar
fi ghicit niciodată. Doar mă închideam în camera mea și îmi aruncam lucrurile în
învălmășeala de obiecte pe care Nancy o ura din cauza obsesiei ei pentru curățenie.

Știau că îmi place să scriu, dar nu voiau să citească. Știau că iubisem, nu voiau să știe pe
cine. Știau că nu sunt ideală. Nu voiau să știe în ce fel. Nu știau că simțeam afecțiune
pentru fete, nu știau că am încercat și eu nebunia lui Tommy. Nu știau că oameni erau
capabili să mă iubească pe mine fără să existe legături de sânge. Nu știau că aș fi vrut ca
într-o bună zi să fac propriul meu film, nu știau că aș fi vrut să dăm banii pe cămăși lejere
mai degrabă decât pe colanții pe care Nancy îi tot cumpăra deși aveam o grămadă de
perechi pe care nu le purtam niciodată. Ei nu știau că eram în etapa nihilistă a vieții mele,
nu știau că voiam să fumez Mary Jane, nu știau că avusesem ocazia să devin femeie cu mult
timp în urmă când eram doar o puștoaică la fel cum de altfel încă eram. Nu știau cât de
frică îmi fusese de asta și nu știau câte regrete ascundeam, regrete pe care nu puteam să le
rostesc lor. Stăteam liniștită în camera mea și mă rugam să nu intre pentru că nu aveam
nimic de vorbit cu ei. Vorbeam cu ei în schimb despre regretele lor, despre decepțiile lor.
Zâmbeam ca să o fac pe Nancy să se simtă bine, o ascultam. Ei erau una din decepțiile mele
împortante. Îmi făceau rău și mă ridicau în același timp. Găseam un lucru responsabil să
accept ce se întâmpla fără să crâcnesc. Găseam că sunt responsabilă dacă fac asta. Apoi am
realizat că nu sunt nici un adult străin, nici măcar un copil străin. Sunt încă un copil și am
nevoile unui copil. Îmi era teamă că o să confund asta cu iubirea. Îmi era teamă să încurc
noțiunile. Voiam să fiu sub control, să am propriu meu psihic sub control. Ei nu știau că
sunt instabilă deși mă văzuseră incontrolabilă în momente extreme. Mă văzuseră plângând
în hohote, tremurând convulsiv după ce Tommy plecase de acasă să se sinucidă după ce i-
am dat o palmă. Singura palmă. Atunci începusem să enumăr toate lucrurile pe care le
uram la viață și mă simțeam inutilă și ireparabilă. Credeam cu adevărat că o să facă asta
doar că s-a întors, iar din acel moment timp ce o lună nu am mai vorbit cu el, treceam pe
lângă el pe hol fără să-i spun nimic.

Îi dădusem palma aceea pentru că fusese violent cu Nancy. Nu m-am priceput niciodată să
descriu astfel de scene. Dar inima începuse să-mi pompeze sânge cu o viteză inimaginabilă.
Nancy era vitală pentru mine, iar el o rănea fizic. Numai eu știam cât suferisem pentru
Nancy noapte de noapte când gemea de dureri din cauza reumatismului și a coloanei sale
strâmbe și a mâinii care îi era în pericol de paralizare. Nu știam de ce sunt capabilă până s-
a întâmplat. Nu m-am gândit nici două secunde până să îi despart țipând. Atunci i-am dat
palma. Iar el s-a uitat la mine lung. Avea o mirare strâmbă în ochi.

-M-ai lovit...

Îl mirase, îl uimise, îl contrariase și îl lovise gândul acela. Teama de a fi contrazis. A

început să țipe, m-am certat cu el, apoi a strigat că se duce și se spânzură. A început să se
îmbrace, am început să plâng. Era ora 22:00 și a ieșit pe ușă.

Eu am rămas acolo, roșie, incontrolabilă, speriată. Am fost speriată. Mi-am imaginat 100
de feluri în care viața mea avea să decurgă de atunci încolo și cum avea să trăiesc cu vina
că s-a sinucis din cauza mea.
Nu l-am iertat niciodată că am trecut prin momentele acelea din cauza lui. Că m-a lăsat să
văd asta, că m-a lăsat să-mi fie frică în timp ce afirma sus și tare că făcea tot ce-i stătea în
putință. M-am închis și mai mult în mine.

-Taică-tu ăla ar trebui să-mi mulțumească.

Știam că merită mai multă recunoștință decât părinții mei, dar aș fi preferat să fiu de una
singură decât în casa aia de nebuni. Le-aș fi pus banii la ușă. Aș fi scris ironic.

Pentru că ați făcut totul pentru mine.

Mă gândeam însă la Nancy. Și mă gândeam că erau bătrâni și că ei au fost cei care m-au
luat de mână de la cămin, că ei mă duceau cu mașina la țară și ei îmi luau ciocolată albă
care tronsea între dinți. Îmi aduceam aminte cum râdeam în drum spre grădiniță și cum
adormeam pe spatele lui Nancy și cum mă jucam cu Tommy în sufragerie, cum săream pe
stomacul lui și cum îl gâdilam.

Îmi aminteam cum după ziua în care tatăl meu m-a negat, chiar dacă nu m-a văzut nimeni
plângând, chiar dacă mă hotărâsem că o să supraviețuiesc fără compasiunea nimănui,
Tommy mă privise în ochi câteva secunde și spuse încet:

-Nu-i nimic. Mă ai pe mine.

Și acum plâng pentru că scot toate astea din mine. Nu am plâns de mult. Nu am putut. Am
încercat, dar nu găseam click-ul. E important să plâng fiindcă mă calmează. Însă părea că
nu simt nimic. Acum simt și e în regulă.

Sunt într-o casă de nebuni, e în regulă. Poate voi fi și eu nebună. E în regulă. Poate sunt
deja. E în regulă din nou. Nu voi fi niciodată exact așa cum trebuie să fiu. Nu voi fi
normală. Dar e în regulă. Chiar și dacă înghit în sec e în regulă. Sunt puternică. Mă pot
controla. Pot să țin toate astea în frâu. O să plâng din când în când și o să fie bine.
Întotdeauna spun asta și e bine.