NEGRICI ELIANA

Pedagogia Artelor Plastice și Decorative, an III

BIBLIA ȘI CORANUL

Iudaismul, creştinismul şi islamismul sunt cele trei mari religii monoteiste ale lumii
actuale, fiecare atribuindu-şi menirea de a-L face cunoscut pe tot pământul pe Dumnezeul unic.
Aceste religii explică faptul că El vorbeşte prin intermediul profeţilor, al înţelepţilor şi uneori al
mesagerilor (îngeri şi oameni), iar cuvintele lui Dumnezeu sunt scrise în cărţile sfinte: Biblia,
pentru evrei, Noul şi Vechiul Testament, pentru creştini, şi Coranul, pentru musulmani. Cele trei
religii monoteiste au apărut în epoci diferite, în străvechiul Orient Mijlociu: iudaismul, odată cu
Avraam, Isaac şi Iacov, în sec. XIX î.Hr. în ţara Canaanului; creştinismul, cu Iisus Hristos şi cei
doisprezece apostoli, în secolul I al erei creştine, în Iudeea şi în Galileea; islamul, cu Muhammad
(Mahomed), în anul 622 d. Hr., în Arabia.

 Biblia
Biblia (din limba greacă βιβλίον - biblos, plural βιβλία - cărți) se referă la Scripturile sacre
din iudaism și creștinism. Aceste scrieri sunt compilații ale unor documente separate (numite
„cărți”) scrise într-un interval de timp de circa 1000 de ani. Se presupune că de fapt ceea ce creștinii
numesc Vechiul Testament, ar fi rezultatul activității a circa 100-150 scriitori diferiți, provenind
din cărturarii aflați în serviciul conducătorilor politici și religioși din regatele Israelului și Iudeei
antice. Cărțile acestea au fost adunate în secolele I-II d.Hr. pentru a forma prima
Biblie ebraică, Tanach sau Hamikrá iar mai târziu, cu adăugirea Evangheliilor și a unor cărți
suplimentare, Biblia creștină, sau Sfânta Scriptură, care conține atât Vechiul Testament (cunoscut,
în general sub denumirea de „text ebraic”), cât și Noul Testament (cunoscut în general, sub
denumirea de „text grec”, datorită limbii în care a căpătat caracter public și notorietate). Biblia este
cea mai răspândită carte din lume, tradusă în prezent în 1800 de limbi.
Data cea mai timpurie la care a început scrierea Bibliei ar putea fi 922 î.Hr., conform lui
Richard Elliott Friedman. Cele mai vechi manuscrise ale Bibliei sunt sulurile de argint, ele datează
din 587-586 î.Hr. și sunt scrise în paleo-ebraică.
Vechiul Testament este cronica umanității, de la Facerea lumii până la Nașterea lui Isus.
Cele 39 de cărți care îl compun sunt grupate în patru părți: Pentateuhul (adică primele 5 cărți),
cărțile istorice (care ilustrează istoria poporului ales), cărțile poetice (conțin textile rugăciunilor și
cântărilor sfinte) și cărțile profetice (care anunță venirea lui Isus).
 Pentateuhul este leagănul central al istoriei religiei vechi și se structurează pe 5 părți. Prima,
Geneza, prezintă episoade esențiale precum Facerea lumii sau Potopul și personaje importante
precum Adam, Noe, Avram. Cea de-a doua parte, Exodul, este dominate de figura lui Moise care
își eliberează poporul din robia egipteană, pentru a-l conduce spre Tărâmul Făgăduinței. Urmează
apoi trei volume – Leviticul, Numerii, Deuteronomul, consecrate cu precădere Legii divine.
Structura cvadripartită este respectată și în cele 27 de cărți ale Noului Testament. Prima
parte este compusă din cele 4 Evanghelii (însemnând „veste bună‟ în greaca veche) – după Matei,
Marcu, Luca și Ioan și relatează destinul pământean al lui Isus, de la vestea Nașterii Lui, până la
Înălțarea Lui la ceruri, după răstignire. Urmează partea dedicată Faptelor Apostolilor, scrisă de
Luca, în care sunt evocate dificultățile întâmpinate de creștinism, după moartea lui Isus. A treia
parte este aceea a Epistolelor, adică scrisori, dintre care două treimi sunt scrise de Pavel iar restul
de Petru, Iacob, Ioan și Iuda. Creștinii au găsit în aceste epistole o linie de conduită de o fermitate
neabătută. Ultima carte din Noul Testament și în același timp din Biblie este și cea mai ciudată,
numită Apocalipsa (însemnând în greacă „Revelația‟) și relatează viziunea avută de Apostolul
Ioan în insula Patmos.

În termeni pur istorici, azi știm că Biblia s-a constituit într-o primă etapă ca răspuns la
greutățile cu care istoria încerca poporul minusculului regat Iuda în timpul ultimelor lui decenii de
existență (adică ultimele decenii ale sec. VII î.H.), ca și acelea ale comunității încă și mai reduse a
celui de-al doilea Templu din Ierusalim, în timpul perioadei post-exilice. Ea are uneori alura unui
basm popular, așa cum de exemplu se întâmplă în relatarea din Facere, unde Dumnezeu miroase
fumul ofrandei lui Noe și plăcut impresionat fiind, decide să cruțe Pământul pe viitor de distrugeri
catastrofale. Relatarea din Geneza 8:20-21 este de altfel o reluare a descrierii mitului babilonian al
lui Ut-Napiștim, care și el dându-se jos din corabie după potop, își impresionează zeii cu vaporii
suavi ai unui sacrificiu.), sau descrierile fabuloase din Facere (Geneză) unde „Fiii lui Dumnezeu”
se împreunează cu fiicele oamenilor, uriașii umblând pe atunci, ni se spune, pe Pământ (Geneza
6:1-4). Ideea aceasta atât de recurentă în Vechiul Testament a zeului căruia trebuie să-i aduci
ofrande pe altar, al zeului antropomorfic mirosind fumul, denotă originea iudaismului în forme ale
religiei primitive, în care se considera că omul nu se poate apropia de un superior, uman sau divin,
fără a-i oferi acestuia un dar. Sacrificiile animale cu rol de ofrande alimentare pornesc de la ideea
că un credincios se pune de acord cu divinitatea împărtășindu-i acesteia o bucată din animalul
vânat sau crescut și ucis pentru consum. Alura de basm a Bibliei apare însă nu numai în Vechiul
Testament, căci o regăsim și în Noul Testament, unde, de exemplu, Iisus și Fecioara Maria sunt
descriși de către Apocalipsă într-un cadru populat de „balauri roșii cu șapte capete și zece coarne”
ca pe niște persoane fabuloase; de ex., Iisus are „păr și cap alb ca lâna și ca zăpada, picioare ca
arama arsă, glas ca vuietul apelor, ține în mâna dreaptă 7 stele și din gură îi iese o sabie ascuțită
cu 2 tăișuri”, „fața lui e ca soarele când strălucește în puterea lui”, „e așezat pe un nor alb iar pe
cap are o cunună de aur și în mână ține o seceră ascuțită, dar este și călare pe un cal alb”

Din punctul de vedere al mesajului, Biblia este o saga ce redă în mod coerent și irezistibil
teme eterne, fundamentale și general-umane: eliberarea unui popor, rezistența permanentă la
opresiune și lupta pentru egalitate socială. Ea exprimă elocvent sentimentul profund al posedării
unei origini, al experienței și destinului comun atât de necesare supraviețuirii oricărei comunități
umane.
  Coranul

Coranul (pronunție românească: /koran/; în arabă: ‫ القرآن‬al-Qur'ān, însemnând „Citire”,

„Recitare”, derivat de la verbul qara’a „a citi”, „a recita cu voce tare”) este cartea sacră a
tuturor musulmanilor și cuprinde revelațiile făcute de Dumnezeu (arabă: ‫ أهلل‬Allāh), prin
intermediul îngerului Ğibrīl (Gavril, Gabriel), profetului Muhammad, direct în limba araba cea
mai pură – araba coranică. În acest sens, Coranul este considerat a fi însuși Cuvântul lui Dumnezeu,
ce se află din preeternitate cuprins în Umm al-Kitāb – „Maica Scripturii” aflată în ceruri pe al-
Lawh al-Mahfūz – „Tabla Păstrată”, după cum se arată chiar într-un verset coranic:
Pentru musulmani, Coranul nu este doar cartea sacră revelată de către divinitate, definită
ca o sumă de concepte în care se crede, o sinteză de precepte etice, o conduită de viață spirituală,
un codice civil ce răspunde problemelor vieții cotidiene, ci și „o inimitabilă simfonie ale cărei
sunete îi mișcă pe oameni până la lacrimi sau îi duce pe culmile extazului”, cum se arăta în prefața
traducerii Coranului în engleză.
Conform tradiției islamice, profetul Muhammad a fost ales să spună atât noul mesaj trimis
de Dumnezeu omenirii, precum și ceea ce revelase partial profeților anteriori, cu precădere,
lui Abraham (Ibrāhīm), Noe (Nūh), Iona (Yūnus), Moise (Mūsā) și lui Iisus Hristos (Isā al-
Masīh) – care, în viziunea coranică, este doar un mare profet.
Revelația coranică se întinde pe o perioadă de aproximativ douăzeci de ani, 612-632,
împărțită de anul 622, anul când profetul Muhammad a părăsit Mecca pentru a se stabili
la Medina împreună cu adepții săi, an care marchează, de altfel, începutul erei islamice, în două
părți: cea meccană în care predomină surele scurte cu caracter vizionar și prevestitor,
în proză ritmată și rimată, cu afirmarea unicității lui Dumnezeu, cu profeții asupra Vieții de Apoi
când oameni vor fi răsplătiți cu raiul și pedepsiți cu iadul, după fapte, și perioada medineză, cu sure
lungi, mai puțin ritmate și rimate, cu multe îndrumări legislative pentru comunitatea islamică deja
formată, cu condamnarea vehementă a politeismului, cu acuzații aduse evreilor, și într-o mai mică
măsură, creștinilor, cu privire la falsificarea propriilor lor cărți sfinte etc.
Coranul canonizat, așa cum este cunoscut astăzi, este format din 114 capitole (sure), de
lungimi diferite, de la minimum 3 până la maximum 287 de versete, dispuse nu cronologic, ci după
lungime, în ordine aproximativ descrescătoare, începând cu cea de-a doua sură. Toate surele, cu
excepția celei de-a IX-a, au în frunte sintagma bi-smi-llāhi-r-rahmāni-r-rahīmi „În numele lui
Dumnezeu cel Milos și Milostiv”.
Textul coranic nu a fost strâns într-o carte în timpul vieții profetului Muhammad, ci a fost
doar memorat de către însoțitorii săi, iar uneori anumite versete au fost notate pe foi
de palmier, omoplați de cămilă, bucăți de ceramică etc. , acestea fiind ulterior obiectului unui
îndelungat proces de redactare. Incepută în secolul al VII-lea, redactarea Coranului se termină abia
în anul 1923, când la inițiativa regelui Fuad I al Egiptului, Universitatea-moschee Al-
Azhar din Cairo, tipărește exemplarul rămas de la Osman - Vulgata lui Osman - în mii de
exemplare pe care le trimite în toată lumea islamică.
Conceptele continuu repetate care cristalizează esența mesajului coranic sunt:
  Despre Dumnezeu care este prezentat prin „cele mai frumoase nume ale sale sau „cele
nouăzeci și nouă de nume”, ce reprezintă chintesența credinței islamice. Pentru un musulman lista
numelor divine este ca un rezumat al Coranului, ca un memento, iar atributele coranice prin care
Dumnezeu se dezvăluie oamenilor sunt: Unul, Supremul, Viul, Stăpânul întregii făpturi,
Milostivul, Atotputernicul, Cel care aude și cunoaște totul, Înțeleptul, Iertătorul, Binefăcătorul,
Iubitorul, Creatorul, Înaltul, Marele, Sfântul, Gloriosul etc.
 Despre calitățile musulmanului credincios care trebuie: să creadă numai în Dumnezeu,
Unul, să nu mintă, să nu comită adultere, să nu fure, să nu ucidă, să nu se lăcomească, să nu fie
ipocrit, să fie deșat de zădărniciile lumii, să facă eforturi pentru a cunoaște cât mai mult, să fie
drept, să fie binevoitor, să fie neclintit în credință, să nu fie nerecunoscător, să-i determine pe cei
din jur să facă numai fapte bune, să nu spună ceea ce nu face, să nu fie îngâmfat, să fie milos, să
fie umil, să vorbească frumos oamenilor, să-i ierte pe cei ce greșesc față de el, să răspundă răului
cu binele, să nu bârfească, să cheltuie o parte din avere pentru cauza lui Dumnezeu, pentru săraci
și nevoiași, să nu jignească și să poreclească pe nimeni, să mănânce numai lucruri curate, să fie
mereu curat etc.

 Despre Ziua Judecății de Apoi – pentru a induce credincioșilor datoria față de Dumnezeu și
de om – când toate faptele, chiar și cele mai mici decât un grăunte de nisip, vor fi puse la socoteală,
accentuând că: tot ceea ce există pe pământ poartă în sine sămânța pieirii, așa cum a făcut să apară
creația, tot așa o va face să și dispară, că El, Cel ce a avut puterea să creeze cerurile și pământurile,
are și puterea de a-i readuce pe oameni la viață, că învierea este un fapt ce ține de legea firii iar
moartea, e o etapă indispensabilă în trecerea spre eternitate etc.

 Despre statuarea comportamentului credincioșilor: față de părinți, față de rude, vecini,

orfani, față de soții, față de copii, față de văduve, față de dușmani, față de campaniile duse
împotriva necredincioșilor etc.

 Comparație între Biblie și Coran, asemănări

- Ambele sunt împărțite pe capitole şi versete, chiar dacă Biblia are mai mulți autori iar Coranul
vine din cer, având doar un autor divin.
- Divinitatea este monoteistă, dar denumită diferit: Dumnezeu sau Allah, care are câteva atribute
comune: Creator, Iertător, Milostiv, Restaurator, Atotţiitor.
- Se vorbeşte despre profeţi (Adam, Noe, Avraam, Moise) şi despre Fecioara Maria. Mai există
învăţătura despre îngeri, care au misiunea de a face cunoscută oamenilor voia lui Dumnezeu. În
islam căpetenia îngerilor este Gabriel, care aduce Coranul, însă în creştinism anghelologia este
mult mai bogată, existând nouă cete îngereşti şi mai mulţi Arhangheli cunoscuţi (Mihail, Gavriil,
Rafail, Uriel).
- De asemenea, ambele texte conțin credinţa despre Antihrist, Judecata şi viaţa viitoare, chiar dacă
raiul islamic este mult mai senzual şi materialist.
- Ambele texte sacre au un sistem de legi morale bazat pe porunci, fapte bune şi fapte rele, precum
şi pe o luptă spirituală a omului pentru desăvârşire.
- Credinciosul este chemat la mărturisirea credinţei prin simboluri ale credinţei şi la trăirea credinţei
prin practici religioase (post, rugăciune, milostenii, donaţii).

 Comparație între Biblie și Coran, deosebiri

- Principala deosebire este dată de natura și atributele Întemeietorului religiei. Creştinismul

crede că Iisus Hristos este Dumnezeu Adevărat, a doua Persoană a Sfintei Treimi, Fiul şi Cuvântul
lui Dumnezeu. Prin urmare Întemeietorul este însuşi Dumnezeu. Islamul este întemeiat de
Profetul Mahomed, despre care se crede că este ultimul şi cel mai mare dintre Profeţii lui Allah,
în timp ce pe Iisus îl socoteşte doar un profet oarecare. Mahomed a fost căsătorit de mai multe
ori. Prima dată a avut o singură soţie, Khadija, cu care a avut şapte copii, iar finalul vieţii îl va
găsi căsătorit cu 9 soţii. Iisus n-a fost căsătorit niciodată. Mahomed n-a avut succesori desemnaţi
direct. Iisus a ales 12 Apostoli pe care i-a trimis la misiune. Iisus a pătimit şi a fost omorât pentru
păcatele lumii, apoi a Înviat şi s-a Înălţat la Ceruri, ca un Dumnezeu. Mahomed a murit ca un om,
în braţele soţiei sale preferate, Aişa, şi n-a înviat.
- Altă diferenţă majoră este relaţia dintre cult şi autorităţi, din perspectiva acestor cărți
sfinte. Creştinismul nu pretinde a avea şi calitatea de autoritate lumească (excepţie face
Vaticanul, care este şi stat politic) şi nici nu susţine teocraţia, în schimb susţine dialogul dintre
Stat şi culte, precum şi o reflectare a marilor principii creştine în legile civile. Islamul are însă o
viziune teocratică, unde liderii religioşi sunt şi conducători politici iar legile civile ar trebui să
reflecte în totalitate legile islamului, motiv pentru care şi la ora actuală există diferite confruntări
în sânul islamului pe această temă.
- În Biblie, Dumnezeu se face şi om, prin Iisus. În Coran nu există nici o punte de legătură între
Allah şi om, Mahomed fiind doar ultimul trimis al său.
- Poate cea mai importantă deosebire dintre cele două cărți sfinte, din perspectivă artistică, este
faptul că în Coran este interzisă arta religioasă figurativă, lucru care a dus la proliferarea motivelor
geometrice ornamentale, numite și arabescuri, neexistând icoane, reprezentări ale lui Dumnezeu
sau ale figurilor religioase semnificative, ci doar imagini decorative ale scrierii sacre. Biblia este
mai permisivă din acest punct de vedere, iconografia ocupând un important spațiu în artă.
Se pare că primul iconar a fost Sf. Apostol Luca, el pictând pentru întâia oară o icoană a
Maicii Domnului, modelul tuturor celorlalte icoane ale acesteia.

 Biblia în pictura universală

În cele ce urmează, vom pune în evidență receptarea reînnoită de-a lungul secolelor a
discursului biblic de către artiști, în ordinea cursivă a scenelor cărții sfinte.
Primul și al doilea capitol din prima carte a Bibliei, Geneza, consacrat Facerii lumii și
respectiv Creării lui Adam și Evei, se regăsesc în maniera probabil cea mai cunoscută privitorului,
în pictura de pe bolta Capelei Sixtine de la Vatican, realizată de Michelangelo.
Izgonirea din Paradis este ilustrată în mod reprezentativ de Masaccio, în frescele din capela
Brancacci, cunoscute drept primul ciclu pictat care se supune legilor perspectivei. În ciuda
dimensiunii reduse, scena Izgonirii este emblematică pentru umanismul renascentist:
Facerea lumii, Michelangelo; în centru - Crearea lui Adam Izgonirea din Rai – Masaccio

Lupta fratricidă dintre Abel și Cain este redată de Tizian într-un ciclu realizat pentru
biserica San Spirito in Isola, Veneția. Ilustrăm apoi scena Potopului, cartea a șaptea a Genezei,
prin lucrarea lui Nicolas Poussin, realizată la comanda ducelui de Richelieu:

Abel și Cain - Tizian Potopul - Nicolas Poussin

Tabloul jalnicei beții a lui Noe, înconjurat de fiii săi, este interpretat de pictorul venețian
Giovanni Bellini. Regăsim Construirea Turnului Babel în modul cel mai expresiv ilustrată de
Pieter Bruegel cel Bătrân, școala flamandă timpurie. Lungul și complexul episod al nimicirii
Sodomei și Gomorei, sau Fuga lui Lot se regăsește la Vatican, într-un ciclu de patru scene realizate
de Rafael.
Beția lui Noe – Giovanni Bellini Construirea turnului Babel – Bruegel Fuga lui Lot – Rafael

Sacrificarea lui Isaac, fiul lui Avraam, a fost redată de multi pictori, între care Caravaggio,
Rembrandt, Chagall:

Caravaggio – Sacrificarea lui Isaac Chagall – Sacrificarea lui Isaac

Viziunea după predică este un alt capitol al Genezei, în care unul dintre fiii lui Isaac,
învrăjbit cu fratele său, pleacă din familie iar la lăsarea nopții poartă o luptă stranie cu un înger –
o metaforă pentru cuvântul lui Dumnezeu. Scena este redată de Gauguin, în stil simbolist.
Următorul capitol, împăcarea dintre cei doi frați, Iacob și Esau, se regăsește în interpretarea lui
Rubens:

Gauguin – Viziunea după predică Rubens – Împăcarea dintre Iacob și Esau

 Odată cu Exodul, a doua carte a Bibliei, firul epic începe să se asocieze istoriei. Un prim
capitol – salvarea pruncului Moise din ape de către fiica faraonului, este ilustrat de marele pictor
venețian Paolo Veronese. Scena rugului aprins – prima comunicare a lui Dumnezeu în față cu
Moise, este considerată capodopera artistului Nicolas Froment, considerată una dintre cele mai
desăvârșite opere franceze ale sfârșitului de Ev Mediu:

Veronese – Moise salvat din ape Nicolas Froment – Rugul aprins

Regăsim următoarele capitole biblice ilustrate astfel:

Turner - A cincea plagă a Egiptului Chagall – Trecerea prin Marea Roșie

Philippe de Champaigne – Moise prezentând tablele legii Lucas Van Leyden – Dans în jurul Vițelului de aur
 După încheierea Pentateuhului, urmează cărțile „istorice‟ - Iosua, Judecătorii, Samuel,
Regi, Cronici, Ezra, Neemia, Estera. Prima cronică redă fondarea regatului lui Israel, după
perioada intermediară a Judecătorilor. Dintre acești Judecători, conducători aleși de popor, face
parte și Samson, a cărui poveste de trădare de către frumoasa Dalila o exemplificăm printr-o
acuarelă a lui Gustave Moreau. Următoarele două cărți îi prezintă pe Samuel și David, strămoșul
direct al Fecioarei Maria și ucigașul uriașului Goliat, ilustrat de Tițian.

Gustave Moreau – Samson și Dalila Tițian – David și Goliat

Operele legate de următoarele două cărți, ale Regilor, îl înfățișează pe Solomon, fiul și
succesorul lui David, întâi în ipostaza judecății, apoi întâlnind-o pe regina din Saba:

Nicolas Poussin – Judecata lui Solomon Pierro della Francesca - Regina din Saba

Urmează episodul poveștii de triumf a Iuditei asupra lui Holofern, în interpretările

binecunoscute ale lui Klimt și Caravaggio:

Caravaggio – Iudita tăind capul lui Holofern Klimt – Iudita

 După cărțile „istorice‟ urmează cele „poetice‟, insă pentru că acestea nu se regăsesc în
pictură, vom merge mai departe la cărțile „profetice‟, care constituie a patra și ultima parte din
Vechiul Testament. Dintre cei patru profeți importanți, Isaia, Ieremia, Ezechiel și Daniel, urmați
de alți 12 vorbitori, în cartea lui Daniel se află episodul Suzanei cu bătrânii, pictat de Jacopo
Bassano:

Jacopo Bassano – Suzana și bătrânii

A doua parte a Bibliei, Noul Testament, începe cu cele patru Evanghelii ale lui Matei,
Marcu, Ioan și Luca, în versiunea celui din urmă aflându-se episodul Bunei Vestiri, pentru care
am ales interpretările lui Leonardo da Vinci și Caravaggio:

Leonardo da Vinci – Buna Vestire Caravaggio – Buna Vestire

Imediat după Buna Vestire, Maria îi face o vizită verișoarei ei Elisabeta, însărcinată la
bătrânețe cu cel ce avea să devină Ioan Botezătorul. În clipa când Maria o salută, copilul din
pântecele femeii tresaltă, iar aceasta este cuprinsă de Sfântul Duh. Scena este surprinsă de
Domenico Ghirlandaio într-una din frescele despre viața Fecioarei Maria, din Biserica Santa Maria
Novella din Florența. Urmează scena nașterii Domnului, detaliată tot în Evanghelia Sfântului Luca
și prezentată într-un triptic, încadrată de portete ale profeților Isaia și Ezechiel, în realizarea lui
Duccio di Buoninsegna:
Domenico Ghirlandaio – Vizita Mariei la Elisabeta Duccio di Buoninsegna – Nașterea Domnului

Episodul închinării magilor este reprezentat de Gentile da Fabriano, apoi Fuga în Egipt de
către Rembrandt, masacrul inocenților de Guido Reni:

Fabriano – Adorația magilor Rembrandt – Fuga în Egipt Reni – Masacrul inocenților

Urmează botezul lui Isus de Pierro della Francesca, apoi Nunta din Cana, în interpretarea
lui Giotto di Bondone, Schimbarea la față – Rafael:

Della Francesca – Botezul lui Isus Giotto – Nunta din Cana Rafael – Schimbarea la față
 Pilda bunului samaritean este ilustrată de Van Gogh, Delacroix; intrarea lui Isus în
Ierusalim, de către Giotto di Bondone.

Van Gogh – Bunul Samaritean Delacroix – Bunul Samaritean Giotto – Intrarea lui Isus în Ierusalim

Urmează izgonirea vânzătorilor din templu, realizată de Jacob Jordaens, episodul întâlnirii
dintre Isus și femeia păcătoasă, în interpretarea lui Nicolas Poussin, apoi celebrele opere ale lui
Dali și Leonardo da Vinci – Cina cea de Taină.

Jacob Jordaens – Alungarea vânzătorilor din templu Poussin – Isus și femeia păcătoasă

Da Vinci - Cina cea de Taină Dali - Cina cea de Taină

 Episodul lui Hristos în Grădina Ghetsimani este prezentat în opera lui Andrea Mantegna,
apoi trădarea lui Iuda – într-un ansamblu de fresce dintr-o biserică romanică din Vic, Franța.

Andrea Mantegna – Hristos în Grădina Ghetsimani Fresca din Vic – Trădarea lui Iuda

Biciuirea lui Hristos este pictată de Pierro della Francesca, în timp ce Răstignirea se
regăsește în opere semnate de Matthias Grünewald, Maurice Denis, Perugino.

Pierro Della Francesca - Biciuirea lui Hristos Matthias Grünewald - Răstignirea

Maurice Denis – Jertfa martiriului Perugino - Răstignirea

 Urmează Învierea în interpretarea lui Hans Memling, Înălțarea – de Perugino, Andrei
Rubliov, convertirea Sfântului Pavel – de Caravaggio.

Hans Memling – Învierea Perugino – Înălțarea

Rubliov – Înălțarea Caravaggio – Convertirea Sfântului Paul

El Greco realizează scena coborârii Sfântului Duh, Michelangelo – scena Judecății de

Apoi, ca frescă în Capela Sixtină, în timp ce viziunea Apocalipsei aparține lui Pieter Bruegel cel
Bătrân.

El Greco – Coborârea Sf Duh; Michelangelo – Judecata de Apoi; Bruegel cel Bîtrân - Apocalipsa