CAPITOLUL VI

CUTUMA INTERNAŢIONALĂ – IZVOR DE DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC

Spre deosebire de dreptul intern al statelor, unde cutuma este acceptată mai greu ca izvor
de drept (de exemplu în sistemele de drept romano-germanice, cutuma are această calitate numai
în mod excepţional, aşa cum se întâmplă şi în sistemul de drept românesc), în dreptul internaţional
public ea constituie, alături de tratatul internaţional, încă un izvor principal de drept.
Cutuma este, de altfel, cel mai vechi izvor al dreptului internaţional şi, o perioadă foarte
îndelungată, a constituit izvorul prioritar al acestuia.
Cutuma internaţională reprezintă o practică generală, constantă, relativ îndelungată şi
repetată a statelor şi considerată de ele ca având forţă juridică obligatorie.
Nu orice practici ale statelor devin automat cutume internaţionale. Din definiţia prezentată,
rezultă că numai acele practici (comportamente) generale, constante şi relativ îndelungate, însoţite
şi de acceptarea lor de către state ca fiind expresia unei reguli juridice, au această valoare. Există
mai multe practici, chiar generale, constante şi relativ îndelungate, cărora statele nu le recunosc o
valoare juridică.
De exemplu, uzanţele diplomatice care aparţin curtoaziei internaţionale. Acestea sunt
reguli fără caracter juridic, întâlnite în practica statelor în domeniul relaţiilor diplomatice şi
consulare, aplicate pe bază de reciprocitate şi care nu atrag răspunderea internaţională a statelor
în caz de nerespectare. Totuşi, de-a lungul timpului, multe uzanţe s-au transformat în cutume, prin
acceptarea lor ca reguli obligatorii (de exemplu imunităţile şi privilegiile diplomatice).
Prin urmare, pentru ca o regulă să fie acceptată pe cale cutumiară trebuie îndeplinite două
elemente esenţiale:
 unul material, respectiv conduita statelor, concretizată într-o practică generală, constantă şi
relativă îndelungată;
 unul voliţional, (psihologic sau subiectiv), exprimat prin atitudinea statelor de a accepta acea
regulă ca având caracter juridic.
De altfel, art. 38 al Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie, enumerând sursele la care va
apela pentru soluţionarea diferendelor supuse judecăţii ei, precizează: „cutuma internaţională, ca
dovadă a unei practici generale, acceptate ca drept”.
Procesul cutumiar (de formare a normelor cutumiare) este unul complex şi doctrina a
încercat să identifice mecanismele şi fundamentul acestuia. O teorie este aceea a „acordului tacit”
potrivit căreia cutumele se formează prin acordul tacit al statelor.

1
 Altă teorie este aceea a „formării spontane”, adică o conştientizare colectivă a regulii
cutumiare, în afara unui mecanism formal determinat, aşa cum se întâmplă în cazul tratatului
internaţional. În sfârşit, „teoria obişnuinţei” fundamentată pe repetarea unei atitudini determinate a
statelor. Cert este că procesul cutumiar se deosebeşte mult de procesul convenţional (de adoptare
a tratatelor), în primul rând pentru că norma cutumiară nu este rezultatul unui act juridic, al unui
acord expres de voinţă, ceea ce determină numeroase dificultăţi şi imperfecţiuni în interpretarea şi
aplicarea ei.
Este motivul pentru care, în ultimul timp, se constată o practică a statelor de codificare a
cutumei internaţionale, de prelucrare a acesteia pe cale convenţională, prin tratatul internaţional.
Analizând elementul material al cutumei internaţionale, respectiv comportamentul concret
al statelor, exprimat în forme diferite (practica legislativă, guvernamentală, judecătorească, unele
acte internaţionale ale statelor şi organizaţiilor internaţionale) se constată următoarele
caracteristici:
Practica trebuie să fie generală, adică să se regăsească în comportamentul tuturor
statelor cărora cutuma le-ar fi opozabilă. Prin urmare, nu este necesară o practică identică la nivel
universal, deşi o asemenea situaţie poate exista, de exemplu conduita cvasitotalităţii statelor în
spiritul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. Dacă practica este caracteristică unui grup mai
restrâns de state, se pot naşte cutume regionale sau locale, ori chiar bilaterale.
Practica să fie constantă prin repetabilitatea comportamentelor în cadrul aceloraşi
parametri substanţiali. Este dificil de apreciat cât de des ar trebui să se manifeste aceste
comportamente. Esenţial este că, ori de câte ori urmează a se derula relaţiile corespunzătoare
acestei practici, regula să rămână aceeaşi.
Practica să fie relativ îndelungată. Prin urmare, durata în timp a manifestării aceleaşi
conduite a statelor implicate în procesul de formare a cutumei trebuie să fie apreciate prin repetare
la domeniul concret de relaţii internaţionale pe care le reglementează.
Sunt reguli cutumiare care se nasc în urma unei lungi perioade de exerciţiu, caracteristică
a unei mari perioade a dreptului internaţional public. În ultimele decenii, procesul cutumiar s-a
accelerat datorită creşterii exponenţiale a complexităţii relaţiilor internaţionale.
Ritmul rapid al derulării relaţiilor dintre state şi organizaţiile internaţionale în domeniul
politic, economic, cultural, ştiinţific, militar, determină apariţia mai rapidă a cutumelor internaţionale,
cu observaţia că de regulă, acestea sunt preluate şi codificate prin tratate internaţionale.
Această stare este caracteristică mai noilor ramuri ale dreptului internaţional precum
dreptul spaţial, dreptul internaţional aerian sau dreptul mediului. Prin urmare, condiţia ca practica

2
să fie îndelungată nu mai reprezintă o condiţie atât de esenţială pentru formarea cutumei
internaţionale.
Elementul voliţional (psihologic sau subiectiv) constă în atitudinea de acceptare de către
state a caracterului juridic (opinio juris – convingerea că reprezintă dreptul) a regulii definite prin
practica generală şi relativ îndelungată dintre ele. Cu alte cuvinte, simpla existenţă a elementului
material, fără elementul voliţional juridic, dă naştere doar unei uzanţe internaţionale şi nu unei
reguli cutumiare, fiind lipsită de forţă juridică.
Prin urmare, în această situaţie, regula nu poate fi imputabilă statelor. Determinarea
elementului voliţional este dificil de făcut, pentru că recunoaşterea caracterului juridic al regulii
cutumiare este una tacită (nescrisă). Dacă este o recunoaştere expresă printr-un tratat
internaţional, ea devine o regulă convenţională.

Clasificarea cutumelor
Cutumele internaţionale, în funcţie de aria lor de acţiune se pot clasifica:
 cutume universale care sunt reguli aplicabile tuturor subiectelor de drept internaţional, ca
urmare a acceptării lor de către cvasitotalitatea acestora;
 cutume regionale (locale) se constituie pe o arie geografică mai restrânsă, de regulă
continentală;
 cutume bilaterale sunt stabilite prin practica reciprocă a două state, de regulă vecine.
Un aspect de noutate dezbătut de doctrină este acela referitor la rolul organizaţiilor
internaţionale guvernamentale în derularea procesului cutumiar. Se pune întrebarea dacă
rezoluţiile organizaţiilor internaţionale sunt izvoare de drept convenţionale sau dacă acestea sunt
doar instrumente care conduc la formarea unor reguli pe cale cutumiară.
Analiza care se face mai des din acest punct de vedere vizează unele rezoluţii ale Adunării
Generale a O.N.U., între care un loc central îl ocupă Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Există opinii potrivit cărora Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a devenit în timp un veritabil
izvor internaţional, pentru că a ajuns să fie recunoscută de comunitatea internaţională care, într-o
formă sau alta, o promovează în diferitele sisteme de protecţie a drepturilor omului.
Hotărârile Adunării Generale au, în general, caracter de recomandare. Dar, în câteva situaţii
stabilite de Carta Drepturilor Omului, hotărârile sunt obligatorii: aprobarea bugetului O.N.U.,
alegerea Secretarului General, primirea de noi membri, aplicarea sancţiunilor, aprobarea
acordurilor de tutelă, stabilirea propriilor reguli de procedură, desemnarea Preşedintelui pentru

3
fiecare sesiune, înfiinţarea unor organe subsidiare, alegerea ECOSOC (Consiliului Economic şi
Social). După cum se observă, toate acestea situaţii vizează chestiuni interne ale organizaţiei.
Pentru a da forţă juridică prevederilor unei rezoluţii a Adunării Generale a O.N.U., ea trebuie
transpusă într-un tratat internaţional care să urmeze calea tuturor procedurilor de ratificare,
aderare, acceptare sau aprobare, prin care fiecare stat să-şi exprime acordul de voinţă.
Prin urmare, tratatul va avea calitatea de izvor de drept şi nu rezoluţia. Această evoluţie a
cunoscut-o şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Tratatele din 1966 preiau în cea mai
mare parte prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului
Dacă există elementul voliţional (opinio juris), exprimat, în primul rând, prin adoptarea
rezoluţiei cu cea mai mare parte din voturile membrilor organizaţiei, atunci trebuie să se accepte
că rezoluţia a contribuit la formarea unor cutume internaţionale. În concluzie, în această din urmă
situaţie, nu rezoluţia capătă calitatea de izvor de drept, ci cutumele care se nasc prin
recunoaşterea ei de către state şi prin existenţa unei practici conforme.
De altfel, problema forţei juridice a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului nici nu se mai
poate pune, devreme ce prevederile ei au fost codificate prin tratate internaţionale ulterioare.
Problema se poate ridica însă pentru numeroase alte rezoluţii ale Adunării Generale a
O.N.U. sau acte ale altor organizaţii internaţionale.
De exemplu, agresiunea este definită printr-o rezoluţie a Adunării Generale O.N.U. din
1974. Pentru că nu a fost adoptat nici un tratat care să consacre juridic definiţia agresiunii, Statutul
Curţii Penale Internaţionale de la Roma, din 1998 a scos din competenţa Curţii crime de agresiune
(temporar, până la adoptarea unei definiţii convenţionale a agresiunii).
Deşi dreptul internaţional public a evoluat într-o manieră explozivă în perioada postbelică,
există încă multe imperfecţiuni în procesul de codificare a acestuia, generate, mai ales, de ritmul
lent în care statele îşi exprimă adeziunea. Este motivul pentru care cutuma internaţională
reprezintă încă un izvor principal al dreptului internaţional public.

Teste de autoevaluare:
1. Definiţi cutuma internaţională.
2. Care sunt elementele cutumei?
3. Care sunt caracteristicile cutumei ce se desprind din analiza elementului material?
4. Cum pot fi clasificate cutumele în funcţie de aria lor de acţiune?
5. Prin ce document a fost definită agresiunea?

4
5