Capitolul V

Finanţarea politicilor comune

Finanţarea politicilor comune se realizează de către Uniune prin

intermediul bugetului (conform tratatelor „Uniunea îşi asigură mijloacele
necesare pentru atingerea obiectivelor şi realizarea politicilor sale”).
UE se află acum în faţa celei de a patra perspective financiare, după
Delors I (1988-1992), Delors II (1993-1999) şi Agenda 2000 (2000-2006).
Decizia de a recurge la o asemenea programare multianuală a fost luată ca
urmare a deteriorării treptate a sistemului financiar comunitar în anii ’80 şi
a dificultăţilor crescânde întâmpinate în încercarea de echilibrare a
balanţei venituri-cheltuieli. Succesiunea de crize bugetare a determinat
instituţiile comunitare să cadă de acord asupra unei noi metode menite să
îmbunătăţească procedura bugetară şi care să permită Parlamentului,
Consiliului de Miniştri şi Comisiei să cadă de acord în avans asupra
priorităţilor bugetare ale perioadei următoare şi să stabilească un cadru
financiar care să permită atingerea acelor obiective.

5.1 Evoluţii specifice politicii bugetare

Analiza atentă a ceea ce primeşte şi ceea ce cheltuieşte UE poate spune

foarte mult despre priorităţile, dar şi despre conflictele care au jalonat
evoluţia procesului de integrare europeană. De-a lungul existenţei UE,
controversele pe probleme bugetare au reprezentat o constantă, chiar dacă
natura lor a fost diferită: de la dezbateri pe tema resurselor financiare
proprii ale CEE sau a dezechilibrelor bugetare, la rivalităţi între instituţiile
comunitare (Comisie, Consiliu, Parlament).
După crearea sa, la începutul anilor ’50, sistemul financiar comunitar a
cunoscut o evoluţie constantă. În primii 20 de ani s-au înregistrat trei
mutaţii importante, respectiv:
¾ unificarea instrumentelor bugetare;
¾ creşterea autonomiei financiare;
¾ realizarea echilibrului instituţional.
 Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE

Unificarea instrumentelor bugetare

Deşi iniţial, cele trei comunităţi dispuneau de propriul lor buget, după
Tratatul de fuziune din 1965, numai două instrumente vor continua să
existe: bugetul general şi bugetul operaţional CECO 12 . După 2002, an în
care tratatul CECO a expirat, gestiunea patrimoniului a fost încredinţată
Comunităţilor existente, Comisia urmând să asigure ca aceste fonduri să
rămână distincte faţă de celelalte fonduri comunitare. De altfel, încasările
provenind din gestiunea patrimoniului CECO vor reprezenta încasări la
bugetul general, care vor finanţa cercetările în domeniul cărbunelui şi
oţelului.

Creşterea autonomiei financiare

În afara prelevărilor CECO, bugetul european a fost alimentat până în 1970

prin contribuţiile statelor membre. Decizia din 21 aprilie 1970, (reînnoită
ulterior) în 1988 şi 1994, va instaura, pentru prima dată, regimul resurselor
proprii. O nouă Decizie privind resursele proprii a fost adoptată de Consiliu
în septembrie 2000, înlocuind Decizia din 1994. Primii ani ai politicii
bugetare au fost marcaţi de dezvoltarea unor politici comune, precum
crearea FEOGA, în 1962, FEDER, în 1975 etc.

Căutarea unui echilibru instituţional în exercitarea puterii bugetare

De-a lungul anilor, puterea bugetară a Parlamentului European a crescut.

În prezent, această putere este partajată între Consiliu şi Parlament, care
reprezintă de acum cele două branşe ale autorităţii bugetare. Parlamentul
dispune de ultimul cuvânt în ceea ce priveşte cheltuielile bugetare
ne-obligatorii, poate respinge bugetul şi acceptă modul de execuţie al
acestuia.
Acest echilibru juridic şi instituţională a cunoscut la mijlocul anilor ’70 o
situaţie de criză. Legitimitatea şi puterea de influenţă crescută dobândite de
Parlament, în urma alegerii sale prin sufragiu universal începând cu iunie
1979, au introdus un factor de tensiune politică permanentă între Consiliul
şi Parlament în domeniul bugetar. A rezultat o funcţionare extrem de dificilă
în procesul de decizie bugetară, marcată prin numeroase incidente:
întârzieri în adoptarea bugetului şi recurgerea la regimul aranjamentelor/

12
În ceea ce priveşte succesiunea CECO în materie financiară, vezi Rezoluţia Consiliului,
din 20 iulie 1998, Jurnalul Oficial C 247, din 7 august 1998, p. 5 şi 6.
Politici ale UE

/acordurilor provizorii pe 12 luni, respingerea bugetului de către Parlament,

recurgerea frecventă la Curtea de Justiţie.
În plus, numeroase conflicte s-au născut din confuzia existentă între
puterea legislativă şi puterea bugetară. Într-adevăr, anumite acţiuni
întreprinse nu aveau o bază legală, sprijinindu-se doar numai pe un anumit
articol din buget. De altfel, problemele dezechilibrului bugetar (diferenţa
între ceea ce o ţară „dă” UE şi ceea ce ea „primeşte” prin diferite programe
şi politici) invocată de Marea Britanie începând cu 1974, a reprezentat un
element important al dezbaterilor politice. În ultima perioadă, această
problemă a revenit în discuţie, în principal la cererea Germaniei.
Procesul integrării va primi un nou elan politic începând cu 1986, după a
treia lărgire (Spania şi Portugalia) şi adoptarea Actului Unic. Aceşti factori
au dus la reformarea în profunzime a sistemului financiar, această reformă
făcând parte din „Pachetul Delors”, prezentat în februarie 1987 de către
Comisie (aşa-numitul cadru financiar Delors I, 1988-1992).
Printre modificările intervenite, menţionăm:
¾ Plafonul total al resurselor proprii, pentru toate categoriile, este fixat
ca procent din PNB Uniunii Europene şi nu în funcţie de TVA, ca
până atunci.
¾ Introducerea unei planificări financiare, veritabil cadru financiar
plurianual. Acest sistem, inaugurat în 1988, rămâne unul din pilonii
sistemului financiar comunitar. El va introduce o dublă plafonare a
cheltuielilor: ansamblul plăţilor din bugetul anual nu poate depăşi
plafonul global exprimat ca procent din PNB-ul UE (în prezent este de
1,27%); fiecare categorie de cheltuieli este plafonată la un nivel fixat
pentru fiecare an. Perspectivele financiare actuale, care acoperă
perioada 2000-2006, sunt anexate acordului interinstituţional din 6 mai
1999, dintre Parlament, Consiliu şi Comisie.
¾ Prelevarea TVA a fost corectată pentru a ţine cont de diferenţele
între structurile economice (ponderea consumului în PNB statelor
membre).
¾ O soluţie, care s-a dorit definitivă, a fost găsită pentru problema
britanică; de asemenea, Germania a găsit şi ea răspuns la
revendicările proprii.
¾ Cheltuielile agricole vor fi gestionate prin introducerea unei linii
directoare agricole (plafonul rubricii agricole este fixat în prezent în
raport de previziunile cheltuielilor reale).
 Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE

¾ Introducerea unei Ratei Maxime de Creştere (RMC) a cheltuielilor

numite ne-obligatorii (cheltuieli asupra cărora Parlamentul are
ultimul cuvânt). Acesta se angajează să nu crească aceste cheltuieli
decât în anumite limite.
Bilanţul acestei reforme va fi extrem de pozitiv. Beneficiind şi de
circumstanţe economice favorabile, „Pachetul Delors” a dus atât la o
evoluţie ordonată a cheltuielilor (care vor rămâne sub nivelul încasărilor
disponibile), cât şi la ameliorarea procedurii şi a gestiunii bugetare.
Consolidarea reformelor din 1988 a fost confirmată prin Acordul de la
Edinburgh, din decembrie 1992. Prin acest document (pachetul Delors II)
s-au adoptat perspectivele financiare pentru perioada 1993-1999, pragul
resurselor proprii fiind ridicat de la 1.2% la 1.27%. În plus, perspectivele
financiare au marcat şi reducerea importanţei TVA în finanţarea bugetului.
În iulie 1997, Comisia a dat publicităţii un nou document, cunoscut sub
numele de Agenda 2000, „Pentru o Uniune mai puternică şi mai mare”
(COM(97) 2000 final), care include informaţii privind politica agricolă
comună, viitorul politicii de coeziune economică şi socială, strategia de pre-
aderare şi consecinţele extinderii şi finanţarea Comunităţii. Comisia
trasează şi cadrul financiar pentru 2000-2006, menţinând pragul resurselor
proprii la 1.27% din PIB mediu comunitar. Principalele componente ale
Agendei 2000 au fost aprobate în cadrul Consiliului European de la Berlin,
din 24-25 martie 1999, iar la 6 mai 1999, Parlamentul European adoptă
noul Acord Interinstituţional, care încorporează perspectivele financiare
pentru 2000-2006 (vezi Anexa 5.1 şi 5.2).
Una din provocările majore ale bugetului comunitar rămâne în continuare
găsirea modalităţilor optime pentru susţinerea financiară solicitată de
procesul lărgirii UE către Est. Această provocare este de mari dimensiuni,
presupunând asimilarea acquis-ului comunitar în ţări cu o structură
economică şi socială diferită în raport cu cea a UE.
În ultimii 20 de ani, evoluţiile economice, extinderea UE şi modificările
produse în structura bugetului UE au modificat contextul în care operează
mecanismul corector în cazul Marii Britanii. Reamintim faptul că în 1984, la
Fontainbleau, Consiliul European a decis introducerea mecanismului
corector pentru Marea Britanie, menit să contribuie la corectarea poziţiei
de contribuitor net pentru această ţară. Prin acest mecanism, Marii Britanii i
se restituie 2/3 din contribuţia ei netă, conform unui principiu general
conform căreia „orice stat membru care se confruntă cu un dezechilibru
bugetar excesiv în raport cu prosperitatea sa, poate beneficia de o corecţie
corespunzătoare”. Realitatea este că, în ciuda acestui principiu general,
până astăzi numai Marea Britanie a beneficiat de acest mecanism.
Politici ale UE

Tabelul de mai jos prezintă modul în care a evoluat PNB/loc (exprimat în

PPC) între anii 1984 şi 2003, în cazul statelor membre cu poziţie de
contribuitori neţi în anul 2002.

PNB / loc în statele net contribuitoare la bugetul UE (în PPC),

(media UE-15 = 100%)
Tabelul 5.1
2003 1984
Marea Britanie 111.2 90.6
Danemarca 111.1 104.0
Austria 109.8 ---
Olanda 106.6 95.0
Suedia 104.6 ----
Franţa 104.2 104.0
Germania 98.6 109.6
Italia 97.3 92.9
Sursa: Commission of the European Communities, Report from the Commission. Financing the
European Union, Commission Report on the operation of the own resources system,
Brussels, COM(2004) 505 final

5.2 Principiile bugetare

Bugetul general au UE este construit pornind de la o serie de principii

inspirate de diversele proceduri bugetare naţionale. Este vorba de principiul
unităţii, universalităţii, anualităţii, echilibrului şi al specializării bugetare.

1. Principiul unităţii
Conform acestui principiu, ansamblul încasărilor şi cheltuielilor trebuie să
se regăsească într-un singur document bugetar, pentru a asigura astfel un
control eficient al modului de utilizare a resurselor comunitare. Sistemul
financiar comunitar a cunoscut o mişcare de unificare a instrumentelor
bugetare. Dacă, la început, cele trei Comunităţi (CECO, Euratom, CEE)
dispuneau de propriile bugete, odată cu tratatul de fuziune din 1965, numai
două instrumente bugetare vor continua să existe: bugetul general şi
bugetul operaţional CECO. Chiar şi în prezent, anumite elemente financiare
ale Comunităţii dispun de un regim particular: politica externă şi de
securitate, justiţia şi afacerile interne, FEDER. Derogări sunt în mod egal
admise pentru organismele descentralizate ale Comunităţii (agenţiile
europene), care dispun de propriul lor buget. Resursele lor provin din
subvenţii înscrise în bugetul general.
 Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE

2. Principiul universalităţii
Încasările bugetare reprezintă o masă comună care serveşte finanţării
tuturor cheltuielilor, fără deosebire: acesta este principul universalităţii
bugetului. Aceasta implică existenţa a două reguli caracteristice dreptului
bugetar: al non-afectării şi non-contracţiei (micşorării).
Regula non-afectării dispune ca încasările bugetare să nu fie afectate de
anumite cheltuieli precise. Totodată, excepţii de la regulă sunt admise
pentru anumite programe de cercetare sau pentru contribuţia ţărilor din
SEE către anumite politici precise.
Regula non-contracţiei arată că nu pot fi acceptate micşorări ale încasărilor
sau cheltuielilor. Sunt admise numai excepţii de ordin tehnic, care să vizeze
uşurarea procedurii.

3. Principiul anualităţii
Principiul semnifică dependenţa operaţiilor de către un exerciţiu anual
capabil să faciliteze controlul activităţii executivului comunitar.
Totodată, adesea sunt necesare acţiuni plurianuale. În acest caz se face
apel la noţiune de credite disociate, care se descompun în credite de
angajament şi de plăţi.
Creditele de angajament acoperă, în timpul exerciţiului financiar în curs,
costul total al obligaţiilor juridice contractate pentru acţiuni a căror realizare
se întinde pe o perioadă mai mare de un exerciţiu.
Creditele de plăţi acoperă, până la concurenţa nivelului înscris în buget,
cheltuielile care derivă din execuţia angajamentelor contractate în cursul
acelui exerciţiu sau al unui exerciţiu anterior. Ele fac obiectul unor autorizări
bugetare anuale.
Diferenţa între creditele de angajament şi cele de plăţi este măsurată prin
angajamente restante de lichidat (ARL). Ele reprezintă decalajul în timp
între momentul în care angajamentele sunt contractate şi momentul în care
plăţile corespunzătoare sunt lichidate.
Derogări de la principiul anualităţii sunt posibile prin sistemul reportărilor de
credite. Pentru creditele disociate, creditele ne utilizate la finele exerciţiului
pentru care ele sunt înscrise sunt, ca regulă generală, anulate. Cu titlu
excepţional, ele pot fi şi reportate. Pentru creditele ne-disociate, există un
report de drept în exerciţiul următor al creditelor care corespund plăţilor
restante datorate angajamentelor contractate între 1 ianuarie şi
31 decembrie.
Politici ale UE

În ceea ce priveşte încasările, toate eventualele excedente sunt reportate

în exerciţiul următor. Numai încasările intervenite între 1 ianuarie şi
31 decembrie sunt avute în vedere, în cazul unei aplicări stricte a acestui
principiu.

4. Principiul echilibrului
Conform tratatelor, bugetul comportă acelaşi nivel al încasărilor şi
cheltuielilor. Comunitatea nu este autorizată să recurgă la împrumuturi
pentru a-şi acoperi cheltuielile.
În momentul în care bugetul a fost aprobat exisă un echilibru perfect între
venituri şi cheltuieli. Totuşi, prin definiţie, bugetul reprezintă o previziune,
atât în ceea ce priveşte cheltuielile, cât şi veniturile. Prin urmare, nu este
imposibil ca pe perioada execuţiei bugetare să apară diferenţe între venituri
şi cheltuieli. Două situaţii sunt posibile:
1. Înregistrarea unui sold 13 pozitiv, deci a unui excedent. Aceasta este
cea mai frecventă situaţie, excedentul fiind reportat în anul următor.
2. Înregistrarea unui sold negativ, deci a unui deficit. Este o situaţie
mai degrabă excepţională, care va antrena înscrierea unei noi
cheltuieli în bugetul următor.
Situaţia obişnuită este cea a înregistrării de excedente. Din acest motiv
există un mecanism care constă în finanţarea noilor cheltuieli prin
anticiparea de economii ce se vor realiza în cursul unui exerciţiu, fără ca
acele categorii generatoare de economii să poată fi identificate în
momentul votării bugetului. Aceasta este aşa numita „rezervă negativă”: o
valoare negativă care este înscrisă în buget şi care trebuie să dispară pe
parcursul exerciţiului bugetar prin viramente provenind din capitolele care
se vor dovedi excedentare.

5. Principiul specializării
Conform acestei reguli, fiecare credit trebuie să aibă o destinaţie
determinată şi trebuie afectat unui scop precis, astfel încât să fie evitate
orice fel de confuzii între diferitele credite în momentul autorizării şi
executării (nici o încasare şi nici o cheltuială nu poate fi afectată altfel decât
prin raportarea la un articol al bugetului). Aceeaşi regulă este valabilă şi
pentru încasări, care trebuie precis identificate. Bugetul este structurat

13
Soldul reprezintă diferenţa între ansamblul veniturilor realizate pe parcursul respectivului
exerciţiu şi nivelul plăţilor efectuate sub formă de credite acordate în acel exerciţiu, la
care se adaugă nivelul creditelor reportate în acelaşi exerciţiu.
 Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE

pe secţiuni, titluri, capitole, articole şi poziţii. Adevăratul sediu al

specializării este capitolul, acesta fiind cel care indică competenţa autorităţii
bugetare. Orice virament de la un capitol la altul este rezervat autorităţii
bugetare.

5.3 Procedura bugetară anuală

În adoptarea şi executarea bugetului general sunt implicate, în măsuri

diferite, atât Comisia, cât şi Consiliul de Miniştrii şi Parlamentul European
(PE). Parlamentul hotărăşte pentru aşa numitele „cheltuieli ne-obligatorii”,
legate de funcţionarea instituţiilor sau de acţiunile structurale, iar Consiliul
asupra celor „obligatorii”, care se referă la angajamentele care decurg din
Tratat (subvenţionarea preţurilor agricole, ajutor alimentar oferit pentru
ţările în curs de dezvoltare).
Procedura bugetară începe cu pregătirea, de către Comisie, a unei „schiţe
bugetare preliminare” (preliminary draft budget), pe baza cheltuielilor
estimate de către diferitele instituţii comunitare. Această schiţă este iniţial
prezentată Consiliului, care stabileşte, cu majoritate calificată, forma în care
această schiţă va fi prezentată PE.
Începând cu 1975, PE are dreptul să propună amendamente la această
schiţă de buget, şi, în urma unei prime lecturi a documentului în cadrul PE,
schiţa modificată este returnată Consiliului, pentru o a doua citire.
La această a doua lectură, Consiliul trebuie să asigure o majoritate
calificată atât pentru acceptarea oricărei modificări propuse de PE, care să
ducă la creşterea cheltuielilor, cât şi pentru respingerea amendamentelor
făcute.
Dacă întregul buget nu va fi ulterior respins de către PE, nivelul cheltuielilor
obligatorii – cheltuieli legate de angajamentele derivate din obligaţiile
interne şi externe ale CEE, stabilite prin Tratate sau prin legislaţia
secundară – va fi determinat în acest stadiu al procedurii bugetare.
A doua lectură a bugetului de către PE este în principal concentrată pe
nivelul cheltuielilor neobligatorii, în cazul cărora PE poate respinge sau
accepta propunerile Consiliului. În cazul în care PE nu respinge întregul
buget, Preşedintele PE declară bugetul adoptat.
Politici ale UE

Procesul de luare a deciziilor în domeniul bugetar, de către Consiliu şi PE,

a cunoscut progrese lente între 1975 şi 1987. Oferind PE puterea de a
amenda schiţa de buget propusă de Consiliu a separat efectiv funcţiile
legislative şi bugetare ale CEE. Puterea legislativă rămâne numai la nivelul
Consiliului, în vreme ce puterea bugetară este împărţită între PE şi
Consiliu, începând cu 1975.
Neînţelegerile dintre cele două instituţii au condus la o serie de incidente la
începutul anilor ’80, care efectiv au paralizat procedura bugetară
comunitară. În decembrie 1979, de exemplu, PE a respins schiţa de buget
pentru 1980, cu rezultatul că procedura bugetară a fost întârziată cu 6 luni.
Pe parcursul acestei perioade, finanţarea bugetului comunitar a continuat a
fi realizată, lună de lună, prin intermediul bugetului anterior – aşa-numitul
„aranjament provizoriu pe 12 luni” (provisional-twelfths arrangement), care
constă în orientarea, la începutul fiecărei luni, a unei doisprezecimi din
creditele anului trecut, permiţând astfel rezolvarea nevoilor imediate.
Această facilitate a fost utilizată din nou în 1982 şi 1985, când PE a respins
din nou schiţa de buget, şi încă o dată în 1988, când Consiliul a fost
incapabil să stabilească o schiţă de buget pentru acel an din cauza lipsei
unui acord politic privind resursele comunitare.
Începând cu 1975 au fost iniţiate numeroase încercări de îmbunătăţire a
procedurii bugetare, cu grade de succes diferite. Ultima reformă şi aparent,
cu cel mai mare succes, a fost semnarea Acordului Interinstituţional
în 1988.

Procedura bugetară anuală este formată din mai multe etape, care pot fi
sintetizate astfel:

1. la 1 iulie: fiecare instituţie realizează o previziune privind cheltuielile, pe care

Comisia le regrupează în schiţa proiectul de buget (preliminary draft budget);
2. la 5 octombrie: Consiliul de Miniştri se pronunţă asupra schiţei proiectului
pentru a redacta proiectul de buget; o concentrare prealabilă cu parlamentul a
avut deja loc în problema cheltuielilor obligatorii;
3. în 45 de zile: Parlamentul examinează proiectul de buget. Pot să apară trei
situaţii:
• Parlamentul nu reacţionează: bugetul este considerat aprobat;
• Parlamentul aprobă bugetul: procedura este terminată.
• Parlamentul decide să aducă modificări:
ƒ Pentru cheltuielile obligatorii, el va face propuneri de modificare;
ƒ Pentru cheltuielile neobligatorii, el va face propuneri de amendare.
 Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE

4. în 15 zile: la o a doua lectură, Consiliul examinează propunerile Parlamentului.

• Pentru cheltuielile neobligatorii, Consiliul dispune de dreptul de amendare. În
acest caz, textul se întoarce în Parlament.
• Pentru cheltuielile obligatorii, două situaţii pot fi avute în vedere:
a) propunerile de modificare venite din partea Parlamentului cresc bugetul
global. Aceste modificări nu se vor putea integra în buget decât după un
vot în Consiliu cu majoritate calificată. Fără această majoritate, propunerile
sunt definitiv respinse.
b) propunerile de modificare venite din partea Parlamentului nu cresc bugetul
global. În acest caz, numai un vot al Consiliului, cu majoritate calificată, se
poate opune acestor propuneri. Tăcerea echivalează cu aprobarea.
5. la finele procedurii: Parlamentul dispune de ultimul cuvânt asupra bugetului
comunitar. Tăcerea sa echivalează cu aprobarea. El dispune de dreptul de a
modifica cheltuielile neobligatorii (în limita Ratei Maxime Admise) cu o
majoritate absolută a membrilor şi 3/5 din sufragiile exprimate. Respingerea
bugetului necesită o majoritate absolută a membrilor şi 2/3 din sufragiile
exprimate.

În final, bugetul este aprobat de către Parlament.

În afara Tratatelor, şi alte elemente vin să completeze procedura bugetară.

Este, în principal, cazul acordurilor interinstituţionale, precum cel din
6 mai 1999 privind disciplina bugetară şi ameliorarea procedurilor. Unul din
paşii înainte făcuţi prin acest Acord îl reprezintă generalizarea concertării
bugetare între Parlament, Consiliu şi Comisie. Această concertare vizează
să identifice şi să remedieze pe cât posibil, punctele litigioase ale procedurii
bugetare, în cadrul unor negocieri organizate în marginea lecturilor
succesive realizate de Consiliu şi Parlament. În plus, Regulamentul
financiar organizează şi el procedura de elaborare, decizie şi execuţie a
bugetului UE.
Politici ale UE

5.4 Structura bugetului UE

5.4.1 Veniturile bugetului comunitar

În primii 12 ani ai existenţei CEE, bugetul a fost conceput în întregime pe

baza contribuţiilor directe ale statelor membre. Începând cu 1970 bugetul
va fi finanţat prin „resursele proprii” ale Comunităţii – care erau veniturile
convenite de către statele membre să reprezinte resurse comunitare de
drept.
Sistemul resurselor proprii comunitare, stabilit în 1970, de către Consiliul
de Miniştri reunit la Luxemburg, avea două elemente, care se vor regăsi
ulterior sub titulatura de „resurse tradiţionale”:
¾ Taxele vamale asupra bunurilor importate din afara comunităţii, prin
aplicarea tarifului extern comun;
¾ Prelevări variabile la importul produselor agricole (înlocuite cu
taxele vamale, de la 1 iulie 1995, în urma acordurilor semnate în
cadrul Rundei Uruguay, GATT).
A treia resursă, inclusă de foarte mulţi autori în cadrul aceluiaşi sistem, a
fost introdusă în 1979:
¾ Resursa TVA: colectată în fiecare din statele membre, pe baza unei
taxe (aplicate TVA-ului încasat de către fiecare stat membru,
respectiv 1% la început, în 1979, mărită la 1,4% în 1986, micşorată
apoi la 1% între 1995 şi 1999). Se prevede o reducere a taxei
minime la 0,75% în 2002 şi 0,5% în 2004.
Perioada care a urmat deciziei din 1970 a demonstrat că acest sistem
original al resurselor proprii s-a dovedit inadecvat, cel puţin din două
motive:
1. nivelul resurselor provenind din taxe vamale şi prelevările variabile
la import a scăzut în anii ’70, pe fondul progreselor realizate în
reducerea taxelor vamale datorită negocierilor GATT, dar şi datorită
creşterii producţiei interne de produse agricole;
2. veniturile provenind din TVA au stagnat în această perioadă,
datorită declinului înregistrat în cheltuielile pentru consum ale
statelor membre.
 Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE

Efectul combinat al celor doi factori a exercitat o presiune considerabilă

asupra resurselor proprii tocmai în perioada în care nevoile comunitare
erau în creştere datorită noilor politici adoptate şi primirii de noi membri.
O primă încercare de a rezolva criza bugetară a fost făcută de Consiliul
European reunit la Fontainbleau, în iunie 1984. Noul sistem, bazat pe
principiul creşterii pragului TVA la 1,4%, a intrat efectiv în vigoare la
1 ianuarie 1986, aranjamente financiare tranzitorii fiind aplicate pentru
exerciţiile bugetare ale anilor 1984 şi 1985 14 .
O soluţie la dificultăţile bugetare a fost eventual găsită în 1988. Până
atunci, a treia lărgire a Comunităţii (care includea, începând cu 1 ianuarie
1986, şi Spania şi Portugalia), precum şi semnarea Actului Unic în
februarie 1986, au reprezentat acea bază politică sănătoasă necesară
pentru realizarea unei reforme financiare comunitare. În februarie 1987
Comisia a prezentat un cuprinzător program de reformă, cunoscut sub
numele de „pachetul Delors I”. Liniile generale ale acestui pachet au fost
adoptate în cadrul Consiliului European de la Bruxelles, din 1-12 februarie
1988, întregul pachet fiind în final acceptat în iunie 1988.
Principala preocupare a „pachetul Delors” a fost să asigure Comunităţii
resursele necesare în perioada 1988-1992. Reforma a menţinut resursele
proprii provenind din taxe vamale şi prelevări variabile la importul
produselor agricole, la care s-a adaugat pragul propus a fi menţinut de
1,4% al resurselor provenind din TVA. Prin „pachetul Delors” se propune
adăugarea unei resurse noi, „a patra resursă” comunitară:
¾ Această nouă resursă, a patra resursă, creată în 1988, urma să fie
una variabilă, în funcţie de posibilităţile fiecărei ţări. Ea trebuie să
ofere veniturile necesare pentru acoperirea cheltuielilor
suplimentare, astfel încât volumul total al resurselor să reprezinte
maximum 1,2% din PIB-ul UE.

14
Acestea implicau avansuri interguvernamentale, care urmau a fi restituite în cazul
bugetului pe 1984, dar nu şi în cazul bugetului pe 1985. În 1986, echilibrul bugetar a
fost realizat numai prin amânarea anumitor cheltuieli agricole până în 1987.
Politici ale UE

Evoluţia structurii încasărilor la bugetul comunitar

Tabelul 5.2
Categorii Nivelul încasărilor (în milioane euro şi în structură)
de venituri 1975 1980 1985 1990 1995 2000
Prelevări 590 2.002 2.179 1.876 1.945 2.038
din agricultură (9,2) (12,2) (7.8) (4,0) (2,6) (2,3)
Taxe vamale 3.151 5.906 8.310 10.285 12.509 11.070
(49,4) (35,9) (29,6) (22,1) (16,7) (12,4)
TVA - 7.258 15.219 27.440 39.183 32.555
(44,2) (54,2) (59,1) (52,2) (36,3)
A patra resursă - - - 95 14.191 43.251
(0,2) (18,9) (48,3)
Diverse 2.644 1.266 2.377 6.773 7.249 671
(41,4) (7,7) (8,4) (14,6) (9,6) (0,7)
Total general 6.385 16.432 28.085 46.469 75.077 89.585
(100) (100) (100) (100) (100) (100)
Sursa: Gilles Ferreol, Dicţionarul Uniunii Europene, Bucureşti, Editura Polirom, 2001, p. 30

Efectul global urmărit prin introducerea celei de a patra resurse pe baza

PIB era de a face sistemul de taxare al UE mult mai progresist, corelând
contribuţia fiecărui stat membru cu nivelul său de prosperitate. Cota
uniformă corespunzătoare celei de-a patra resurse se determină în raport
cu veniturile suplimentare necesare în timpul unui exerciţiu bugetar, pentru
a acoperi cerinţele UE. Astfel, în timpul anului financiar 1992, de exemplu,
venitul estimat a proveni din această resursă a reprezentat 0,17%.
Structura resurselor proprii ale Bugetului UE
¾ prelevări agricole (taxe vamale percepute asupra importurilor de
produse agricole în cadrul organizării comune a pieţei) şi cotizaţii şi
alte taxe prevăzute în cadrul organizării comune a pieţelor în sectorul
zahărului şi glucozei;
¾ taxe vamale care provin din aplicarea TVC asupra valorii în vamă a
mărfurilor importate;
¾ venituri din colectarea TVA, sub forma unei cote-părţi asupra volumului
TVA încasate în statele membre;
¾ resursa complementară asupra PNB, care rezultă din aplicarea unui
procent asupra sumei PNB din toate statele membre, fixat în fiecare
an, în cadrul unei proceduri bugetare, în funcţie de nivelul celorlalte
venituri bugetare. Această resursă este o resursă prin care se asigură
echilibrul bugetar, astfel încât ansamblul încasărilor să poată acoperi
nivelul total al cheltuielilor înscrise într-un anumit exerciţiu bugetar.
Volumul fondurilor incluse în bugetul comunitar a crescut în mod constat,
pe măsură ce au apărut noi priorităţi. Grecia, Irlanda, Portugalia şi Spania
sunt beneficiarele acestui fond, care a devenit operaţional după Tratatul
 Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE

de la Maastricht. El a fost introdus pentru a oferi acestor ţări suportul

financiar în realizarea unor proiecte, în special din domeniul infrastructurii 15 .

5.4.2 Cheltuielile incluse în cadrul bugetului comunitar

Cheltuielile în cadrul Bugetului general sunt ordonate în şase secţiuni:

Parlamentul European (I), Consiliul (II), Comisia (III), Curtea de Justiţie (IV),
Curtea de Conturi (V), Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor
(VI). Între 1975 şi 2000, cheltuielile comunitare (bugetul general + FED +
+ CECO) au evoluat astfel:

Evoluţia plăţilor efectuate (în milioane euro şi în procente)

Tabelul 5.3
Domenii
Buget general 1975 1980 1985 1990 1995 2000
FEOGA – secţiunea Garanţie 4.328 11.292 19.728 25.605 34.491 41.401
(70,9) (68,9) (68,4) (56,2) (50,4) (45,0)
Acţiuni structurale, din care: 375 1.808 3.703 9.591 19.223 32.167
(6,2) (11,0) (12,9) (21,0) (28,1) (35,0)
FEOGA, secţiunea Orientare 77 315 686 1.825 2.531 3.632
FEDER 150 793 1.610 4.554 8.374 14.427
FSE 148 700 1.407 3.212 4.547 8.044
Fondul de Coeziune - - - - 1.699 2.800
Cercetare 116 364 678 1.790 2.478 3600
(1,9) (2,2) (2,4) (3,9) (3,6) (3,9)
Acţiuni externe 251 604 964 1.431 3.406 5.717
(4,1) (3,7) (3,3) (3,1) (5,0) (6,2)
Administraţie 364 830 1.304 2.333 3.870 4.638
(6,0) (5,1) (4,5) (5,1) (5,7) (5,1)
Rambursări şi altele 363 959 1.490 3.313 3.079 2.062
6,3 5,8 5,2 7,3 4,5 2,2
TOTAL BUGET GENERAL 5.817 15.857 27.867 44.063 66.547 89.585
(95,4) (96,4) (96,7) (96,6) (97,3) (97,4)
FED 208 482 698 1256 1564 2235
3,4 2,9 2,4 2,8 2,3 2,4
CECO 76 116 268 289 298 178
1,2 0,7 0,9 0,6 0,4 0,2
TOTAL GENERAL 6.101 16.455 28.855 45.608 68.409 91.998
(100) (100) (100) (100) (100) (100)
Sursa: Gilles Ferreol, Dicţionarul Uniunii Europene, Bucureşti, Editura Polirom, 2001,
p. 28-29

15
Astfel, Fondul de Coeziune, inclus în perspectivele financiare din 1993, la un nivel de
1500 mil. ECU, a ajuns în 1999 la 2600 mil. ECU. Perspectivele financiare pentru
2000/2006 prevăd suma de 3120 milioane EURO pe an pentru acoperirea „ajutorului
pentru aderare”.
Politici ale UE

Creditele care se înscriu în secţiunile I,II,IV,V şi VI sunt numai credite de

funcţionare (administrative), în vreme ce creditele înscrise în secţiunea III,
Comisia, pot fi de două feluri:
• Credite de funcţionare, regrupate în partea A, acoperă cheltuielile
Comisiei cu personalul, clădirile, materialele, publicaţiile, sistemul
informatic, funcţionarea delegaţilor, misiuni specifice, diferite
cheltuieli cu caracter interinstituţional (precum pensiile
funcţionarilor).
• Creditele operaţionale, grupate în partea B, sunt divizate în opt
categorii:
a. B1: destinate finanţării agriculturii; includ toate cheltuielile
secţiunii „Garantare” a FEOGA, respectiv: restituiri acordate
exportatorilor, intervenţii pe piaţă, acţiuni de dezvoltare rurală,
acţiuni de control şi prevenire, cheltuieli pentru mediu, ajutoare
pentru agricultori.
b. B2: acoperă acţiunile structurale: intervenţiile fondurilor
structurale: Fondul European de Dezvoltare regională (FEDER),
Fondul Social European (FSE), secţiunea „orientare” a FEOGA,
intervenţiile Instrumentului Financiar de Orientare a Pescuitului
(IFOP) şi intervenţiile Fondului de Coeziune.
c. B3: acoperă cheltuielile din domeniul educaţiei (programul
Socrates), tineretului (programul „Jeuness pour Europe” /
„Tinerii pentru Europa”) şi al formării profesionale (programul
Leonardo), audiovizualului (programul Media), culturii (diferite
programe, printre care Ariane pentru lectură), informare şi
comunicaţii şi, în fine, relaţii sociale (în special, acţiuni în
favoarea folosirii forţei de muncă) şi sănătăţii publice.
d. B4: acoperă cheltuielile alocate pentru energie (în special
programul Altener pentru promovarea surselor regenerabile de
energie), controlul securităţii nucleare şi al politicii de mediu (de
exemplu, finanţarea agenţiei europene pentru mediu).
e. B5: reuneşte cheltuielile destinate ameliorării funcţionării pieţei
interne: protecţia consumatorilor, realizarea pieţei interne
(definirea şi respectarea regulilor privind concurenţa),
modernizarea industriei, statistică, realizarea reţelelor
transeuropene. Sunt incluse, de asemenea, cheltuielile
operaţionale care derivă din acţiunile comune decise în cadrul
Justiţiei şi Afacerilor Interne (JAI), ca şi acţiunile privind lupta
împotriva fraudei.
 Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE

f. B6: credite alocate cercetării şi dezvoltării tehnologice, pentru

susţinerea proiectelor selecţionate în cuprinsul programelor
cadru multianuale, decise în cadrul UE. Aceste credite se
repartizează între acţiunile directe ale Comisiei (prin intermediul
Centrului Comun de Cercetări) şi indirecte (acţiuni care implică
partajarea cheltuielilor şi acţiuni comune).
g. B7: cheltuieli care acoperă diverse acţiuni de cooperare
economică şi financiară cu ţări terţe, precum şi alte forme de
cooperare (de exemplu, ajutor umanitar şi alimentar, acţiuni în
favoarea democraţiei şi drepturilor omului etc.). Includ: acţiuni
externe, ajutor de pre-aderare şi ajutor în caz de urgenţă.
h. B8: acoperă cheltuielile operaţionale care derivă din acţiunile
comune decise în cadrul politicii externe şi de securitate
comune (PESC).
i. B9: garanţii şi rezerve (credite neutilizabile în momentul votării
bugetului datorită unor probleme legislative dar care vor putea fi
folosite pe parcursul exerciţiului bugetar).
Ca exemplu, prezentăm alocarea sumelor în cadrul Bugetului pe anul 1999:

Defalcarea cheltuielilor pe sub-secţiuni în cadrul Bugetului UE

pe 1999 (în mil. euro şi procente)
Tabelul 5.4
Procent
Volumul pentru
Sub-secţiunea (politica comunitară) din total
1999 (mil. euro)
buget
Politica agricolă comunitară (PAC) 40.940,0 42,2
Fondul European de Orientare şi Garantare
Agricolă, secţiunea Garantare
Acţiuni structurale 39.260,0 40,5
Cheltuieli structurale şi de coeziune
Formare profesională, tineret, cultură, 812,0 0,8
audiovizual, informare, dimensiune socială şi
folosirea forţei de muncă
Energie şi mediu 235,4 0,2
Protecţia consumatorilor, piaţă internă, 1129,1 1,2
industrie şi reţele trans-europene
Cercetare şi dezvoltare tehnologică 3450,0 3,6
Acţiuni externe 6223,8 6,4
Politica externă şi de securitate comună 30,0 0,0
Garanţii şi rezerve 346,0 0,4
Sursa: Budget general. Le Reglement Financier, UE/SCADPlus
Politici ale UE

5.5 Cadrul financiar multianual al Uniunii

5.5.1 Necesitatea unui cadru financiar multianual

Regula conform căreia bugetul general al Comunităţilor este echilibrat şi

integral finanţat prin resurse proprii a fost pusă sub semnul întrebării
începând cu anii ’80. În fiecare an al perioadei 1982-1987, cheltuielile au
depăşit valorile estimate. Iniţial, diferenţa între cheltuielile comunitare şi
resursele proprii, a fost mascată prin artificii contabile, ulterior recurgându-se
la avansuri rambursabile ale statelor membre.
În 1985, acest sistem a fost înlocuit de contribuţiile bugetare naţionale. Ce
anume a determinat această criză financiară ?
Cauzele au fost multiple:
• au crescut cheltuielile comunitare, în special agricole, fără a ţine
pasul cu creşterea veniturilor.
• creşterea cheltuielilor a fost însă şi rezultatul expansiunii fondurilor
structurale, a introducerii de noi programe (în domeniul cercetării,
pescuitului etc.), precum şi al includerii de noi membrii.
• încasările din taxe vamale au înregistrat o tendinţă de reducere
datorită mai multor factori:
o reducerea nivelului de tarifare din cadrul Tarifului vamal comun,
ca urmare a noii serii de negocieri multilaterale internaţionale
din cadrul GATT, care nu a fost compensată în mod egal de o
creştere a schimburilor externe cu ţările terţe;
o politica agricolă comunitară a dus la apariţia excedentelor
pentru numeroase produse agricole, ceea ce a redus volumul
prelevărilor la import, crescând, pe de altă parte volumul
restituirilor la export.
• încasările provenind din TVA au crescut mai puţin repede decât
activitatea economică a statelor membre; TVA este un impozit
asupra consumului, ori activitatea economică în statele membre s-a
dezvoltat mai repede decât consumul.
Această perioadă a fost marcată de tensiuni tot mai accentuate privind
buna funcţionare a procedurii bugetare anuale, reflectând o inadaptare
crescândă a resurselor la nevoile comunitare. Aceste crize bugetare au
determinat instituţiile comunitare să convină asupra unei metode menite să
amelioreze derularea procedurii bugetare şi să garanteze respectarea
disciplinei bugetare.
 Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE

Ca atare, începând cu anul 1988, procedura bugetară a fost încadrată în

cadrul Acordurilor interinstituţionale (AI). Prin intermediul unui Acord
interinstituţional, Parlamentul European, Consiliul UE şi Comisia convin
în avans asupra marilor priorităţi bugetare ale perioadei următoare,
realizând cadrul comun al perspectivelor financiare. Aceste perspective
financiare indică amploarea maximă şi structura cheltuielilor anticipate ale
Uniunii. În cadrul acestor perspective financiare, marile categorii de
cheltuieli sunt prezentate pe rubrici, fiecare rubrică prezentând un nivel al
creditelor pentru fiecare an.
Perspectivele financiare diferă de programarea financiară indicativă prin
faptul că plafoanele sunt limitative pentru părţile semnatare ale Acordului
interinstituţional. Cu toate acestea, perspectivele financiare nu pot fi
asimilate cu un buget plurianual pentru că rămân indispensabile, atât
procedurile anuale prin care să se determine nivelul efectiv al cheltuielilor
în cadrul unor plafoane cât şi, mai ales, repartizarea acestor cheltuieli între
diferitele linii bugetare. În această perspectivă însă, nomenclatura bugetară
garantează o analiză transparentă şi precisă a totalităţii acţiunilor
comunitare care concură la realizarea priorităţilor politice reflectate de
perspectivele financiare.
Clasificarea cheltuielilor comunitare conform rubricilor existente în cadrul
perspectivelor financiare răspunde unei logici politice. Repartizarea
cheltuielilor totale conform diferitelor rubrici trebuie să se articuleze marilor
priorităţi politice reţinute pentru perioada respectivă. Astfel, prezentarea
sintetică a bugetelor după 1988 a fost în mod sistematic ordonată în funcţie
de rubricile perspectivelor financiare pentru a facilita evaluarea mijloacelor
de realizare a acestor priorităţi politice.

5.5.2 Cadrul financiar pentru perioada 2000-2006

Ultimul Acord Interinstituţional a fost adoptat pentru perioada 2000-2006, în

cadrul Agendei 2000, deoarece vechile perspective financiare expirau
(1993-1999). Acest acord constituie elementul central al pachetului
financiar al Agendei 2000, urmărindu-se crearea condiţiilor optime pentru
extinderea şi întărirea politicilor Uniunii, respectându-se totodată un cadru
financiar riguros (vezi Anexa 5.1 şi Anexa 5.2).
Prima parte a Acordului include perspectivele financiare, stabilite pentru
fiecare an al perioadei acoperite (2000-2006) şi pentru fiecare rubrică şi
sub-rubrică a cheltuielilor. Instituţiile semnatare se angajează să respecte
aceste plafoane în cursul procedurii bugetare şi al execuţiei bugetului pe
parcursul exerciţiului bugetar. Perspectiva financiară 2000-2006 include
Politici ale UE

şapte rubrici principale (agricultura, acţiuni structurale, politici interne,

acţiuni externe, administraţie, rezerve, ajutor pentru pre-aderare), divizate
în sub-rubrici, plafoanele fiind definite în preţuri 1999:
1. Reforma politicii agricole comune prevăzute în cadrul Agendei 2000
va necesita o creştere iniţială a cheltuielilor agricole, de la
40,92 miliarde euro în 2000, la 43,77 miliarde euro în 2003, urmată
de o diminuare până la un nivel apropiat de cel din 2000 spre finele
perioadei. Circa o zecime din cheltuielile agricole va fi orientată
către dezvoltarea rurală.
2. Cheltuielile pentru acţiuni structurale se vor reduce uşor pe
parcursul perioadei vizate (de la 32,05 la 29,17 miliarde euro), pe
fondul reorientărilor convenite în cadrul acţiunilor structurale privind
concentrarea geografică şi tematică a intervenţiilor.
3. Datorită importanţei crescânde acordate politicilor interne (reţele
trans-europene, cercetare şi inovare, educaţie şi formare, mediu,
acţiuni în favoare IMM), rubrica a treia cunoaşte o uşoară creştere a
sumelor alocate, de la 5,93 miliarde euro în 2000, la 6,6 miliarde
euro în 2006.
4. O uşoară creştere se înregistrează şi la nivelul acţiunilor externe, de
la 4,55 la 4,61 miliarde euro.
5. Aceeaşi tendinţă se înregistrează şi în cazul cheltuielilor
administrative: de la 4,56 la 5,1 miliarde euro.
6. În ceea ce priveşte rezervele, numai rezerva monetară va fi
suprimată începând cu 2003, în vreme ce rezervele pentru
împrumuturi şi cele de urgenţă vor fi menţinute la un nivel constant
(200 miliarde euro pe an în cele două cazuri) întreaga perioadă
2000-2006.
7. Rubrica „Ajutorului pentru pre-aderare” are prevăzut un plafon al
cheltuielilor de 3,12 miliarde euro pe an. Fondurile acordate vor fi
divizate între Instrumentul agricol (SAPARD) cu 0,52 miliarde pe an,
Instrumentul structural de pre-aderare (ISPA) cu 1,04 miliarde euro
pe an şi Instrumentul PHARE, cu 1,56 miliarde euro pe an.
Iniţial, în 1999, când a fost stabilită structura prezentată anterior, s-a
convenit şi asupra unui cadru financiar indicativ realizat pornind de la
ipoteza unei Uniuni cu 21 de membri (o extindere a Uniunii cu încă 6 ţări).
Acesta a fost anexat Acordului şi include valorile anticipate, defalcate pe
patru rubrici (agricultură, acţiuni structurale, politici interne şi administraţie),
solicitate de procesul extinderii. Acest cost variază de la 6,45 miliarde euro
în 2002, la 16,78 miliarde euro în 2006. Ulterior, perspectivele financiare au
fost modificate pentru a răspunde extinderii cu 10 noi membri (UE-25),
modificarea fiind realizată în 2003. Apare astfel şi un nou capitol,
 Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE

capitolul 8, Compensaţii, în care sunt incluse compensaţiile bugetare

tranzitorii pentru cele 10 noi state membre, aşa cum au fost ele stabilite în
cadrul Consiliului European de la Copenhaga, din 12-13 decembrie 2002.

5.5.3 Noul cadru financiar pentru perioada 2007-2013

Prin documentul prezentat la 10 februarie 2004, „Building our common

future – Policy challenges and budgetary means of the enlarged Union
2007-2013”, COM(2004) 101 final, Comisia a lansat o nouă dezbatere
privind obiectivele şi resursele bugetare ale UE pentru perioada 2007-2013.
Această dezbatere are ca obiectiv aprobarea de către Parlament a celei
de-a patra perspective financiare în cadrul unui nou Acord Interinstituţional,
după Delors I (1988-1992), Delors II (1993-1999) şi Agenda 2000
(2000-2006).
Numărul de capitole în noua perspectivă financiară (respectiv de categorii
importante de cheltuieli) a fost redus de la opt la cinci, în scopul de a face
sistemul mult mai flexibil şi mai uşor de utilizat. Conform propunerii făcute
de către Comisie 16 , cele cinci capitole vor însuma angajamente în valoare
de 1025 miliarde 17 (între 2007-2013) şi vor fi împărţite între:
• Dezvoltare durabilă, componentele:
o Competitivitate pentru creştere economică şi ocuparea forţei de
muncă;
o Coeziune pentru creştere economică şi ocuparea forţei de
muncă;
• Gestionarea durabilă şi protecţia resurselor naturale;
• Cetăţenie, libertate, securitate şi justiţie;
• UE - partener global (acoperă acţiunile externe, inclusiv instrumentele
de pre-aderare, încorporarea Fondului European de Dezvoltare în
bugetul UE, rezervele pentru ajutoare de urgenţă şi garanţii la
împrumuturi);

16
Commission communication of 10 February 2004 „Building our common future – policy
challenges and budgetary means of the enlarged Union 2007-2013”, COM(2004) 101
final, Commission communication of 14 July 2004 to the Council and the European
Parliament „Financial Perspectives 2007-2013”, COM(2004) 487
17
Plăţile vor fi de circa 929 miliarde euro.
Politici ale UE

• Administraţie: acoperă cheltuielile instituţiilor (altele decât Comisia);

o trăsătură specifică a acestui cadru financiar este că toate
cheltuielile administrative ale Comisiei sunt incluse direct în cadrul
capitolelor corespunzătoare şi nu în acesta.
Ca urmare a performanţelor economice modeste înregistrate de UE în
ultimii ani, Comisia propune ca eforturile acesteia să se concentreze în trei
direcţii principale:
• Promovarea unei dezvoltări durabile, ceea ce înseamnă
desăvârşirea pieţei interne şi mobilizarea diferitelor politici
(economice, sociale, de mediu); de asemenea, aparţin aceluiaşi
capitol şi obiectivele privind competitivitatea, coeziunea şi
managementul resurselor naturale;
• Întărirea conceptului de cetăţenie europeană prin realizarea unui
spaţiu al libertăţii, justiţiei şi securităţii şi asigurarea accesului la
bunurile şi serviciile publice de bază;
• Promovarea unui rol coerent al Europei ca partener global.

În cazul obiectivului „dezvoltare durabilă”, competitivitatea şi coeziunea

se susţin reciproc. Pentru a atinge o asemenea dezvoltare, UE trebuie să
devină o economie dinamică, bazată pe cunoaştere şi orientată către
creştere economică. Trebuie asigurată o mai mare coeziune, un sector
agricol mult mai competitiv, dezvoltarea spaţiului rural, protecţia mediului.
Competitivităţii în sprijinul creşterii economice şi al ocupării forţei de
muncă îi sunt rezervate 133 miliarde pentru susţinerea următoarelor
activităţi:
• Promovarea competitivităţii firmelor în cadrul unei pieţe unice
integrate şi în special a competitivităţii industriale,
antreprenoriatului, creşterea sectorului IMM, a potenţialului inovativ,
a investiţiilor în tehnologia informaţională, a tehnologiilor eco-
eficiente;
• Crearea unui spaţiu european al cercetării şi atingerea pragului de
1% din PIB pentru investiţiile publice; elementele esenţiale sunt
reprezentate de ajutor financiar pentru cercetători independenţi,
parteneriate, reţele între laboratoarele de cercetare, coordonare de
programe. Sectoarele prioritare sunt spaţiul şi securitatea;
• Conectarea Europei prin intermediul unor reţele trans-europene;
costul reţelei trans-europene este estimat la circa 600 miliarde euro.
A fost stabilită o listă cu 26 priorităţi până în anul 2020, la un cost de
220 miliarde euro;
 Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE

• Îmbunătăţirea strandardelor din domeniul educaţiei şi trainingului,

cu accent pe mobilitate; scopul este ca 3 milioane studenţi să
beneficieze de acest lucru până în 2010, circa 150 000 persoane să
fie pregătite în programe de training până în 2013, circa 10% din
populaţia şcolară să fie implicată în scheme de mobilitate până în
2013 etc.;
• Realizarea agendei sociale, parte a strategiei Lisabona, prin
utilizarea metodei deschise de coordonare şi a dialogului social.

O mai mare coeziune în cazul creşterii economice şi al ocupării forţei

de muncă, a doua componentă a capitolului 1, are un buget alocat de circa
339 miliarde, concentrat asupra a trei priorităţi:
• Convergenţă – eforturile trebuie să se concentreze pe cele mai
puţin dezvoltate ţări şi regiuni;
• Competitivitate regională şi ocuparea forţei de muncă – obiectivul
are în vedere în special statele membre şi regiunile care nu sunt
afectate de convergenţă, dar care vor continua să prezinte diferite
nevoi specifice;
• Cooperare teritorială transfrontalieră prin intermediul unor
programe transfrontaliere şi transnaţionale.

Comisia sugerează de asemenea întărirea elementelor care contribuie la

sporirea valorii adăugate a politicii coeziune: concentrarea resurselor
asupra investiţiilor, compatibilitate cu regulile pieţei unice, punând accent
pe crearea de noi locuri de muncă, susţinerea parteneriatului şi a bunei
guvernări, precum şi efectul de pârghie (leverage effect) – rezultat al
regulilor privind co-finanţarea, prin care se mobilizează resurse publice şi
private adiţionale pentru investiţii).
Capitolul „Gestiune durabilă şi protecţiei resurselor naturale”
beneficiază de suma de 405 miliarde în perioada 2007-2013, din care 72%
pentru agricultură (301 miliarde). Cele mai multe cheltuieli realizate sub
acest titlu sunt cele privind reforma PAC, dezvoltarea rurală, noua politică
în domeniul pescuitului şi politica mediului.
Politici ale UE

Capitolului „Cetăţenie, libertate, securitate şi justiţie” i s-au alocat

25 miliarde. În cadrul acestui capitol se vor finanţa acţiuni în sprijinul
realizării unei Agenţii Europene a Frontierelor şi a unui Corp european de
ofiţeri de frontieră, o politică comună în domeniul azilului şi a imigraţiei. În
interesul sporirii securităţii se vor întări Europolul şi Colegiul Poliţiei
Europene.
În capitolul „UE – partener global”, accentul va fi pus pe promovarea
stabilităţii, prevenirea conflictelor şi managementul crizelor. Ca partener
global, UE va contribui la creşterea securităţii în zonă. Acestui obiectiv i
s-au alocat 95 miliarde euro.
În cazul acestui capitol, Comisia propune o simplificare importantă a
instrumentelor, noua arhitectură sprijinindu-se pe trei instrumente menite să
susţină direct acţiunile externe ale Uniunii: Instrumentul de pre-aderare
(IPA), Parteneriatul de vecinătate (European neighbourhood) şi
Instrumentul de dezvoltare a cooperării şi de cooperare economică, cel din
urmă reprezentând modalitatea de cooperare cu state terţe ne-europene,
neacoperite de primele două instrumente. În plus, pentru gestionarea
crizelor regionale sau internaţionale, Comisia propune alte trei noi
instrumente: Instrumentul de ajutor umanitar, Asistenţa macro-financiară,
Instrumentul pentru stabilitate (cel din urmă destinat a răspunde şi
provocărilor generate de lupta împotriva terorismului, traficului de droguri,
promovarea securităţii nucleare, asistenţă electorală şi dezvoltarea
capacităţilor de menţinere a păcii).
Pentru realizarea obiectivelor propuse, creditele de angajament vor
reprezenta 1.11% din PIB al UE din 2006. Pentru a răspunde în bune
condiţii obiectivelor propuse, pragul resurselor proprii ar trebui să reprezinte
1.24% din PIB al UE-25.
Transferurile financiare vor continua să fie limitate la 4% din PIB al statului
care urmăreşte obiectivul coeziunii. Comisia a reiterat principiile care vor
sta la baza utilizării acestor fonduri, respectiv: concentrare, coerenţă,
parteneriat.
O trăsătură esenţială o reprezintă simplificarea instrumentelor prin
intermediul unei „harţi de parcurs” (roadmap) care să prezinte unitar
obiectivele, instrumentele, indicatorii şi reperele în timp. În plus, Comisia
propune aplicarea unui singur instrument pentru o anumită politică (un
singur fond pentru un program).
 Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE

În ceea ce priveşte sistemul resurselor proprii, Comisia propune înlocuirea

„resursei PIB” cu un impozit vizibil, plătit de către cetăţenii şi/sau agenţii
economici europeni.
Există trei posibilităţi pentru viitor, chiar dacă deocamdată Comisia nu le
propune pentru perioada 2007-13:
• Impozit pe venitul firmelor;
• Impozit asupra energiei;
• Resursă TVA originală.

În plus, pentru a corecta dezechilibrele bugetare, Comisia sugerează

generalizarea mecanismelor corectoare, aplicate în prezent numai în cazul
Marii Britanii.
Politici ale UE

Anexa 5.1

Perspectivele financiare ale UE-15

Credite
de angajament
2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006
(preţuri 1999,
milioane euro)
1. AGRICULTURĂ 40.920 42.800 43.900 43.770 42.760 41.930 41.660
Cheltuieli cu PAC 36.620 38.480 39.570 39.430 38.410 37.570 37.290
Dezvoltare rurală 4.300 4.320 4.330 4.340 4.350 4.360 4.370
şi măsuri însoţitoare

2. OPERAŢIUNI 32.045 31.455 30.865 30.825 29.595 29.595 29.170

STRUCTURALE
Fonduri structurale 29.430 28.840 28.250 27.670 27.080 27.080 26.660
Fonduri de coeziune 2.615 2.615 2.615 2.615 2.515 2.515 2.510

3. POLITICI INTERNE 5.930 6.040 6.150 6.260 6.370 6.480 6.600

4. ACŢIUNI 4.550 4.560 4.570 4.580 4.590 4.600 4.610

EXTERNE

5. ADMINISTRAŢIE 4.560 4.600 4.700 4.800 4.900 5.000 5.100

6. REZERVE 900 900 650 400 400 400 400

7. AJUTOARE 3.120 3.120 3.120 3.120 3.120 3.120 3.120

PENTRU
PRE-ADERARE
Agricultură 520 520 520 520 520 520 520
Instrumente 1.040 1.040 1.040 1.040 1.040 1.040 1.040
structurale
Phare 1.560 1.560 1.560 1.560 1.560 1.560 1.560
PLAFON CREDITE 92.025 93.475 93.955 93.215 91.735 91.125 90.660
ANGAJAMENT

Sursa: Eurostat
 Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE

Anexa 5.2

Perspectivele financiare ale UE-21

Credite
de angajament (preţuri 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006
1999, milioane euro)
1. AGRICULTURĂ 40.920 42.800 43.900 43.770 42.760 41.930 41.660
Cheltuieli cu PAC 36.620 38.480 39.570 39.430 38.410 37.570 37.290
Dezvoltare rurală şi 4.300 4.320 4.330 4.340 4.350 4.360 4.370
măsuri însoţitoare

2. OPERAŢIUNI 32.045 31.455 30.865 30.825 29.595 29.595 29.170

STRUCTURALE
Fonduri structurale 29.430 28.840 28.250 27.670 27.080 27.080 26.660
Fonduri de coeziune 2.615 2.615 2.615 2.615 2.515 2.515 2.510

3. POLITICI 5.930 6.040 6.150 6.260 6.370 6.480 6.600

INTERNE

4. ACŢIUNI 4.550 4.560 4.570 4.580 4.590 4.600 4.610

EXTERNE

5. ADMINISTRAŢIE 4.560 4.600 4.700 4.800 4.900 5.000 5.100

6. REZERVE 900 900 650 400 400 400 400

7. AJUTOARE 3.120 3.120 3.120 3.120 3.120 3.120 3.120

PENTRU
PRE-ADERARE
Agricultură 520 520 520 520 520 520 520
Instrumente structurale 1.040 1.040 1.040 1.040 1.040 1.040 1.040
Phare 1.560 1.560 1.560 1.560 1.560 1.560 1.560

8. LĂRGIRE 6.450 9.030 11.610 14.200 16.780

Agricultură 1.600 2.030 2.450 2.930 3.400
Acţiuni structurale 3.750 5.830 7.920 10.000 12.080
Politici interne 730 760 790 820 850
Administraţie 370 410 450 450 450

PLAFON CREDITE 92.025 93.475 100.405 102.245 103.345 105.325 107.440

ANGAJAMENT

Sursa: Eurostat
Politici ale UE

Anexa 5.3

Perspectivele financiare pentru perioada 2004-2006,

stabilite în urma extinderii UE la 25 membri (preţuri 2004)

Milioane euro, preţuri 2004

2004 2005 2006
1. Agricultura 49.305 50.431 50.575
2. Operaţiuni 41.035 41.685 42.932
structurale
3. Politici interne 8.722 8.967 9.093
4. Acţiuni externe 5.082 5.093 5.104
5. Administraţie 5.983 6.154 6.325
6. Rezerve 442 442 442
7. Strategia 3.455 3.455 3.455
de pre-aderare
8. Compensaţii 1.410 1.299 1.041

Sursa: Eurostat
 ANEXA 5.4 Noul cadru financiar 2007 - 2013

Milioane euro, preţuri 2004

Credite de angajament 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013
1. Creştere durabilă 47.582 59.675 62.795 65.800 68.235 70.660 73.715 76.785
a) Competitivitate 8.791 12.105 14.390 16.680 18.965 21.250 23.540 25.825
în direcţia creşterii
economice
şi ocupării forţei de
muncă
b) Coeziune în direcţia 38.791 47.570 48.405 49.120 49.270 49.410 50.175 50.960
economice şi
ocupării forţei de
muncă
c) Conservarea 56.015 57.180 57.900 58.115 57.980 57.850 57.825 57.805
şi gestionarea
resurselor naturale,
din care:
Agricultura 43.735 43.500 43.673 43.354 43.034 42.714 42.506 42.293
d) Cetăţenie, libertate, 1.381 1.630 2.015 2.330 2.645 2.970 3.295 3.620
securitate
şi justiţie
e) UE – partener global 11.232 11.400 12.175 12.945 13.720 14.495 15.115 15.740
f) Administraţie 3.436 3.675 3.815 3.950 4.090 4.225 4.365 4.500
Total credite 120.688 133.560 138.700 143.140 146.670 150.200 154.315 158.450
de angajament
Sursa: Commission of the European Communities, Communication from the Commission to the Council
and the European Parliament, COM(2004), Brussels, 10.2.2000