ENIGMA OTILIEI

Romanul apare ca replică la agresiunea formulei moderniste de tip proustian (1930 -

1938 romanul camilpetrescian).
Călinescu beneficiază de postura criticului literar, bun cunoscător al formulelor estetice,
capabil să facă exerciţiu de creaţie în mod conştient (el consideră că postura de scriitor îl
ajută la înţelegerea şi fixarea fiecărui autor).
Călinescu este un susţinător al formulei clasice după metoda de lucru a lui Balzac:
înţeleg clasicismul nu ca un stil în opoziţie cu romantismul, ci ca un mod de a crea ceva
durabil şi esenţial. Atitudinea sa vine din convingerea că modelul proustian nu se
potriveşte modelului literar românesc şi nici structurii spirituale valahe: „palma bătătorită
de sapă nu poate simţi trăsăturile epidermei alunecând pe sidef". De aceea romanul său
este o pledoarie pentru programul clasicizant susţinut alături de Tudor Vianu.
Formula romanului Enigma Otiliei este de esenţă realistă, dar preponderent clasică.
Pompiliu Constantinescu susţine formula realist balzaciană prin descrierile minuţioase,
prezenţa personajelor tip, prin legătura dintre mediu şi caracter, prin tema paternităţii în
relaţie cu istoria unei moşteniri, prin precizia încadrării spaţio-temporale şi a reconstituirii
unui mediu social.
Pe de altă parte, Nicolae Manolescu susţine că romanul ilustrează un balzacianism fără
Balzac, prin reducerea tipurilor la esenţă, prin abordarea comică a unor situaţii şi
personaje, prin echilibrarea interiorităţii şi dezvăluirea motivaţiei şi prin deplasarea de la
tip la caz.
Chiar de la început, Călinescu dezvoltă un adevărat cult pentru tiparul de creaţie
balzacian: cea mai evidentă dovadă este titlul iniţial al romanului: „Părinţii Otiliei" care
dezvoltă motivul orfanilor, preluat de la predecesorul francez. Titlul rămâne doar în
intenţia balzaciană pentru că ulterior se dezvoltă într-o formulă interesantă de
caracterizare, sugerând pluriperspectivismul.
El se transformă ulterior în Enigma Otiliei, deplasând accentul pe ambiguitatea receptării
personajului principal feminin, mai ales din perspectiva personajului Felix - un alter ego
al autorului însuşi. Călinescu recunoaşte ulterior faptul că Otilia nu are nici o enigmă, ci
numai Felix crede că o are. Totodată, titlul susţine în cerc mesajul epilogului şi contribuie
la crearea echilibrului compoziţional, alături de replica lui Moş Costache, reluată simetric
în incipit şi deznodământ („aici nu stă nimeni").
Motivul paternităţii, regăsit şi în opera balzaiană se combină cu tema arivismului şi, nu în
ultimul rând cu dorinţa de a realiza o adevărată „comedie umană" - o frescă în note
caricaturale a tipurilor umane din societatea timpului său. Modelul balzacian este deci
„valorificat" de către Călinescu chiar dacă există multe nuanţări.
Au fost recunoscute drept clasice tema şi conflictul, încadrarea în timp şi spaţiu,
observarea tipologiilor (avarul şi parvenitul, mai ales atenţia acordată portretului moral în
strânsă legătură cu portretul fizic, caracterul scenic al unor secvenţe (respectând regula
celor 3 unităţi - timp, spaţiu, acţiune), intensitatea dramatică şi stilul concis.
În acelaşi timp, se recunosc şi unele intruziuni ale formulei romantice, precum folosirea
descrierii şi a antitezei, observarea unor caractere în formare şi prezentarea trioului Felix
- Pascalopol - Otilia într-o lumină idilizantă.
Elementele de modernitate care există prin adaptarea prozei la necesităţile estetice
corespunzătoare contextului secolului XX sunt investigarea psihologiilor tulburi sau
patologice (Titi şi Simion) şi folosirea unor tehnici specifice, precum cea a detaliului
semnificativ sau pluriperspectivismul aplicat la nivelul personajului Otilia. Cu asemenea
bogăţie de formule estetice, romanul apare azi extrem de original într-un context bogat la
nivelul prozei ample interbelice: Florin Mihăilescu susţine că este un roman de evocare,
nu de acţiune sau de analiză.
Tema romanului, care uneşte cele două grupe de personaje, construite în jurul lui
Costache Giurgiuveanu, este devenirea - împlinirea, pentru unii materială, pentru ceilalţi
spirituală, pe fundalul societăţii bucureştene de la începutul secolului XX.
Secvenţe obligatorii:
+ descrierea străzii Antim şi a casei + prezentarea personajelor la intrare
+ descrierea casei lui Pascalopol de pe Calea Victoriei; centrarea tabloului, rafinament,
bun gust
+ călătoria la moşia lui Pascalopol - idilică - contrast cu mediul citadin
+ capitolul 18 - punctul culminant - prima cădere a lui Moş Costache
+ deznodământul (lăsarea pianului pentru Aurica - sinceritatea Otiliei)
+ epilogul

Romanul este unul de observaţie socială, scris la persoana a III-a, într-o manieră care
susţine în mare liniile clasice. Formula de creaţie este sprijinită şi de calitatea de
BILDUNGSROMAN - se urmăreşte formarea personajului principal masculin până la
atingerea idealului. Romanul se deschide cu o scenă tipic balzaciană, cu toate atributele
unei expoziţiuni clasice: tânărul Felix Sima, proaspăt absolvent de liceu ajunge în
Bucureşti, pe strada Antim la casa tutorelui său - Costache Giurgiuveanu. Importantă este
corespondenţa între cadrul citadin descris şi caracterul personajelor care îl populează: pe
o structură clasică se prezintă anticipativ, adică realist, trăsăturile principalelor personaje.
Legătura camera - clasic
societate - realist
Strada Antim arată caricatural, fiind privită cu ironie de tânărul provincial a cărui
înfăţişare trădează descendenţa aristocraţiei.
În acelaşi timp se stabilesc primele corespondenţe între portretul fizic şi cel moral la
nivelul personajului principal şi se introduc primele alterări, atât în caracterizarea
personajului - romantic prin contrastul între aspectul sărăcăcios şi spiritul strălucitor sau
la nivelul perspectivei narative, între narator şi Felix.
Intrat în casa neîngrijită a bătrânului, Felix îşi cunoaşte viitoarea familie şi constată că
devine automat membru într-un „cuplu" de orfani şi „candidat la moştenire". Imaginea
societăţii româneşti poate fi anticipată prin extrapolarea trăsăturilor şi tensiunilor din
familia lui Moş Costache. Motorul evoluţiei sociale este acelaşi cu romanul lui Călinescu,
cât şi Balzac - „banul - zeul la care se închină toată omenirea". În esenţă, conflictul se
susţine tot între valorile morale şi cele materiale, argument covârşitor pentru încadrarea în
clasicism.
Compoziţia se structurează pe 2 planuri care urmăresc realizarea personajelor într-o
succesiune logică şi cronologică. Viziunea critică este proiectată asupra clanului Tulea, în
timp ce trioul erotic este privit oarecum antitetic. Prozatorul îşi defineşte personajele prin
trăsături desprinse din scene semnificative care le fixează în tipuri şi tipologii. Tehnicile
de caracterizare se subordonează interesului pentru exactitate, pentru redarea fidelă a
detaliilor exterioare / fizice, care să susţină apoi structura interioară - portretul moral.
Se construieşte astfel riguros o frescă a societăţii burgheze cu aspiraţii aristocratice şi cu
intruziuni în lumea intelectuală.
Totodată, se face o radiografie a mentalităţii româneşti din perioada interbelică.
Pentru Călinescu tipul firesc de roman românesc este deocamdată cel obiectiv. De aceea
el încearcă să păstreze perspectiva heterodiegetică, chiar dacă proiecţia sa la nivelul
personajului Felix sau la nivelul întregului trio erotic şi accentele ironice produc o
contaminare care alterează distanţa obiectivă faţă de materialul epic.
Prozatorul îli defineşte personajele prin întărirea unor trăsături definitorii: tipologii.
Alături de tipologia avarului (Costache Giurgiuveanu) se construiesc şi alte modele
clasice, precum cel al arivistului (Stănică Raţiu), al babei absolute fără cusur în rău
(Aglae), al fetei bătrâne (Aurica) şi chiar al decrepitului (Simion) şi al alienatului (Titi).
Deseori, aceste tipuri de caractere suportă alterări chiar în structura trăsăturii unice:
avarul încearcă sentimente paterne pentru „fe-fetiţa" lui, arivistul se doreşte un familist şi
un patriot, baba absolută are accente de cocehtărie faţă de Pascalopol. Este cea mai bună
dovadă petru alterarea tiparului clasic în modernitate.
De cealaltă parte, romanul propune tipuri cărora li se recunoaşte evoluţia şi apartenenţa la
o clasă: tipul intelectualului în formare (Felix), tipul moşierului - rentier blazat şi redus la
o singură posibilitate de salvare - împlinirea cuplului.
Cel mai interesant personaj este evident cel care dă numele romanului. Deşi pare cel mai
greu de prins într-o tipologie / tip, Otilia reprezintă o trăsătură general umană - misterul
feminin, greu de desluşit din perspectiva bărbatului. Imaginea ei se alcătuieşte secvenţial
dintr-o sumă de impresii diferite dar ajunge în final să reprezinte esenţa spiritului
feminin.
Romanul interesează ca exerciţiu stilistic, mai ales pentru felul în care combină
elementele clasice cu cele realiste, reaizând o formulă originală care funcţionează credibil
şi corespunde mijlocului de secol XX. Stilul este adecvat şi el perspectivei narative şi
funcţiei cognitive a artei. Postura omniscientă este motivată de interesul pentru exactitate.
Naratorul este şi un creator de atmosferă, mai ales prin notarea amănuntului, prin atenţia
acordată detaliilor autentice.
Stilul se vădeşte original şi prin complexitatea de metodă - prin felul în care sintetizează
formulele estetice sau prin alternarea frazei scurte cu declaraţia amplă dar mai ales prin
modul subtil în care trece de la naraţiune la dialog sau descriere.
Romanul lui Călinescu devine exemplar pentru formula realistă, pentru balansul între
tradiţional şi modern.

OTILIA

(*) PERSONAJ FEMININ

(*) CUPLU
Personajul feminin e întotdeauna în legătură cu tema iubirii şi cu imaginea unui cuplu.
Abordată de scriitor ca o temă subordonată celei de maturizare, iubirea apare de cele mai
multe ori într-o viziune contrastantă, conflictuală cu lumea înconjurătoare.
În romanul Enigma Otiliei, personajul feminin e impus chiar de titlu, astfel încât
materialul capătă aspectul unei continue verificări despre eroină.
Despre Otilia face nunumărate mărturisiri care participă la construirea unei imagini /
portret deopotrivă concretă şi eterică (fondul meu de ingenuitate şi copilărie).
Otilia este un personaj tipic, realizat aproape în exclusivitate pe repere realiste, fapt care
contrazice intenţia autorului de a construi în tipare clasice. Ea se alcătuieşte prin tehnica
pluriperspectivismului, a oglindirii prin intermediul celorlalte personaje.
Intenţia a fost aceea de a oferi imaginea inefabilului feminin, de a construi un portret
seducător care corespunde mai mult unei vârste decât unei femei. Cum acest fond de
instabilitate specific adolescentei; naratorul surprinde derapajele de comportament şi
euforia afectivă prin instantanee adunate din caracterizările celorlalte personaje.
Acest „etern feminin" pe care Felix îl consideră enigmatic e fixat totuşi într-o tipologie ce
se regăseşte şi la alte personaje de roman românesc: Saşa Comănăşteanu (Viaţa la ţară),
Olguţa (La Medeleni) sau Adela din romanul eponim de Garabet Ibrăileanu.
Otilia e fascinantă, e mereu imprevizibilă, e dilematică. În schimb ea nu se construieşte
ca o fizionomie, ca un personaj de creaţie - preponderent. Pe de altă parte, Otilia se
caracterizează prin dinamism, e un personaj în continuă devenire, dar una previzibilă şi
justificată de propriile cuvinte: „noi nu trăim decât 5-6 ani".
Critica a observat imediat tragismul acestei figuri feminine din spatele impresiei ludice:
„Otilia rezumă drama feminităţii, sentimentele anxietăţii înscriindu-se în eternul feminin
şi în clipă" (C. Ciopraga).
Otilia este iubită de părintele său adoptiv şi de Felix, e ocrotită de Pascalopol care
oscilează între iubirea paternă şi cea virilă şi este permanent agresată de rudele din clanul
Tulea din cauza rivalităţii la moştenirea lui Moş Costache. Agresiunile Aglaei, insinuările
lui Stănică Raţiu şi jignirile involuntare ale Auricăi şi ale lui Titi fac parte din cotidian şi
participă la nesiguranţa şi însingurarea Otiliei.
Punctul culminant al acţiunii este momentul în care se revelează adevărata faţă a Otiliei
(cap. 18). Fata suferă sincer la perspectiva morţii tatălui obiectiv, se confesează de mai
multe ori lui Felix căruia îi cere sprijinul, încercând şi să-l scuze pe bătrîn pentru
comportamentul de aval. Ulterior, moartea bătrânului constituie momentul eliberării
Otiliei. Felix constată cu surprindere că nu moş Costache o proteja pe fată, ci ea era cea
care îl apăra. Dovada supremă de altruism este aceea că fata părăseşte casa părintească
fără să pretindă o parte din avere, lăsând chiar pianul mamei sale Auricăi.
Transformarea personajului în simbol are loc în epilogul romanului, când Pascalopol şi
Felix încearcă să recunoască trăsăturile fetei adolescente în fotografia unei „actriţe
trecute".
Deşi iniţial romanul trebuia să se numească Părinţii Otiliei, titlul schimbat ajunge să
reprezinte magistral esenţa personajului, ridicând la universal enigmaticul feminin.
Mijloacele de caracterizare urmăresc procesul alcătuirii personajului. Pe de-o parte, Otilia
se defineşte ca orice alt personaj realist prin comportament, gesturi, replici, legătură cu
mediul.
Acest înveliş eteric şi variat e aşezat totuşi pe fond clasic: trăsătura constantă a
personajului e sinceritatea, onestitatea faţă de sine şi ceilalţi. Totuşi perspectiva
omniscientă se simte mai puţin în cazul ei (naratorul pare contaminat de fascinaţia lui
Felix pentru ea).
Personajul modern se înregistrează din inconsecvenţele comportamentale, din
instabilitate, din treceri bruşte nejustificate de logica evenimentelor. Sporadic se creează
şi portretul acestui „copil neastâmpărat", „cu capul prelung şi tânăr", „încadrat cu bucle
căzând până pe umeri", se pune accent pe elementele de caracterizare care fac din ea o
nonconformistă: de aceea perspectivele multiple nu şochează, ci apar fireşti.
Pentru Costache este fefetiţa lui,pentru Felix este „o fată admirabilă", pentru Pascalopol e
femeia în devenire, pentru Aglae e o stricată, pentru Stănică reprezintă „spiritul practic",
în timp ce pentru Georgeta e „o domnişoară demnă de stimă".
Prin Otilia, Călinescu a realizat un personaj complex care nu se poate reconstrui decât
prin citări succesive. Otilia reprezintă o lume inedită, căreia autorul i-a dat viaţă, dar i-a
păstrat o parte din mister până la sfârşit. Pornind de la proiecţia personajului în fresca
socială, Otilia se conturează ca prototipul femeii de condiţie superioară, inteligentă,
educată, rafinată. Deşi ar putea părea dispusă la compromis, pe fondul lipsurilor
financiare, Otilia rămâne până la sfârşit în linii general pozitive; independenţa şi
onestitatea , proiectează personajul în universal, îndreptăţind eticheta de „etern feminin".