Chimia atmosferei

Atmosfera terestră este învelişul gazos al planetei Pământ, un strat relativ subţire de gaze
care înconjoară globul, a cărui densitate scade progresiv cu altitudinea.
Atmosfera este învelişul invizibil. Asupra acestui învelis acţionează forţa de actracţie
gravitaţională a Pământului care scade în raport cu pătratul distanţei (d2) şi forţa
centrifugă generată de mişcarea de rotaţie a globului care creşte proporţional cu depărtarea de axa
de rotaţie tinzând să slăbească forţa de atracţie. Limita unde cele două forţe se echilibrează ar
constitui, în mod teoretic, limita superioară a atmosferei. Aceasta se situează la 28000 km deasupra
polilor pământului şi la 42000 km deasupra ecuatorului. În realitate însă moleculele, atomii şi ionii
gazelor din straturile periferice ale atmosferei se deplasează foarte rapid atinâgnd viteza critică de
11,2 km/s, viteza la care particulele scapă din câmpul de atracţie al pământului, părăsesc atmosfera
şi pătrund în spaţiul interplanetar, la o limită mult inferioară celei teoretice.
Atmosfera – este considerată ca având o grosime de aproximativ 100 km (extinsă în
extremis până la ~ 400 km) de la suprafaţa scoarţei terestre (raza pământului = 6400 km), distanţa
până la care se concentrează practic întreaga masă a atmosferei. Înălţimea atmosferei nu poate fi
stabilită cu exactitate, densitatea ei scăzând progesiv cu înălţimea. Deci, nu există o limită netă între
atmosferă şi spaţiu planetar.
Masa atmosferei este de 4,9x1018 Kg (1/106 din masa terrei).
Rolul atmosferei este foarte important pentru că:
- este unul dintre elementele vitale (apa, aer, hrana/energie) pentru existenţa omului; fără aer omul
poate supravieţui doar câteva zeci de secunde;
- este un înveliş protector faţă de efectul dăunator al razelor solare (în absenţa atmosferei ar dispărea
viaţa de pe Pământ; ziua temperatura ar fi pe Terra de +150°C, iar noaptea de -100°C).
Forma atmosferei este asemănătoare cu cea a Terrei, însă ea este mai turtită la cei doi poli
şi mai bombată la Ecuator (datorită forţei de atracţie gravitaţională şi compoziţiei gazoase).
Principalele gaze care intră în compoziţia naturală a atmosferei sunt prezentate în tabelul de
mai jos, iar concentraţiile lor se menţin relativ constante până la altitudinea de cca 80 km, în
principal datorită energiei cinetice a moleculelor componenţilor suficient de mari ca să învingă
forţele gravitaţionale care ar dori să le apropie şi/sau să le depună pe scoarţa terestră.

Principalii componenţi ai atmosferei terestre

Component Masă moleculară, Concentraţie Concentraţie Densitatea, [g/L
[g/mol] volumică, [%] masică, [%
• Componenţi majoritari
Azot, N2 28.013 78.08 75.50 1.25
Oxigen, O2 31.98 20.95 23.20 1.42
Argon, Ar 39.94 0.93 1.30 1.78
Dioxid de carbon, 44.011 0.0378 3.41*10-2 1.97
CO2
Apă, H2O 17.99 ‹0.5-3.5 ‹0.62-4.36 1.00
• Componenţi minoritari
Heliu, He 4.003 1.61*10-3 7.2*10-5 0.18
Neon, Ne 20.17 4.6*10-4 1.3*10-3 0.90
Kripton, Kr 83.80 1.1*10-4 4.5*10-4 3.73
Xenon, Xe 131.30 6*10-5 4*10-5 5.90
Hidrogen, H2 2.00 5*10-5 2.3*10-5 0.089

1
 Alţi componenţi minoritari atmosferici care completează tabelul (urme de gaze) sunt:
compuşi ai azotului (amoniac – NH3 şi oxizi de azot - NxOy, în special NO şi N2O), compuşi ai
sulfului (SO2, H2S), ozon în concentraţii foarte mici (0,02 – 0,03 [mg/m3 ] O3), gaze emise de
origine biochimică (CH4, H2S, etc.), praf terestru şi cosmic, vapori de mercur (0,02 [µg/cm3 ] Hg),
vapori de iod (1 [µg/cm3 ] I2 în atmosfera terestră; 52 [µg/cm3 ] I2 în atmosfera oceanică),
microrganisme şi spori.
Culoarea atmosferei: Aerul este incolor (transparent), inodor, insipid. Culoarea
atmosferei este dată de felul în care ea primeşte şi răspândeşte radiaţiile solare din domeniul vizibil
(spectrul ROGVAIV): albastră, galbenă, portocalie, roşie, violet, cenuşie. Acest fenomen depinde
de lungimea de undă a radiaţiei, de compoziţia atmosferei şi de unghiul de incidenţă al radiaţiei în
raport cu atmosfera.
Atmosfera este alcatuită din pături de aer concentrice mai dese către suprafaţa pământului şi
mai rarefiate la altitudine. Astfel 50% din masa atmosferei este concentrată sub înălţimea de 5 km,
iar până la înălţimea de 29 Km de la suprafaţa pământului este concentrată aproape toată atmosfera
(97%), datorită forţei gravitaţionale.
Grosimea atmosferei este diferită în jurul pământului, grosimi mai mari la ecuator şi mai
turtită la poli din cauza mişcării de rotaţie. Forma atmosferei este similara cu cea a pământului
(eliposid de rotaţie), însă turtirea ei la pol şi bombarea ei la ecuator este mai accentuată. Atracţia
exercitată de soare şi lună determină în masa admosferei de flux şi reflux (maree atmosferică),
schimbând periodic dimensiunile acestora. Diurn şi sezonier, dimensiunile şi forma atmosferei
suferă modificări în funcţie de încălzirea şi răcirea diferenţiată a acestuia.
Atmosfera se defineşte prin: structură, compoziţie, presiune, temperatură, umiditate.

Structura atmosferei
Atmosfera este alcatuită din patru regiuni: troposfera, stratosfera, mezosfera şi termosfera. Între
acestea se găsesc zone de trecere: tropopauza (de 1–2 Km între troposfera şi
stratosfera), stratopauza, mezopauza.
Între straturile atmosferei se găsesc zone de trecere: tropopauza (de 1–2 Km
între troposfera şi stratosfera), stratopauza, mezopauza;
Troposfera concentrează 90% din toată cantitatea de aer, iar troposfera+stratosfera (până la
~36km) concentrează 99% din toată cantitaea de aer;
Troposfera conţine înteaga cantitate de apă din atmosferă şi este stratul în care se realizează
circuitul apei în natură (evaporare-depalasare-condesare-ploaie) care conduce la
formarea climei pământului, este o zonă foarte turbulentă.
Troposfera este sediul fenomenelor fizice şi optice: fulger, tunet şi curcubeu;
Mezosfera este ultimul strat unde se menţine o compoziţie “standard” a aerului, de aceea tropo-
, strato- şi mezosfera formează zona din atmosferă numită “homosfera”; de la această limită în
sus se vorbeşte despre “heterosferă”, deoarece compoziţia chimică a atmosferei se modifică foarte
mult şi nu se mai vorbeşte practic despre aer;
Ozonosfera este pătura de ozon care absoarbe radiaţiile ultraviolete ucigătoare ale Soarelui;
Ionosfera este sediul formării aurorelor polare (boreale şi australe), aprinderea şi arderea
meteoriţilor;
Se consideră şi un a -V-lea strat al atmosferei, Exosfera:
- se extinde dincolo de 1000 km
- este extrem de rarefiată;
- conţine doar particule de hidrogen.
I. Troposfera :

2
  Se întinde de la suprafaţa pământului şi până la o altitudine cuprinsă între 8-15 km; la
poli grosimea troposferei este de 9 Km , la latitudinea de 45s este de 11-12 Km , iar la
ecuator este de 16-18 Km ;
 Concentrează 90% din toată cantitatea de aer;
 Are o încălzire indirectă, în sensul că temperatura ei este datorată în mică măsură
absorbţiei directe de la soare şi în cea mai mare măsură absorbţiei indirecte a radiaţiei
IR emisă de Pământ ;
 Temperatura ei scade puternic cu creşterea altitudinii;
 Este zona în care se găsesc vaporii de apă şi este sediul fenomenelor meteorologice care
asigură circuitul apei în natură şi afectează clima (zonă foarte turbulentă);
 La partea inferioară troposfera se întrepătrunde cu celelalte învelişuri ale
pământului: hidrosfera, litosfera si biosfera.

II. Stratosfera :

 Se întinde între aproximativ 15-50 km ;

 Temperatura creşte cu creşterea altitudinii (atinge un maxim la 50km), datorită absorbţiei de
radiaţii UV de către O2 cu formare de O3 ;
 Zona cuprinsă între 25-50km unde se formează cea mai însemnată cantitate de ozon, se
numeşte Ozonosfera; pătura de ozon absoarbe radiaţiile ultraviolete ucigătoare ale Soarelui;
 Absenţa norilor, turbulenţa foarte redusă; prezenţa apei este însemnată, iar după 25 km
concentraţia CO2 scade spre zero.

III. Mezosfera :

 Se întinde între aproximativ 45-50 şi 85-100 km ;

 Este ultimul strat unde se menţine aceeaşi compoziţie a aerului;
 Temperatura scade puternic cu altitudinea, minim la 85 km.

IV. Ionosfera /Termosfera:

 Se extinde între 80/100 – 1000 km;

 Este ultimul strat al atmosferei, peste 85-100 km ;
 Temperatura creşte puternic cu altitudinea (maxim 1500km), datorită degajării de căldură
din procesele de ionizare a gazelor sub acţiunea radiatiilor solare UV şi raze X ;
 Practic, este constituită dintr-o plasmă de electroni şi ioni (identificaţi : NO+, NO2+, O2+, O+,
N+, He+, No2-, NO3-);
 Conţine particule de azot şi oxigen puternic electrizate de radiaţiile solare;
 Este sediul formării aurorelor polare (boreale şi australe), aprinderea şi arderea meteoriţilor.

În condiţiile de mare rarefiere a gazelor din termosferă se produce o intensă ionizare a

particulelor ( formand ioni şi electroni liberi ), strat numit ionosferă.

V. Exosfera:

 Se extinde dincolo de 1000 km

 Este extrem de rarefiata;

3
  Conţine particule de hidrogen.

Reacţii chimice în atmosferă.

Reacţiile chimice din atmosferă sunt interacţiuni care se desfăşoară preponderent între
diferiţi compuşi gazoşi (gaze prezente în atmosferă caracterizate prin stabilitate atmosferică ridicată
şi putere mare de difuziune) şi compuși particulaţi (dispersii în atmosferă a unor particule solide sau
lichide cu dimensiuni cuprinse între 0,1 – 100 µm; la dimensiuni mai mari de 100 µm, stabilitatea
dispersiilor în atmosferă este redusă şi se manifestă fenomene de depunere a particulelor pe
suprafaţa terestră, iar dimensiunile sub 0,1 µm corespund domeniului dispersiilor moleculare).
În stare gazoasă, materia este cel mai puţin densă, atomii sau moleculele găsindu-se la
distanţe mari, astfel încât interacţiunile lor sunt foarte slabe; aceasta face ca compuşii gazoşi
respectivi să ocupe tot spaţiul care le stă la dispoziţie.
Compuşii gazoşi urmează adesea comportarea gazelor perfecte sau ideale când moleculele
lor pot fi considerate punctiforme şi între ele nu se exercită interacţiuni. Starea de gaz perfect se
aplică gazelor reale la o presiune joasă şi la temperatură înaltă atunci când volumul propriu al
moleculelor (suma volumelor tuturor moleculelor) este neglijabil faţă de volumul total al aerului.
Mărimile caracteristice ale stării unui gaz sau amestec gazos sunt: temperatura (T, [°C] sau
[K]), volumul (V, [L] sau [m3 ]) şi presiunea (P, [atm] sau [mmHg] sau [N/m2 ] sau [bar]). Starea
normală a atmosferei corespunde la P = 1 [atm] şi T = 273 [K] sau P = 760 [mm Hg] şi t = 0 [°C].
În atmosferă au lor reacţii chimice datorate fie prezenţei unor poluanţi (transformarea
poluanţilor primari, de exemplu: oxizi de sulf - SxOy, oxizi de azot - NxOy, oxizi de carbon - COx,
freoni - CxFyClzHu, etc., cu formarea poluanţilor secundari care pot avea efecte negative asupra
mediului şi sănătăţii omului) sau manifestării unor dezechilibre compoziţionale şi climatice,
respectiv, unor procese variate şi complexe care conduc în final la distrugerea sau depunerea lor la
suprafaţa pământului. Aceste procese includ nu numai transformările din fază gazoasă, ci şi pe cele
care presupun intervenţia apei atmosferice, precum şi iniţierea unor reacţii fotochimice (în VIS şi
UV) în care sunt implicate atât molecule stabile cît şi specii radicalice: radicalii hidroxil (• OH),
hidroperoxil ( • HO2), metil (• CH3), etc.
Principalele transformări fizico-chimice din atmosferă, alături de fenomenele de poluare
globală atmosferică sunt următoarele:
Ploaia acidă: precipitaţie cu un pH < 5, datorat prezenţei unor acizi tari.
Cauze: aproximativ 2/3 din aciditate este legată de emisiile de SO2 şi 1/3 este atribuită
emisiilor de oxizi de azot (NOx).
Reacţii chimice caracteristice: oxidarea dioxidului de sulf (SO2) în atmosferă, prin diverse
mecanisme şi cu aportul catalizator al pulberilor, cu formare de H2SO4, respectiv, particule de
sulfaţi.
Ploile acide, care se pot manifesta chiar la distanţe mari de locul de emisie, au efecte toxice
agresive asupra componentelor mediului putând duce la degradarea solului, apelor, precum şi la
deteriorarea diverselor ecosisteme.
Ceaţa fotochimică oxidantă: smogul oxidant sau ceaţa fotochimică oxidantă este un
fenomen datorat apariţiei ozonului, a unui miros caracteristic şi formării aşa numiţilor oxidanţi
fotochimici, fiind însoţit de iritarea ochilor, afectarea vegetaţiei, etc.
Cauze: sunt legate de prezenţa în atmosferă a oxizilor de azot (NOx), în atmosfere urbane
aglomerate cu circulaţie intensă şi temperaturi ridicate.
Reacţii chimice caracteristice: formarea oxidanţilor fotochimici printr-un proces complex
care se explică prin intervenţia hidrocarburilor şi produşilor lor de oxidare în aşa numitul ciclu
fotolitic al oxizilor de azot:
NO2 → NO + O •
O• + O2 + M → O3 + M
4
 NO + O3 → NO2 + O2
Se consideră că hidrocarburile intervin în ciclul fotolitic al oxizilor de azot, iar rolul decisiv
îl joacă acţiunea atomilor de oxigen asupra acestora:
RH + O• → R• + OH•
R• + O2 → RO2 •
RO2 • + NO → ROONO → RO• + NO2
Intervenţia hidrocarburilor din atmosferă în ciclul fotolitic al oxizilor de azot accelerează
transformarea NO → NO2, contribuind la creşterea concentraţiei acestuia şi la acumularea ozonului
(O3).
Efectul de seră: Efectul de seră natural face ca temperatura medie a aerului la suprafaţa
pământului să fie de +17°C, cu 30°C mai mult decât dacă s-ar lua în considerare bilanţul radiaţiilor
absorbite şi emise de pământ. Efectul de seră indus reprezintă o contribuţie suplimentară la
creşterea temperaturii atmosferei datorită gazelor cu efect de seră (GES) care absorb radiaţia IR
emisă de pământ şi împiedică pierderea ei în spaţiu.
Cauze: CO2-ul este considerat principalul responsabil al “efectului de seră”, alături de
celelalte gaze cu efect de seră (GES) (i.e. CH4, vapori de H2O, CO, NOx, freoni –
clorofluorcarboni, CFC) care au drept rezultat creşterea temperaturii atmosferei. Activităţile umane
sunt însoţite de creşterea nivelului poluanţilor, îndeosebi GES.
Transformări caracteristice: totul se petrece ca într-o seră în care, datorită componenţilor
minoritari, se limitează circulaţia aerului, se împiedică disiparea căldurii şi se inhibă procesele
normale de răcire.
Principalele consecinţe ale încălzirii globale sunt: creşterea nivelului mărilor, modificări ale
performanţelor agricole şi ale suprafeţelor forestiere, modificări ale resurselor naturale de apă,
creşterea fenomenelor climatice extreme (furtuni, uragane).
Subţierea stratului de ozon: subţierea stratului de ozon stratosferic reprezintă cel mai
important efect de mediu datorat prezenţei freonilor în atmosferă.
Cauze: prezenţa freonilor în atmosferă; freonii reprezintă o clasă de compuşi halogenaţi, cei
mai cunoscuţi fiind CFCl3 (freon 11) şi CF2Cl2 (freon 12).
Reacţii chimice caracteristice: deşi în troposferă freonii sunt rezistenţi la atacul diferitelor
molecule sau radicali, atunci când intră în stratosferă, radiaţia UV cu energie ridicată poate să
determine fotodisocierea freonilor, cu formarea a două specii de clor reactive, Cl• şi ClO• , care,
prin interconversie ciclică, realizează consumarea ozonului:
Cl• + O3 → ClO• + O2 respectiv: Cl• + O3 → ClO• + O2
ClO• + O• → Cl• + O2 ClO• + NO → Cl• + NO2
O• + O3 → 2O2 NO2 + O• → NO + O2
O• + O3 → 2O2
Partea activă a clorofluorcarbonilor (clorul atomic şi monoxidul de clor) au fost identificate
în concentraţii mari îndeosebi în atmosfera de deasupra Antarcticii (Polul Sud) unde a fost
poziţionată "gaura" din stratul de ozon.

5
 Bibliografie

Surpăţeanu M., Zaharia C., “Chimia mediului – Manual de lucrări practice”, Ed. Rotaprint a
Universității Tehnice “Gheorghe Asachi” din Iași, Iaşi, 1999.
Tofan L., „Aspecte fundamentale din chimia mediului”, Ed. Performantica, Iaşi, 2004
Zaharia C., “Elemente de chimia atmosferei”, Ed. Performantica, Iași, 2010