Sunteți pe pagina 1din 3

GÂNDIND DESPRE CEILALȚI OAMENI

Cu toții știm că interacțiunea umană este una dintre cele mai speciale aspecte din viața
omului, pentru copii celelalte ființe reprezentând cea mai fascinantă și importantă parte a vieții lor,
încercând să dea sens persoanelor din viața lor.

Copiii, ca adulții, au nevoie să îi înțeleagă pe ceilalți și, în acest scop, ei formează structuri
conceptuale pentru descrierea ființelor umane și teorii pentru explicarea lor. Acest lucru ne face să
ne întrebăm: ”Corespunde lumea socială a copiilor cu cea a indivizilor mai maturi?”.

Problema poate fi privită din două perspective: cea care pune în lumină modul în care copiii îi
descriu pe ceilalți (cum est el/ea?) și cea care evidențiază încercările copiilor de a explica modul de a
se comporta al oamenilor (De ce se poartă așa?).

Descriindu-i pe ceilalți

Dacă ar fi să luăm un grup de copilași a căror vârstă să varieze și să ascultăm descrierile


spontane pe care le fac aceștia despre persoanele pe care le cunosc, sesizăm cu ușurință că există
diferențe considerabile datorate vârstei la nivelul calităților la care sunt atenți și al etichetelor
utilizate la caracterizarea lor.

Studiul realizat de Livesley și Bromley (1973) la care au participat peste 300 de copii cu vârste
între 7 și 15 ani ilustrează perfect diferențele din modul de descriere al acestora. Luăm ca exemplu 2
descrieri, prima scrisă de unul din cei mai mici copii din eșantion, iar a doua de unul dintre cei mai
mari.

După cum putem observa, cele două descrieri diferă radical și indică o parte din modificările
care au loc la nivelul percepției copiilor asupra altor oameni pe măsură ce cresc și se maturizează.

Aici avem un rezumat al dimensiunilor de-a lungul cărora au loc schimbările:

De la atribute externe la cele interne

A fost dovedit și in cadrul studiului lui Livesley și Bromley faptul că înfățișarea, posesiunile și
alte atribute externe ale persoanelor stau la baza descrierilor realizate de copiii mai mici.

Calitățile psihologice devin mai proeminente la vârste mai mari, ca și cum copiii ar înțelege
gradual că identitatea adevărată a unu individ se găsește în caracteristicile lui mentale, mai degrabă
decât cele fizice.

De la general la specific

Inițial copiii tind să utilizeze etichete generale (exemplu termeni evaluativi ca ”bun” sau
”rău”), cu timpul aceștia devenind din ce în ce mai exacți (exemplu apelează la cuvinte care oferă mai
multă informație specifică ”modest” ”nervos”).

De la simplu la complex

La vârste mai mici copiii nu pot înțelege că un individ poate fi și bun și rău (exemplu: dacă e
bun dansator, el nu poate fi mincinos). Pe măsură ce cresc, încep să realizeze cât de complexă este
personalitatea și permit existența contradicțiilor în construcția oricărei persoane.
De la global la diferențiat

Copiii mai mici tind să se exprime în termeni absoluți ( exemplu ”el este groaznic”), pe când
cei mai mari permit existența diferitelor împrejurări (exemplu ”timid, însă doar cu străinii”),
descrierile lor devenind mai precise.

De la egocentric la sociocentric

Cu cât copilul e mai mic, cu atât e mai probabil ca oamenii să fie văzuți și descriși pe baza
experimentelor trăite împreună ( exemplu: un copil poate să zică că o persoană e bună pentru că le
dă dulciuri). După ce cresc, descrierile devin mai obiective, copiii înțelegând că persoane diferite pot
să aibă păreri diferite despre același individ.

Comparația socială

În descrierea primită de la copilul de 15 ani observăm afirmația ”mai timid decât mine”, astfel
de comparații devin accentuate în jurul vârstei de 10-11 ani, înainte de acea vârstă fiind rareori
întâlnite.

Organizare

Copiii mai mici tind să pună la un loc descrierile lor referiri la caracteristici multiple, pe când
copiii mai mari încearcă să creeze o imagine coerentă, astfel încât să iasă în evidență mai clar
unicitatea individuală.

Stabilitate

Odată cu vârsta, copiii înțeleg că se pot aștepta la o minimă consistență comportamentală


din partea unei persoane, astfel încât să se poată prezice acțiuni viitoare pe baza celor trecute. Copiii
mai mici doar rareori dau dovadă că se gândesc la asemenea regularități.

Primul aspect ontogenic menționat, acela referitor la modificare de la caracteristicile


exterioare la cele interioare a suscitat cea mai multă atenție, ulterior dovedindu-se că este o
exagerare. Proporția aspectelor interioare și exterioare poate fi mai mică decât în cazul copiilor mai
mari, iar conștientizarea acestor trăsături de către copiii mai mici e în general rudimentară.

Așa cum vom vedea în cele ce urmează, de foarte timpuriu copiii țin cont, măcar într-o
anumită măsură, de atributele interne ale altor oameni.

Explicarea comportamentului celorlalți

În ceea ce privește explicarea comportamentului celorlalți, există dovezi care arată că încă
din primii ani de viață copiii au cunoștințe legate de fenomenele mentale și modul în care acestea
diferă de cele fizice. Spre exemplu, aceștia știu că fenomenele mentale se referă la activitatea internă
a unei persoane și că gândurile nu au atribute fizice, deci nu pot fi văzute sau atinse.

Cu toate acestea, nivelurile cunoștințelor copiilor despre cei din jurul lor sunt destul de
limitate din cauza etichetelor puține, imprecise și foarte subiective. Ei se referă în mare parte la stări
mentale, nu la trăsături stabile de personalitate. De asemenea, până la vârsta de 3-4 ani copiii nu au
noțiunea de cauză-efect între atributele mentale și comportament. De pildă, aceștia nu sesizează
conexiunea dintre o acțiune oarecare și intenția adultului de a realiza acea acțiune.

Ce trebuie să știm, totuși, e faptul că copiii au dezvoltat o teorie a minții.


Teoria minții este termenul folosit pentru a desemna înțelegerea faptului că ceilalți oameni
au o lume internă, diferită pentru fiecare individ în parte. Această teorie reprezintă mai mult un
mecanism de înțelegere a motivelor comportamentelor celorlalți.

Între 3 și 5 ani au loc modificări considerabile la nivelul înțelegerii minții de către copii. Ei
încep să devină din ce în ce mai conștienți în ceea ce privește subiectivitate stărilor mentale. Spre
exemplu, conștientizează faptul că mâncarea lor preferată poate să fie detestată de alți copii sau că
un câine care lor li se pare drag, poate fi înfricoșător în ochii altor copii. În general, înțelegerea
aspectelor emoționale ale minții precede înțelegerea aspectelor cognitive.

Abilitatea copiilor de a ”citi mintea” se dezvoltă treptat, progresiv de-a lungul anilor, însă
ceea ce reprezintă, să zicem așa, ”testarea acidă” pentru achiziția unei teorii a minții suficient de
sofisticate este înțelegerea credințelor false. Acest concept se referă la conștientizarea de către copil
a faptului că unele credințe pot fi adevărate, altele false și că ele pot varia de la o persoană la alta. Cu
alte cuvinte, conceptul de înțelegere a credințelor false implică realizarea faptului că credința unei
persoane despre un eveniment real este un fenomen intern, mental, care poate fi diferit de realitate
sau de propria credință a copilului.

În cadrul testului, copiilor li se spune următoarea povestire.

Mai apoi copilul testat este întrebat unde va căuta Sally bila. Aproape toți copiii de 3 ani vor
spune că ea va căuta bila direct în noua locație, acolo unde ei știu deja că se află bila, ceea ce
înseamnă că nu îi pot atribui lui Sally o credință falsă. După 4 ani, copiii vor oferi răspunsul corect și
vor spune că Sally va căuta întâi bila în coșulețul ei.

Așadar, copiii mici pornesc de la ideea că există o singură lume: cea care e în acord cu propria
lor experiență, ceea ce înseamnă că ceilalți oameni vor acționa așa cum ar acționa copilul în diferite
situații. Cu toate acestea, copiii dobândesc după vârsta de patru ani abilitatea de a-și reprezenta
viziunea altei persoane, chiar dacă se află în conflict cu a lor.

Teoria minții continuă și după vârsta de cinci ani și prezintă un rafinament din ce în ce mai
mare, însă modificarea conceptuală care are loc între 3 și 5 ani evidențiată prin testul credințelor
false reprezintă cel mai important pas pe care îl fac copiii în înțelegerea minții altor oameni.

Hughes și Leekam au arătat faptul că experiența socială a copiilor influențează dezvoltarea


teoriei minții. Stilul parental, securitatea atașamentului, numărul fraților mai mari și cantitatea de
conversații cu ceilalți despre stările interne reprezintă câțiva factori care contribuie la ritmul și
măsura în care copiii înțeleg mintea umană.