O enigma istorica: romanizarea

Istoria noastra este plina de intrebari si umbre, carora cercetatorii refuza

sa le dea contur. Romanizarea, de pilda, este un exemplu foarte incomod:
se vorbeste cu convingere numai despre rezultatele sale - limba si poporul
roman -, dar daca vrem sa cercetam felul in care dacii au fost romanizati,
ne prabusim in cea mai adanca gaura neagra a istoriei noastre.

Indiferent cat de mult au construit, investit si civilizat romanii intr-un

teritoriu ocupat, despre fenomenul de romanizare nu putem vorbi decat
atunci cand populatia cucerita si-a insusit limba latina, renuntand definitiv
la limba proprie. Or, romanii nu si-au propus niciodata sa romanizeze pe
nimeni, deci romanizarea nu a avut nicaieri un caracter intentionat,
programatic, organizat. Nu exista nici un document care sa dovedeasca asa
ceva. Imperiul Roman era foarte intins la vremea apogeului sau (in anul 117
d.Cr. a atins extinderea maxima), dar in cea mai mare parte a teritoriului
ocupat, limba latina nu a putut inlatura limbile locale, in ciuda faptului ca
stapanirea romana a durat multe sute de ani: in primul rand Grecia si
Egiptul, care aveau o cultura superioara celei romane, nu au fost romanizate
niciodata; apoi tot restul Orientului elenistic, cu Asia Mica, Siria, Palestina
etc.; teritoriile din Africa de Nord - Mauretania, Numidia, Cyrenaica;
Britannia, Germania, Illyricum, tot restul Peninsulei Balcanice, cu Tracia,
Macedonia si cele doua Moesii, apoi Pannonia, Noricum si alte teritorii.
Nicaieri limba latina nu a persistat: fie nu s-a impus niciodata, fie s-a impus
pentru un timp limitat, disparand sub presiunea altor limbi (a celor slave, de
exemplu). Se considera ca, din acest imens teritoriu, au ramas romanice
doar Hispania, Gallia, Italia, micul teritoriu al Raetiei, Dalmatia si Dacia,
dand nastere celor zece limbi romanice: spaniola, portugheza, catalana,
franceza, provensala, italiana, sarda, reto-romana, dalmata (azi disparuta) si
romana. Cum de in unele teritorii romanizarea limbii a reusit, iar in altele
(cele mai multe) nu? Hazardul? Cine poate raspunde?

Romanizarea Daciei Dacia a fost ultima cucerita si prima abandonata de

romani, durata sederii lor efective fiind de mai putin de 150 de ani. Dupa
victoria din anul 106, romanii stapaneau Banatul, Oltenia si teritoriul
intracarpatic (Ardealul propriu-zis), restul teritoriilor (Crisana, Maramures,
Moldova - inclusiv cea dintre Prut si Nistru -, Muntenia) ramanand in
libertate. Dobrogea fusese incorporata de timpuriu in Moesia Inferior. Sudul
Moldovei si Muntenia au fost si ele ocupate pentru scurt timp, dar granita a
fost repede mutata pe Olt si Dunare. Hadrian, care i-a urmat la domnie lui
Traian, intentiona deja sa abandoneze Dacia. Chiar daca se considera ca
parasirea Daciei s-a facut in vremea lui Aurelian, in anul 271, izvoarele
sustin ca Dacia a fost pierduta sub Gallienus, in anul 256, la o data care
coincide cu un puternic atac al carpilor - dacii liberi din Moldova -, iar dupa
acest moment inceteaza circulatia monedelor romane si nu mai exista
inscriptii.
Este greu de apreciat care a fost numarul total al romanilor stabiliti in
Dacia. Insa in mod cert, retragerea la sudul Dunarii a vizat intreaga armata si
administratia, dar si un numar mare de familii bogate de coloni, care nu
doreau sa ramana in calea migratorilor, lipsite de protectia imperiului. De
altfel, cu aceste efective de romani s-a intemeiat in sudul Dunarii o noua
"Dacie". In nord au ramas colonistii mai saraci, atasati de pamant, care nu
aveau unde pleca, dar numarul acestora nu il depasea pe cel al autohtonilor.
De unde veneau acesti colonisti? In nici un caz din Roma, nici chiar din Italia,
ci din provincii apropiate, in primul rand din sudul Dunarii, din Tracia, apoi
din Asia Mica. Acesti colonisti vorbeau o latina precara, pe care o foloseau
pentru a comunica intre ei, dar nu isi abandonasera limba materna. Este
foarte posibil ca cei veniti din sudul Dunarii sa fi fost din acelasi neam cu
dacii si sa fi vorbit o limba asemanatoare cu a lor. Atunci, cum s-a produs
romanizarea?
Cercetatorii au incercat sa explice in fel si chip cum a fost posibil acest
lucru, si au ajuns la concluzia ca a avut loc o romanizare intensa si
organizata. Ca a fost organizata, nu au nici o dovada. Ca a fost intensa, nici
atat. Parghiile acestei romanizari au fost: colonizarea masiva, numarul mare
de militari adusi in Dacia, deoarece era o provincie de granita,
implementarea sistemului de invatamant roman, raspandirea cultelor
religioase din imperiu in defavoarea celor autohtone, dezvoltarea unei
retele dense de comunicatii, relatiile economice stranse dintre autohtoni si
noii veniti, acordarea de drepturi politice si chiar a cetateniei romane,
raspandirea latinei prin intermediul crestinismului popular. Luate la rand,
nici una din aceste "parghii" nu convinge, si nici puse toate laolalta.
Colonizari masive, drumuri si scoli s-au facut si in alte provincii, in masura
mult mai mare si pe perioade mult mai lungi, fara ca aceasta sa influenteze
sortii romanizarii. Comercianti au fost peste tot, drepturi politice s-au
acordat mai multe in alte parti decat in Dacia. E cu totul absurd sa ne
imaginam ca au fost substituite cultele autohtone de cele din imperiu, ele
au circulat mai mult intre colonistii romani care le-au adus. Iar crestinismul
nu a putut juca un rol capital in raspandirea latinei, caci nu avea cum sa
patrunda in sec. Ii-Iii in Dacia. Problema consta in abordarea modalitatii in
care dacii au fost romanizati, si anume - se considera ca toti dacii au intrat in
contact cu structurile romane, cand firesc este sa presupunem ca oamenii
simpli au ramas la gospodariile si stanile lor, vorbind in continuare in limba
lor. Romanii erau grupati in orasele nou construite, putini au fost cei care s-
au integrat in lumea rurala.

E greu de admis ca dacii si-ar fi insusit limba dusmanilor

Cum se paraseste o limba Lingvistii (si, inaintea lor, unii nespecialisti) ne-au
invatat ca dacii si-au parasit limba repede, ca au renuntat la doinele si
vorbele lor de alint, la povestile si ghicitorile lor stramosesti, in favoarea
limbii cuceritorilor. Dar cum s-a ajuns aici? Cum a fost posibil ca dacii sa-si
paraseasca limba atat de repede, iar dupa retragerea romanilor, sa continue
sa foloseasca limba dusmanului, in loc sa revina la limba lor materna?
Pentru cei mai multi specialisti, fie chiar purtatori ai titlului de academician,
nu mai conteaza procesul, important este doar rezultatul. Si totusi, nu putini
au fost aceia care au intuit dificultatile demonstrarii romanizarii. Ideea ca
dacii au renuntat la limba lor intr-un interval foarte scurt, desi nu au fost
constransi sa o faca, pluteste in apele tulburi ale lipsei de logica. Procesul nu
este imposibil, ci doar nedemonstrabil. In aceste conditii, singura formula
decenta este cea a lui Gh. Bratianu, preluata de la istoricul francez
Ferdinand Lot: o enigma si un miracol istoric.
Pentru a explica romanizarea atat de rapida, Iorga si Parvan admiteau
ca a existat o faza pregatitoare, inainte de razboaiele cu romanii, in care
dacii au luat contact masiv cu civilizatia romanilor si cu limba latina. Este
vorba de comercianti, meseriasi si alte categorii de vorbitori de latina, care
au ajuns in Dacia inaintea lui Traian. Si totusi, oricat de multi latinofoni s-ar
fi perindat pe plaiurile Daciei, este absurd sa ne imaginam ca vreunui dac i-a
venit ideea sa-si lase limba, pentru a o invata pe a strainului, exceptie
facand eventualele casatorii mixte. Cateva cuvinte latinesti vor fi invatat si
autohtonii, pentru a se intelege cu acesti oaspeti. Dar pana la a presupune
ca o mana de mestesugari si negustori au pregatit romanizarea, e cale lunga
si intunecata.
Cum se paraseste o limba in favoarea alteia? Printr-un proces
complex si de lunga durata, care cunoaste cel putin trei faze. Intr-o prima
faza, autohtonii continua sa vorbeasca in limba lor, dar sunt capabili sa
converseze si in cea de-a doua limba, fara sa o stapaneasca la perfectie. Este
vorba de cuvinte si expresii putine, necesare unui minimum de comunicare.
In cea de-a doua faza, autohtonii ajung sa vorbeasca bine cea de-a doua
limba, iar uneori introduc cuvinte si tipare din limba materna in cea straina.
Dar oricat de bine s-ar fi ajuns la stapanirea limbii straine, tot limba materna
predomina, mai ales in mediul femeilor, care isi cresteau si educau copiii in
limba stramoseasca, barbatii find cei care intrau in contact mai frecvent cu
vorbitorii celeilalte limbi. In sfarsit, in faza a treia, se ajunge la renuntarea
definitiva la limba materna in favoarea limbii straine.
Aplicand principiul la societatea dacica, ar trebui sa admitem ca dupa
circa un secol si jumatate, romanizarea a fost ireversibila, dacii au renuntat
la limba lor, iar femeile dace si-au crescut pruncii in limba ocupantului, desi
nu putem sti cate femei au fost bucuroase sa se marite cu ucigasii sotilor lor.
Dar, cu toate acestea, timpul a fost atat de scurt, incat procesul, cu toate
fazele sale peste care nu se poate sari, este foarte dificil de imaginat.

Talmaciul dacilor La toate dificultatile enuntate mai sus, se mai adauga

una, aceea a numarului dacilor "interesati" in a-si abandona limba si a o
inlocui cu cea a cuceritorilor. Au fost interesati dacii din armata, cei care
intrau in contact cu administratia si chiar obtineau posturi in structurile noii
provincii, femeile din familiile mixte, cei ce locuiau in preajma oraselor si a
castrelor si le deserveau. N-au fost interesati, ci, din contra, cu siguranta
inversunati impotriva romanizarii, taranii din satele mai retrase, de munte,
aflati mai departe de orase si castre, oamenii simpli din diverse categorii,
care nu urmareau beneficii de pe urma romanilor. Putem presupune ca, in
momentul retragerii romanilor, dupa o suta si ceva de ani, o anumita parte
a populatiei din Dacia vorbea perfect latineste (e vorba, desigur, de latina
vulgara, nu de cea literara). Insa cel mai mare procent din populatia dacica
de rand din provincie nu renuntase definitiv la limba sa. O inscriptie de la
inceputul sec. Iii, din vremea lui Caracalla, nu cu mult inainte de
abandonarea Daciei, pomeneste de existenta in armata romana a unui
interpres dacorum, adica "translator al dacilor", prin intermediul caruia
romanii comunicau cu dacii. Evident, istoricii si lingvistii nostri o ignora,
pentru ca le incurca planurile, sau sustin ca e vorba de negocierile cu dacii
liberi. Oricum, ramane ideea ca macar uneori, romanii aveau nevoie de
traducatori ca sa-i inteleaga pe daci.

Sarmizegetusa romana Capidava Arme dacice

Retragerea romanilor si urmarile ei Ca si cum lucrurile nu ar fi fost

suficient de complicate, retragerea romanilor, care ar fi trebuit sa rezolve
enigma, nu a facut decat sa o adanceasca. A vorbi latineste dupa ce
provincia a fost abandonata de romani nu mai reprezenta un avantaj. Sau,
chiar daca era un avantaj, abandonul limbii materne nu avea logica. Cum cei
mai multi daci ajunsesera pana cel mult in faza a doua, cea in care vorbeau
ambele limbi, fara a-si fi abandonat limba stramoseasca, logica ne
indeamna sa presupunem ca, odata cu echilibrarea provinciei, limba
materna ar fi trebuit sa recastige terenul pierdut, iar dacii sa renunte treptat
la bilingvismul daco-roman si sa vorbeasca doar in limba lor. Dar nu!
Conform istoricilor, dupa retragerea aureliana, limba latina s-a "consolidat"
in mod misterios, iar procesul romanizarii a continuat vertiginos, manat de
un mecanism necunoscut. In concluzie, daca procesul romanizarii este o
mare enigma, pastrarea romanitatii lingvistice dupa redobandirea libertatii
este un mister si mai tulburator.
Arheologii nu se inteleg la acest capitol cu lingvistii: in vreme ce
romanitatea limbii pare, teoretic, sa persiste si sa se intareasca, cultura
materiala dacica cunoaste, in fosta provincie, in secolele V-Vi, un reviriment
spectaculos: ceramica dacica, riturile dacice de incinerare iau locul culturii
provinciale romane, acum in regres evident. Cine alimenta aceasta cultura
materiala?

Au fost romanizati dacii liberi? Si pentru ca cele infatisate mai sus nu

reprezinta decat o mica parte dintr-o mare enigma, sa formulam intrebarea
cea mai grea, pe care astazi nici un istoric sau lingvist nu ar vrea sa o auda:
ce s-a intamplat cu dacii liberi? Stim ca provincia romana Dacia cuprindea
doar un sfert din teritoriul locuit de daci. Celelalte trei sferturi au ramas in
libertate, iar dacii care le locuiau au continuat sa vorbeasca, cum era firesc,
in limba lor. Ei sunt dacii liberi, cunoscuti in nordul tarii sub numele de daci
mari, iar in Moldova, de carpi si costoboci. Ei sunt cei care au dat teribil de
furca romanilor din provincia proaspat cucerita, atacandu-i foarte frecvent,
dar si imperiului, care a ajuns sa plateasca sume mari carpilor pentru a-i
linisti. Tot ei sunt cei care, dupa redobandirea libertatii Daciei, s-au stabilit
in mai multe valuri in fosta provincie, contribuind la... romanizare! Cel putin
asa sustin unii istorici: dacii liberii, in teritoriile carora romanii nu au pus
piciorul niciodata, si a caror limba nu au invatat-o niciodata, i-au ajutat pe
dacii proaspat eliberati sa-si consolideze cunostintele de... limba latina!
Toata istoriografia romaneasca, atat dinaintea, cat si de dupa revolutie, s-a
straduit sa argumenteze felul in care dacii liberi s-au romanizat: caci nu
incape indoiala, spun specialistii, ca acestia au fost romanizati. Cum? Au
intrat, treptat-treptat, in raza de influenta a romanilor. Si desi romanii n-au
ajuns pana la ei, decat printr-o mana de negustori de oale, si desi nu existau
mijloace de comunicare in masa, dacii liberi, puternic impresionati de
maretia imperiului roman, si-au parasit cu totii limba si au inlocuit-o cu
limba latina, printr-un misterios proces de telepatie in masa.

Unitatea incredibila a limbii romane O alta problema care ii nelinisteste pe

cei ce vor sa cerceteze cu buna credinta istoria noastra o constituie unitatea
incredibila a limbii romane. Limba romana nu are dialecte. Are subdialecte
sau graiuri, dar nu dialecte. E de ajuns sa amintim ca, in Italia, vorbitorii din
nordul peninsulei nu se inteleg cu cei din sud decat prin intermediul limbii
literare, atat sunt de diferite intre ele dialectele italienesti. Un sicilian si un
lombard vorbesc practic doua limbi diferite. In Franta, Germania, chiar si
Spania, se vorbesc de asemenea dialecte diferentiate, ba unele dialecte
reclama, in ultimul timp, statutul de limba independenta, cum este cazul
asturienei, galicienei sau corsicanei. Ceea ce nu e cazul cu limba romana.
Daca, insa, privim in urma, orizontul se incetoseaza: in provincia Dacia,
unde istoricii spun ca a avut loc o romanizare intensa, iar limba dacilor ar fi
disparut, trebuie sa se fi dezvoltat o cu totul alta limba decat in teritoriul
dacilor liberi, Moldova si Maramures, unde limba latina nu a avut cum sa se
impuna si unde limba daca a continuat sa existe. Cu alte cuvinte, dacii
romanizati nu s-ar fi putut intelege cu dacii liberi, or realitatea este complet
diferita. In fapt, lingvistii, atunci cand vorbesc de aparitia graiurilor, nu se
intorc in timp inainte de sec. 11. Pentru ei a existat o romana comuna
unitara, pe care au numit-o si protoromana. Insa nimeni nu se intreaba cum
de aceasta protoromana a fost atat de unitara in toate regiunile tarii, in
conditiile in care teritoriile romanizate trebuiau sa evolueze lingvistic cu
totul altfel decat cele neromanizate. Cum e posibil ca in Moldova, unde
Imperiul Roman nu a ajuns cu armata sa si unde dacii au trait in libertate, sa
se vorbeasca aceeasi limba ca in Ardeal, unde a avut loc o intensa
romanizare? Cum de nu exista nici macar o diferentiere dialectala, ci doar o
serie de regionalisme si unele particularitati de pronuntie?

Scoala Ardeleana si baroana Nicholson Astazi, nici un lingvist serios de la

noi din tara nu se indoieste de faptul ca limba romana e limba romanica.
Totusi, insistenta cu care continuam sa clamam originea latina a limbii
romane, intr-o epoca in care stiinta limbii s-a mutat in laboratoare de neuro-
si psiholingvistica, iar istoria limbii ar trebui sa fie un capitol incheiat inca
din secolul Xix, denota o nesiguranta, o teama. Daca lucrurile ar fi clare,
dincolo de orice dubiu, am incheia acest capitol si ne-am apuca de
lingvistica computationala. Dar lucrurile nu sunt clare, iar lingvistii nostri
poarta barbile lungi si diplomele si mai lungi (ca sa-l citam pe Hasdeu) ale
"doctorilor ardeleni" care i-au expulzat pe daci din istorie. In sec. Xviii, cand
in Ardeal romanii erau o natiune "tolerata", in vreme ce maghiarii, secuii si
sasii isi justificau privilegiile prin originea lor nobila, era necesara gasirea
unei origini nobile si pentru ardeleni. Astfel s-a creat mitul fondator al lui
Traian si celebra incheiere "noi de la Ram ne tragem". Acest purism extrem
a avut ecouri lungi si, din pacate, nu s-a stins. Un fel de absurda frustrare a
intelectualului roman, care se simte, la fel ca acum trei secole, parte a unei
natiuni "tolerate" in Europa, duce, in plin secol Xxi, la un extremism care nu
are legatura cu stiinta: dacii sunt alungati din manuale, cucerirea Daciei este
aniversata cu fast, formarea limbii romane si a poporului roman sunt
pecetluite de dogme. Totul de dragul de a fi mai europeni decat celebra
baroneasa Nicholson.

Istorie si politica Romanitatea serveste astazi ca stindard al integrarii.

Istoricii ne invata ca suntem mai europeni daca ii proslavim pe cuceritorii
romani si exageram mostenirea romana: ei ne-au civilizat, ne-au coborat din
copac si ne-au adus in Europa. Cam asa rezulta din programul manifestarii
Dacia Provincia Augusti, organizat in aceasta toamna de Muzeul National de
Istorie a Romaniei, in parteneriat cu Ministerul Culturii si cu Rosia Montana
- Gold Corporation: "Aceasta incorporare a Daciei in hotarele Imperiului
Roman marcheaza prima incadrare a teritoriului de azi al Romaniei in spatiul
unei civilizatii cu valente universale. Anul 106 reprezinta, asadar, un
moment important pentru istoria noastra, o prima "integrare" in Europa."
Cu alte cuvinte, primul pas spre Europa l-a facut Decebal, prin sinuciderea
sa. Dand Cezarului ce este al Cezarului, recunoastem ca romanii au construit
o civilizatie stralucitoare si au contribuit enorm la istoria omenirii. Dar
mostenirea lor in Dacia, desi nimeni nu are curajul sa o spuna, este aproape
nula. Romanii au venit, au cucerit, au construit drumuri, poduri si orase, au
exploatat aurul de la Alburnus Maior si au plecat. In urma lor, au venit
migratorii, iar in urma migratorilor nu a mai ramas, dupa 2-3 secole, piatra
peste piatra din ce construisera romanii. A urmat apoi mai mult de un
mileniu in care nimeni nu si-a mai amintit ca pe aici au trecut vreodata
romanii. Deci, care este, astazi, mostenirea romana? Nu putem spune ca
romanii ne-au civilizat, caci urmarile scurtei perioade de aculturatie au
disparut foarte repede. Faptul ca vorbim o limba romanica nu ne face cu
nimic mai europeni. Daca Scoala Ardeleana nu ar fi facut un instrument
politic din aceasta romanizare, cine stie cand am fi descoperit ca am baut
laptele lupoaicei. Astazi, reclamarea originii romane are infatisarea unui
penibil mit fondator, care sa ne justifice europenitatea, ca si cum nu am
putea intra in Uniunea Europeana cu fruntea sus, cu toata istoria noastra,
cu daci cu tot. Uitam ca dacii cunosteau astronomie, medicina, credeau in
nemurire si erau temuti si admirati de vecinii lor cei mai puternici. Oficialii
de azi se jeneaza la auzul cuvantului "dac", ca si cum dacii ar fi ruda de la
tara cu care ne rusinam sa stam la masa Europei. Asta inseamna ca ne e
rusine cu toti taranii nostri, care astazi inca se mai imbraca, la sarbatori, cu
portul pe care il au dacii de pe columna lui Traian, ne rusinam cu doinele si
obiceiurile lor, cu toata traditia noastra ancestrala!
Mecanismul este vechi. Cat am fost sub ocupatie rusa, istoricii ne-au
populat istoria cu slavi, incepand cu cultura Dridu. Cand ne-am distantat
politic de Rusia, am rescris istoria si i-am impins pe slavi ceva mai la sud.
Cand politica regimului a trambitat independenta si neamestecul in
treburile interne, i-am pus la index pe romanii lui Traian, numindu-i
"cotropitori" si "dusmani". Cand Ceausescu a vrut apoi sa fim originali, sa
nu ne raportam la nimeni si sa nu ne subordonam nimanui, istoricii au
apelat la individualitatea culturii dacice, pe care au ridicat-o-n slavi. Iar
acum, daca vrem in Uniunea Europeana, romanii devin parintii nostri dragi
si intelepti, care ne-au luat de mana si ne-au adus in Europa, inca acum
1900 de ani. Asta nu este stiinta!

Tacerea specialistilor "Ma indoiesc, deci cuget, cuget, deci exist".

Cercetatorii nostri nu se indoiesc, nu-si pun intrebari, deci ei nu exista in
stiinta adevarata, ci doar in dimensiunea dogmelor. Raspunsurile la
intrebarile formulate mai sus nu pot veni decat in urma unui studiu extrem
de serios al mai multor echipe. De ce tac specialistii? De ce refuza sa-si puna
intrebari? Probabil, din ratiuni care pentru ei sunt mai inalte decat sfantul
adevar: obedienta in fata unor interese politice, teama de a nu-si vedea
opera de o viata rasturnata, nevoia irationala, disperata, de a avea dreptate.