• Istoria Crestinismului

Creştinismul este una din cele trei religii monoteiste contemporane, alături de iudaism şi islam.
Considerând împreună catolicii, protestanţii şi ortodocşii sub eticheta globală de "creştini", religia
acestora este actualmente la nivel mondial cea mai importantă din punct de vedere numeric. Islamul,
cealaltă religie monoteistă derivată din tradiţia religioasă iudaică, este a doua ca pondere numerică a
adepţilor în lume.
Creştinismul îmbină tradiţii din iudaism, pe care le îmbogăţeşte cu mărturia Noului Testament. Ca
moştenitor alături de islam şi iudaismul contemporan al tradiţiei religioase orientale, creştinismul
perpetuează până în ziua de astăzi credinţe şi mituri născute pe malurile Eufratului acum mai bine de
5000 de ani.
Ca orice monoteism, creştinismul a manifestat în bimilenara sa istorie o apreciabilă cantitate
deintoleranţă atât de tipică acestei forme speciale de religie.
Cuvântul "creştin" vine din limba latină populară, de la christianus, derivat de la Hristos,
deoareceIisus/Isus din Nazareth este considerat în religia creştină ca fiind Mesia şi fiul lui Dumnezeu.
Cuvântul "Hristos", în limba greacă Χριστός Christós, "cel uns", este traducerea din limba ebraică a
cuvântului ‫משיח‬Maşiah (arabă ‫ َمسيح‬Masīh).
Instituţia specifică creştinismului este biserică. Autoritatea doctrinală este Sfânta Scriptură sau Biblia, la
care se adaugă, în ortodoxie şi catolicism, tradiţia Bisericii, iar pentru catolicism şi Magisteriul bisericesc,
reprezentat de autoritatea papei.
Creştinismul este religia acelora care mărturisesc credinţa în Iisus Hristos, pe care-l recunosc şi-l cinstesc
drept Fiu al lui Dumnezeu şi purtător al unui mesaj universal de mântuire propăvăduită de apostoli.
Sintagma "Fiu al lui Dumnezeu" trebuie înţeleasă aici în sensul dat ei de către creştini, căci ea este veche,
precedând creştinismul. Astfel, despre împăratul roman Augustus se spunea că este Fiul lui Dumnezeu
pentru că era fiul adoptat al lui Iulius Cezar, împărat zeificat de către romani. Savanţii Mircea Eliade şi
Ioan Petru Culianupun la îndoială faptul că Iisus i-a dat sintagmei ("Fiul lui Dumnezeu") acelaşi înţeles pe
care mai târziu creştinii i-o vor da.[3] Această religie şi crezul ei este în continuitate cu iudaismul
primului secol, revendicându-se ca împlinire a legământului încheiat de Dumnezeu cu poporul lui Israel.
Pentru teologii contemporani, Iisus Hristos a fost un predicator ambulant (itinerant) în Palestina
secolului I e.n., care potrivit mărturiei biblice înfăptuia miracole pe unde trecea. În Imperiul roman al
vremii, acest fapt trecea ca fiind banal şi nimic străin atmosferei timpului şi locului, despre maeştrii
stoicieni şi cinici ai vremii spunându-se acelaşi lucru. Numeroşi făcători de minuni evrei pot fi comparaţi
cu Iisus. Astfel, Talmud-ul relatează despre minunile înfăptuite de diverşi rabini, de exemplu rabinul Honi
ha-Meaggel, trăitor în secolul I î.e.n., sau celebrul rabin Hanina ben Dosa, un contemporan al lui Iisus. În
contul acestui rabin trăitor în aceeaşi perioadă cu Iisus este pus, de altfel, un miracol de-o asemănare
frapantă cu unul dintre miracolele pe care textul sacru creştin îl pune în contul lui Hristos, anume
vindecarea fiului unui slujbaş la Capernaum (Ioan 4:43-54); Hanina ben Dosa se pretinde a fi vindecat fiul
unui rabin, anume al lui Gamaliel II. Iudaismul, ca şi alte religii antice, considera că miracolele făc parte
din ordinea lucrurilor. Vechiul Testament conţine numeroase relatări de intervenţii ale lui Dumnezeu în
favoarea poporului care credea în el, dar în Biblia evreiască găsim şi miracole înfăptuite de oameni sfinţi,
precum profetul Ilie şi Elisei, un număr important de relatări miraculoase ale Noului Testament fiind
influenţate de aceste relatări ale Vechiului Testament.