Cum poate fi depăşită pasivitatea, indiferenţa la nivel macrosocietal?

România parcurge drumul de la „statul-providenţă”, la o societate în care oamenii comunităţilor ar

trebui văzuţi nu doar ca asistaţi, clienţi, contribuabili, votanţi, ci şi ca oameni, cetăţeni, locuitori liberi şi

responsabili. Autorităţile publice (centrale, locale) pot cere dezbateri publice pe tema participării, pot

cere implicarea prin discursuri, pot mobiliza folosind „agitatori”, pot cere „muncă în folosul

comunităţii”, contribuţii în bani etc., dar “experţii tematicii participării” atenţionează că participarea nu e

lege, nici normă, nici regulă, ci ţine de angajarea responsabilă (deci nu implică automat, pe toţi

cetăţenii). Putem identifica nivele, grade, praguri de participare, de implicare:

- participarea, implicarea individuală ca cetăţean, beneficiar, contribuabil, asistat, locuitor, băştinaş, nou-venit etc.;

- participarea (membrilor) familiei la ameliorarea mediului privat şi public locuit, a serviciilor etc.,

- participarea vecinilor, a uliţei satului (la curăţenie, strîngere de ajutoare), a populaţiei unei străzi, a unui cartier,

oraş (contribuţii materiale sau/şi financiare directe, cotizaţii, donaţii, plata salubrizării, colectării deşeurilor,

participarea activă la reuniuni, adunări, şedinţe, participarea activă la toate etapele elaborării, implementării şi

evaluării unui proiect, participarea la alegerea reprezentanţilor, asumarea unor responsabilităţi în managementul

comunitar ca membru responsabil, ca decident).

Participarea se învaţă cotidian, oamenii îşi fac, îşi construiesc o „rezervă de cunoştinţe şi experienţe”,

un „stoc” de experienţe reuşite la îndemînă. Dacă se simt responsabili de rezultatele propriei participări

(inclusiv la deciziile care îi privesc), oamenii pot învăţa din succesele şi/sau eşecurile lor, pot obţine un

control mai mare asupra propriei vieţi şi asupra integrării responsabile în comunitate şi societate, nu-şi

vor lăsa vieţile doar în mâinile altora, îşi vor folosi mintea şi mîinile pentru auto-determinare. Nu putem

vorbi de democraţie participativă dacă locuitorii sînt consultaţi o dată la x ani, cu ocazia alegerilor...

„Metodele” legale de participare le putem identifica în Constituţia ţării (dreptul la cunoaştere, accesul la

informaţie, dreptul la libera exprimare, dreptul de asociere, dreptul la un mediu curat etc.). Metode şi

tehnici de participare pot fi şi: publicarea de buletine informative, folosirea mass-media, organizarea de

1
ateliere de lucru, centre de informare, instruiri, seminarii, campanii, competiţii, tabere, expoziţii, hot-

lines, colectarea de semnături, trimiterea de petiţii, audienţe, coaliţii, pichetări, demonstraţii,

monitorizări ale implementării unei decizii, evaluări democratice de implementare a deciziilor şi

evaluări post-decizie, lobby1 etc.

 la nivelul informării locuitorilor: informări, broşuri, pliante, materiale tipărite cuprinzînd rapoarte ale

autorităţilor locale, ziare locale, panouri de afişaj, expoziţii cu proiecte, machete, prin comentarii, scrisori

adresate localnicilor prin postul de radio sau televiziune local, prin postul care poate fi recepţionat pe teritoriul

comunei, prin puncte de informare, prin organizarea de vizite şi întâlniri, dialoguri între cetăţeni şi autorităţi;

 la nivelul receptării opiniei locuitorilor: sondaje, interviuri, chestionare, intâlniri cu reprezentanţii grupurilor de

interese, audienţe publice, dezbateri publice etc.;

 la nivelul contrucţiei acordului minimal, compromisului realist, consensului: conciliere, mediere, arbitraj făcut

de către cineva care nu-i direct interesat în problema mediată;

 la nivelul implicării directe în procesul decizional: înfiinţarea unor grupuri consultative publice, înfiinţarea unor

grupuri care să lucreze împreună cu grupurile de experţi sau de control, prin înfiinţarea de grupuri operaţionale

cu participanţi ai tuturor grupurilor de interese pentru rezolvarea unor probleme curente, prin constituirea unor

grupuri de rezolvare a problemelor, celule de planificare, centre de dezvoltare comunitară.

Comisia Europeană, Parlamentul European şi statele membre ale Uniunii Europene au creat programul

Tineret în Acţiune (au alocat 885 000 000 euro pentru 2007-2013)2 avînd ca obiective: promovarea

cetăţeniei active a tinerilor, a cetăţeniei europene, dezvoltarea solidarităţii şi promovarea toleranţei între

tineri, consolidarea coeziunii sociale, cultivarea înţelegerii între tinerii diferitelor ţări etc., pentru

realizarea cărora sînt prevăzute următoarele acţiuni operaţionale:

1 Lobby înseamnă tentativa de a influenţa opinia sau acţiunea unui legiuitor, a unei persoane cu putere de decizie (prin scrisori, telefoane,
vizite/audiente etc.).
2 Care are la bază experienţa programului „Tineret pentru Europa” (1989-1999), a Programului TINERET (2000-2006) etc.
2
  Tineret pentru Europa: creşterea mobilităţii tinerilor, dezvoltarea cetăţeniei tinerilor, schimburi care să permită

tinerilor să se întâlnească şi să înveţe despre cultura celorlalţi, proiecte de grup concepute la nivel local, regional sau

naţional, integrarea în reţele de proiecte, în proiecte privind democraţia participativă;

 Serviciul European de Voluntariat - participarea tinerilor la activităţi fără scop lucrativ, neplătite;

 Tineret în lume - proiecte de dezvoltare a parteneriatelor şi reţelelor între organizaţiile de tineret;

 Sisteme de sprijin pentru structurile active la nivel european în domeniul tineretului, a Forumului European de

Tineret;

 Cooperarea europeană în domeniul tineretului - dialog între diverşii actori din domeniul tineretului, seminarii

naţionale şi transnaţionale de tineret etc.

La noi, Legea tinerilor 3 (2006) asigură cadrul juridic pentru încurajarea participării acestora la viaţa

socială, economică, culturală a societăţii, stimularea mobilităţii şi voluntariatului tinerilor, întărirea

societăţii civile instituţionalizate de tineret4, promovarea dialogului intercultural şi combaterea

rasismului, xenofobiei şi intoleranţei în rândul tinerilor, dezvoltării relaţiilor dintre stat şi tineri etc. Prin

lege se prevede că: Parlamentul României reglementează cadrul juridic necesar în domeniul tineretului

şi cere guvernului un raport (din doi în doi ani) cu privire la politicile în domeniul tineretului şi

rezultatele înregistrate; Guvernul elaborează şi implementează Planul Naţional de Acţiune în domeniul

creşterii participării tinerilor şi a îmbunătăţirii calităţii vieţii tinerilor din România (Programul de

Guvernare 2005-2008, cap. 21 "Politica privind sustinerea tinerei generatii", are ca obiectiv „stimularea

participării civice a tinerilor, încurajarea structurilor neguvernamentale de/pentru tineret pentru

derularea unor proiecte în domeniul implementarii politicilor pentru tineret şi susţinerea cu prioritate a

structurilor nou înfiinţate”, încurajarea tinerilor de a deveni promotori ai dezvoltării durabile a

comunităţilor); Autoritatea Naţională pentru Tineret aplică politica guvernamentală pentru tineret,

fundamentează şi elaborează studii şi cercetări, analize şi prognoze privind problemele tineretului,

3 Concepte folosite aici: tineri – persoane cu vârsta între 14 şi 34 de ani; tineret – totalitatea tinerilor; activitate de tineret – forme de
activitate organizate cu scopul îmbunătăţirii condiţiilor sociale, culturale, economice şi organizatorice ale tinerilor, conform necesităţilor şi
aspiraţiilor specifice acestora.
4 Sistemul de reprezentare al organizaţiilor de tineret cuprinde: Comitetul Român pentru Tineri din care fac parte: Comitetul

Interministerial pentru Problemele Tinerilor, Consiliul Tineretului din România, reprezentanţii organizaţiilor de tineret şi studenţi ale
partidelor politice parlamentare, parlamentarii tineri. CRT dezbate Planul Naţional de Acţiune în domeniul creşterii participării tinerilor,
propune proiecte in domeniul tineretului, monitorizeaza politicile pentru tineri din România etc.

3
elaborează programe în scopul finanţării acţiunilor, stabileşte contacte şi organizează activităţi de profil

cu caracter naţional şi internaţional etc.; Autorităţile administraţiei publice locale asigură cadrul

instituţional şi condiţiile necesare pentru participarea tinerilor la luarea deciziilor; Consiliile locale ale

comunelor, oraşelor, municipiilor, consiliile judeţene îşi organizează comisii de specialitate pentru

probleme de tineret; Comisiile locale au obligaţia „de a organiza proceduri de consultare a structurilor

neguvernamentale de tineret şi pentru tineret sau a forurilor de reprezentare constituite de acestea”;

asociatiile şi organizaţiile nonguvernamentale au misiunea de a promova şi susţine participarea tinerilor

la viaţa comunităţilor în care locuiesc5 (respectînd drepturile omului, egalizarea şanselor pentru fiecare

tânăr, abordarea contextuală: centrarea pe problema specifică de soluţionat în contextul social dat cu

stabilirea de priorităţi, intervenţia intersectorială şi interdisciplinară) etc.

Pot fi identificate şi alte soluţii macrosocietale de îmbunătăţire a participării tinerilor: formarea unei

culturi democratice a participării (în special prin sistemul public de învăţământ - de la nivelul primar la

cel universitar, pentru: formarea/dezvoltarea abilităţilor de exprimare a opiniilor, creşterea interesului

pentru viaţa publică, formarea spiritului civic, promovarea de cunoştinţe referitoare la dreptul de

asociere, promovarea voluntariatului), articularea formării iniţiale cu cerinţele actuale ale pieţei forţei

de muncă autohtone (educaţie antreprenorială, credite avantajoase etc.), stimularea participării la

viaţa/decizia politică (atragerea reală a tinerilor în structurile de conducere ale partidelor, conştientizarea

beneficiilor utilizării capitalului tinerilor talentaţi etc.).

5 Mai exact, au de “asistat” constituirea şi funcţionarea Consiliilor locale ale copiilor şi/ sau tinerilor, de organizat sesiuni de instruire
pentru tinerii consilieri, voluntari şi coordonatori implicaţi în proiecte, de dezvoltat programe locale gestionate de către tineri, de promovat
standarde de bune practii în domeniul funcţionării structurilor reprezentative de tineret etc. Ele pot organiza activităţi în centrele de
agrement pentru tineret, cercuri artistice, cenacluri, ateliere de creaţie, activităţi recreative, turistice, sportive, tabere pentru copii şi
tineret, tabere tematice, seminarii şi cursuri de educaţie nonformală etc. Creşterea autonomiei tinerilor se prevede a fi stimulată prin:
dezvoltarea unui program de construcţie a locuinţelor pentru tineri, facilitarea integrării tinerilor pe piaţa forţei de muncă, încurajarea
tinerilor din mediul rural să participe la viaţa economică; prin susţinerea familiei tinere: acordarea unei sume de 200 de euro la prima
căsătorie a fiecăruia dintre soţi etc.; prin prevenirea delincvenţei în rândul tinerilor: protecţia şcolilor; diminuarea abandonului şcolar
prin acordarea alocaţiei de stat, prin programe speciale de prevenire şi combatere a traficului şi consumului de droguri; implicarea
tinerilor în viaţa publică: înmulţirea centrelor de informare şi de consultanţă pentru tineri, crearea unei reţele regionale şi naţionale a
acestora, stimularea voluntariatului, stimularea vieţii asociative, a mobilităţii tinerilor etc.

4
Avem o Strategie privind stimularea participării la educaţie a ţiganilor cu următoarele obiective şi

acţiuni: creşterea gradului de cuprindere a ţiganilor în toate nivelurile de învăţământ, elaborarea unui

sistem naţional de monitorizare a participării şcolare a tiganilor, dezvoltarea unor forme alternative de

organizare a educaţiei de bază pentru cei aflaţi în situaţii speciale (rezidenţi în zone izolate, a celor care

au abandonat sau nu au frecventat niciodată şcoala, a celor provenind din familii migrante, a celor cu

risc de eşec şcolar), dezvoltarea ofertei de activităţi extraşcolare cu specific intercultural, creşterea

numărului cadrelor didactice calificate din rîndul etniei, valorificarea culturii, istoriei şi tradiţiilor etniei

etc. Planul de implementare a strategiei cuprinde direcţii de acţiune: condiţionarea acordării alocaţiei

pentru copii de frecventarea grădiniţei şi şcolii, realizarea anuală a recensământului tuturor copiilor

ţigani de vârstă (pre)şcolară, încadrarea unor educatoare aparţinînd etniei (sau cunoscătoare a limbii) în

grădiniţele şi şcolile din comunităţile unde sînt numeroşi ţigani, implicarea educatorilor în identificarea

cazurilor de copii fără acte de identitate, desfăşurarea de activităţi de informare a părinţilor privind

importanţa frecventării şcolii, “educatori itineranţi” pentru şcolarizarea copiilor rezidenţi în zone izolate

sau a celor provenind din familii nomade; asigurarea unei mese/gustări gratuite celor din învăţământul

(pre)şcolar, acordarea de sprijin material, de rechizite gratuite; forme de învăţământ de recuperare pentru

neşcolarizaţi sau pentru cei care au abandonat şcoala; acordarea de burse de studiu celor cu rezultate

deosebite la învăţătură care doresc să-şi continue studiile şi apoi să revină în comunităţile lor etc.

Este crucială transparenţa activităţii instituţiilor puterii şi accesul la activitatea acestora pentru a facilita

„trecerea în pacea obiectelor” a valorilor democratice, crearea şi asigurarea unor garanţii reale de

asigurare a libertăţii individuale, a independenţei personalităţii faţă de stat.

9. Participarea la dezvoltarea comunităţilor teritoriale

Oamenii se pot implic la scara oraşului, judeţului, regiunii, ţării, Europei, lumii, dar şi atunci cînd este

vorba de cadrul lor de viaţă imediat, de comunitatea în care locuiesc. Apariţia conştiinţei participării la

viaţa, dezvoltarea comunităţilor poate începe cu luarea la cunoştinţă, cu sensibilizarea faţă de

5
problemele comune, cu convingerea că locuitorii au interese comune în blocul în care locuiesc, pe strada

lor, în cartier, la nivelul uliţei sau satului. Prin rezolvarea problemelor particulare, locale, prin asociere

în grupuri mici şi mijlocii, prin participare activă şi energică (şi) înafara politicului, la scara vecinătăţii

locale, a parohiei, a clubului de cartier etc., poate fi (re)creată ţesătura socială, liantul comunitar.

Dezvoltarea comunitară presupune intercunoaştere, comunicare, acţiune colectivă, participare

individuală şi colectivă la găsirea unor soluţii la probleme comune prin acţiuni comune.6 Dacă au resurse

naturale suficiente, capital social şi uman important, oamenii se pot antrena în voluntariat, pot deveni

actori ai dezvoltării comunităţilor. Capacitatea de a se asocia poate permite acţiuni de diverse grade şi la

diferite niveluri, practicile asociative pot duce la (re)descoperirea solidarităţilor tradiţionale, la dar,

schimb, chiar sacrificiu.

Majoritatea experienţelor de participare la dezvoltarea comunităţilor de la noi sînt însă contribuţiile

(financiare şi, mai rar, “muncă în folosul comunităţii”), taxele, impozitele. Este adevărat că şi acestea

sînt acte civice importante, dar o astfel de “participare” rămîne departe de decizia publică, de co-

producerea acesteia (iar dacă taxele, impozitele, cotizările, contribuţiile etc. devin din ce în ce mai

numeroase, există riscul saturaţiei şi al demobilizării locuitorilor: « nu mai plătesc taxe şi impozite atît

timp cît devin din ce în ce mai numeroase şi nu ştiu ce se face cu banii pe care îi dau »). Instaurarea unei

expertize publice asupra cheltuirii fondurilor comunităţii este o provocare cu totul nouă, ca şi evaluarea

cantitativă şi calitativă a realizărilor managementului comunităţii (cu toate că este dificil de evaluat, de

exemplu, “creşterea puterii de cumpărare”, impactul “consolidării şi înfrumuseţării blocurilor de

locuinţe asupra stării de sănătate a populaţiei” etc.).

Participarea locuitorilor comunităţii înseamnă antrenarea, articularea acţiunilor individuale ale

membrilor comunităţii în desfăşurarea activităţilor de dezvoltare, de aceea avem de clarificat:

 Cine sînt membrii comunităţii care participă? în ce fel?

6 Mai exact prin: conştientizarea problemei, legitimarea acţiunii comunitare în toate fazele ei de la iniţiere la execuţie, proiectarea
soluţionării, soluţionarea, toate acestea făcute împreună, în concertare, în parteneriat, de către lider, grupul de conducere/coordonare, cei
care realizează obiectivele prin acţiuni fezabile care sînt şi beneficiarii (aceştia pot fi suport sau opoziţie, pot da legitimitate sau por
delegitima acţiuneile de dezvoltare comunitară).

6
  La ce acţiuni, activităţi participă toţi membrii comunităţii?

 Cum este generată participarea?

 Poate fi vorba despre o mobilizare realizată de un lider local cu responsabilităţi politice?

 De reprezentare? coordonare şi decizie?

 Cât de mari sunt diferenţele de status şi rol dintre membrii comunităţii implicaţi activ şi ceilalţi

locatari?

 Care sunt beneficiile individuale obţinute de către cei care participă direct? Sunt ele

transparente sau ascunse? Sunt simbolice sau materiale?

 Care este miza procesului de participare? etc.

Tot pe teren, în contact cu cei implicaţi, aflăm şi formele de participare, implicare, mobilizare etc.

 training-uri/stagii de formare pentru autorităţi publice,

 campanii de informare pentru locuitorii comunităţii (conferinţe etc. despre viitorul Europei, ţării,

comunităţii; cunoaşterea normelor, regulilor, obiceiurilor, tradiţiilor şi shimbarea acestora),

 servicii comunitare directe pentru locuitori, sau care implică locuitorii,

 targuri de locuri de muncă,

 organizarea de evenimente speciale cu impact comunitar (expozitii, forumuri, intalniri cu

personalitati publice),

 activitati sportive, tabere (de creatie, arta),

 actiuni de ecologizare, de amenajare a unor locuinţe trăibile, a unor parcări, garaje, de

reamenejare a fatadelor caselor, blocurilor etc.

 ajutoare de urgenta etc.

7
Oamenii învaţă să se cunoască, să comunice, să acţioneze laolaltă. Este important cadrul normativ care

precizează mijloacele de a se informa si de a participa la luarea deciziilor publice7, modalitatile la

îndemînă de a controla activitatea aleşilor locali8 (accesul la informatii privitoare la chestiunile

colectivitatii, asistenţa la şedinţele consiliului local, consultarea rezultatele deliberărilor, posibilitatea

apelului la Comisia de acces la documentele administrative, la un judecator administrativ, daca se crede

"lezat personal de un act al autoritatii comunale"), sînt importante procedurile de consultare a populaţiei

(anchetele publice, consultările directe prin referendum, consiliile de cartier, comisiile consultative

pentru serviciile publice, comisiile de dezbatere publică9, conferintele şi forumurile cetatenesti 10) etc.

Identificarea unor arii pertinente de mobilizare a locuitorilor (plecînd de la similitudinea sensului pe

care-l dau vieţii în comunitate, rostului intercunoaşterii, comunicării, acţiunii colective), declanşarea şi

desfăşurarea unor acţiuni comunitare reuşite (chiar dacă sînt pornite de la aleşii locali care au încredere

în locuitori, îi ascultă cînd au de pus diagnostice corecte) etc., cer: recunoaşterea bărbaţilor şi femeilor,

a tinerilor şi bătrînilor etc., ca resursă a dezvoltării (chiar şi a celor mai săraci, mai defavorizaţi, care

pot participa şi ei la acţiuni şi iniţiative vizînd ameliorarea cadrului de viaţă etc.), analiza mediului,

7 În Franţa, locuitorii comunităţilor cu mai putin de 3500 de locuitori poate fi consultat în toate deciziile care îl privesc (consultarea se face
la cererea scrisa a 1/3 din membrii consiliului municipal). In comunitatile cu peste 5.000 de locuitori se crează şi comisii pentru accesul
persoanelor cu dizabilitati. Inainte cu 15 zile de consultarea locuitorilor, primaria le pune la dispozitie dosarul de informare pe tema
consultarii. In comunitatile de minim 20.000 de locuitori pot fi create consilii de cartier (crearea acestora este obligatorie in localităţile cu
peste 80.000 locuitori) care au rol consultativ privind politicile publice locale. In colectivitatile cu peste 50.000 de locuitori, se crează
comisii de informare si evaluare (care culeg date de interes local, evaluează servicii publice locale). In localităţile cu peste 80.000 de
locuitori, fiecare cartier are un consiliu care face propuneri in orice problema care vizeaza cartierul sau orasul şi poate fi consultat de
primar. Revizuirea Constitutiei (din 28 martie 2003) cu privire la descentralizare aduce şi alte inovatii: referendumul local decizional,
posibilitatea de a organiza, cu autorizare legala, consultari locale, consultarea obligatorie a membrilor comunitatii in cazul schimbarii
regimului juridic al colectivitatilor outre-mer etc.
8 Este permis accesul la documentele administrative, la cererea solicitantului, in limita posibilitatilor tehnice, prin: consultare gratuită la

fata locului, furnizarea unor copii gratuite, transmiterea prin posta electronica. Informatiile privind legile, decretele, hotararile, circularele
trebuie publicate in Monitorul Oficial, in Buletinele Oficiale ale ministerelor, afisate in locuri publice. Se editează si difuzarea publicatii,
studii, rapoarte cu privire la administratie, la drepturile si responsabilitatile cetateanului si modalitatile lui de participare (dreptul fiecarei
persoane la informatie este precizat si garantat prin lege). In relatiile cu autoritatile, fiecare persoana are dreptul să cunoacă prenumele,
numele, functia si adresa celui care se ocupă de cererea sa. Dreptul locuitorilor unei comunitati de a fi informati in legatura cu problemele
ce o privesc si de a fi consultati in deciziile care ii privesc, este un principiu esential al democratiei locale
9Comisia Naţională de Dezbatere Publică (www.debatpublic.fr) este autoritate administrativă independentă, responsabilă de respectarea

participarii publice la proiectele de amenajare a teritoriului, de dotări de interes national. Atunci cînd urmează a se lua o decizie importantă,
autorităţile anuţă CNDC, care poate organiza dezbateri sau poate aprecia care dezbatere publica are rost, care abordare si formă de
consultare: dezbatere publica, consultare, mediere, referendum etc.
10 Dupa o formă de pregătire pe parcursul a două sau trei week-enduri, condusă de experti, cetăţenii dezbat public împreună cu

reprezentantii clasei politice, economice, structurilor asocitive, cu experţii. In Franta s-au organizat conferinţe cetăţeneşti pe teme ca:
"Organismele modificate genetic in agricultura si alimentatie" (1998), "Schimbarile climatice si cetatenia" (2002), "Rezidurile emise de
statia de epurare" (2003) etc. De exemplu, pe tema "Starea generala a sanatatii", au fost organizate forumuri comunitare cu obiectivul de a
crea o mai mare mobilizari a cetatenilor in jurul sistemului de sanatate, cunoastea asteptarilor acestora, dialogul cu expertii pentru intelege
mai bine funcţionarea sistemului.

8
analiza comportementelor (individuale şi colective) locuitorilor şi a stilurilor de viaţă, analiza

mecanismelor formale şi informale ale participării (pot exista comportamente şi practici tradiţionale

privind atribuţiile primarului satului, privind solidarităţile etnice, lingvistice, culturale) etc. Prin

cercetare atentă se pun diagnostice, se identifică priorităţi ce sînt aduse la cunoştinţa tuturor locuitorilor

prin seminarii, şedinţe publice sau adunări informale ale « instanţelor tradiţionale » (« înţelepţii

satului »). Sînt importante toate acţiunile colective, chiar şi cele mai comune (curăţenia trotuarului, a

şanţului etc.) pentru demararea şi consolidarea unei dinamici colective de dezvoltare comunitară. Sînt

importante pentru săteni sau locuitorii cartierelor ameliorările imediate în comunităţile lor. Nu există

reţete privind implicarea care contribuie la dezvoltarea comunităţilor, dar diagnosticarea contextului

social, cultural, politic, economic, religios, istoric, geografic etc. în care aceasta poate avea loc, nu poate

fi pusă la îndoială. Diagnosticarea mentalităţilor persoanelor, familiilor, vecinilor, identificarea

experienţelor reuşite de comunicare – intercunoaştere – acţiune, relaţiile pe orizontală şi verticală, chiar

surprinderea senzaţiilor, percepţiilor, intenţiilor, declaraţiilor, opiniilor şi atitudinilor locuitorilor (din

perspectiva lor şi exprimate în cuvintele lor, în respectul culturii şi tradiţiilor lor), ar putea înlesni

introducerea subtilă a unor “seminţe”, a unor “germeni” ai schimbării în binele vrut, aşteptat de către cei

mai mulţi, în “nişele” bine identificate prin descriere, comprehensiune, explicare, planning, contact

direct cu oameni şi instituţii, cu cei deja implicaţi (în reuniuni de scară, de bloc, în întîlnirile de la uşă la

uşă în cartierele unde domină « la misère du monde »), cu cei care declară că se implică, cu cei care au

motive, interese să se implice, să faciliteze, consilieze, formeze, socializeze, să suscite coeziunea

minimală, acordul minimal, compromisurile realiste, strategiile pe termene (scurt, mediu, lung), să

vizualizeze obstacolele, capcanele, să planifice obiectivele şi activităţile cu termene şi responsabilităţi.

Definirea împreună a: resurselor, proceselor, cadrului instituţional, a problemelor comunităţii,

identificarea şi construcţia hărţii acestora, obţinerea susţinerii instituţiilor (ce instituţii pot înţelege mai

bine şi rapid nevoile comunităţii şi sînt dispuse să treacă la acţiune în parteneriat?), cunoaşterea de către

toţi locuitorii a obiectivelor, strategiilor, tacticilor şi modalităţilor, mecanismelor de articulare a lor

9
(nimic să nu pară « dezlînat »), reflexiile critice permanente, learning by doing, stimularea interesului de

a participa în toate etapele cercetării-dezvoltării, suscitarea convergenţei şi sinergiei (în cazul acţiunilor

privind sănătatea, educaţia, producţia, transmiterea cunoaşterii), dialogul social, comunitar, concertarea

(proiectelor, obiectivelor, acţiunilor), participarea conştientă şi responsabilă, evaluările iniţiale,

periodice, finale, toată această “logică” şi “design” ale participării ar trebui să se lege de voinţa (tuturor)

de a restaura demnitatea oamenilor, chiar şi a celor mai loviţi de soartă, de (re)descoperirea coeziunii

sociale în familie, vecinătate, sat, cartier, oraş, de (re)descoperirea unei animaţii colective care să arate

că o comunitate trăieşte (nu vrea, aşteaptă să moară), de (re)naştrea motivaţiei acţiunii şi a stimei de

sine, de revalorizarea instituţiilor deţinătoare de putere (care devin interlocutori valabili pentru persoane

şi asociaţii), de depăşirea “sindromului” nimby11. Locuitorii unui oraş sau sat sînt cetăţeni, dar şi membri

ai unei comunităţi de apropiaţi, vecini etc., iar problemele lor - chiar dacă sînt în aceeaşi comunitate, pe

aceeaşi stradă, uliţă - nu sînt aceleaşi. De exemplu, în comunitatea de vecinătate unde este izbitoare

polarizarea (vile luxoase alături de bordeie), unii (bogaţii) se plîng că nu au loc să amplaseze terenul de

sport al familiei, alţii (săracii) că nu au loc de muncă, nu au venituri infime, sînt slugi la noii îmbogăţiţi ;

unii se pot plînge că nu ştiu limba locului, alţii se ascund de “lume”, alţii se droghează, fac speculă, fură

curent electric, benzină din conducte etc. (ţiganii se mobilizează rapid la asemenea rele, fiind foarte

solidari, sar rapid unii pentru altii; există diferenţe de liant social, de aceea este necesară analiza

sociabilităţii, a convivialităţii, a proximităţii, chiar a sentimentelor pentru persoanele aflate în suferinţă:

unii resimt durere pentru orice aspect discriminatoriu, alţii nu “bagă-n seamă”, alţii nu sînt preocupaţi de

asemenea “aspecte”).

Dezvoltarea comunităţii teritoriale se referă la crearea condiţiilor care fac posibilă (re)integrarea acesteia

în circuitul economiei de piaţă şi al unei bunastari colective dorite. Sînt situatii in care mobilizarea

membrilor comunitatii pentru rezolvarea unei probleme se realizeaza spontan (acolo unde exista o

11 Nimby este acronimul lui Not In My Back Yard ( “Oriunde, dar nu lîngă mine”, “oricine, dar nu eu”, “oricui, dar nu mie”, “pe oricine, dar
nu pe mine” etc.) – expresie a opoziţiei celor care sînt de acord să se construiască o groapă ecologică de gunoi sau o închisoare, o cale
ferată, o şosea circulată, o antenă de telefonie mobilă, un cămin de noapte pentru cei fără adăpost etc., dar nu lîngă ei).

10
traditie sau un pattern de solutionare a unor situatii critice prin implicarea membrilor comunitatii), sînt

altele în care e nevoie de un facilitator comunitar. Pe măsură ce legăturile intra-comunitare slăbesc,

odată cu accentuarea proceselor de integrare regională, de europenizare, globalizare, mondializare,

facilitarea specializată din afara comunităţii poate da roade în comunităţi fără instituţii locale sau care

funcţionează defectuos. Facilitatorii pot acţiona specializat pentru a compensa deficitul de performanţă

al locuitorilor prin acţiuni conştientizatoare, prin informare, organizare, sau chiar resurse. Facilitatorul

comunitar acţionează în concertare cu structuri legitimate care ţin seama de ritmurile tradiţionale

sociale, de conflictele şi rivalităţile identitare, etnice (în comunităţile tradiţionale, locuitorii se pot

îndrepta către un viitor necunoscut, folosind “busola” cu care s-au orientat pe drumul bătătorit), de

voinţa acestora de a păstra « marker»-ii comunitari, de dificultăţile reale de a cotiza financiar, de toate

iniţiativele şi proiectele celor mai vulnerabili (familiile numeroase, şomerii, cei fără ocupaţie, fără

calificare etc.). Facilitator este cel "ajuta, dar nu da solutii, lanseaza, dar nu duce pana la capat procese

de dezvoltare sau organizare comunitara"12. El poate fi furnizor de expertiza, poate incita participantii

sa-si impartaseasca propriile experiente, percepţii, soluţii (din care sa invete si el). În contact cu

locuitorii pot apărea conflicte, suspiciuni (unii locuitori sînt binevoitori, dar alţii pot fi dificili, furioşi,

insolenţi), de aceea facilitatorul trebuie sa fie pregatit, sa aiba cunostinte care sa-i permita sa puna

intrebari adecvate, să obtină raspunsuri asteptate, sa asculte, sa negocieze, sa rezolve situatii cu potential

risc, dar sa aibă el trasaturi personale necesare pentru desfasurarea in optime conditii a activitatii de

participare şi dezvoltare comunitară. Facilitatorul să introducă noi informatii, cunostinte etc. intr-o

comunitate, dar nu inafara realitatii sociale in care aceasta trăieşte (să spună ce ştie el că se face în SUA,

unor ţigani din periferia Tîrnăvenilor), ci în contextul experienţei pe care o are deja comunitatea, al

viziunii despre lume si viaţă a acesteia, pentru ca treptat să ajungă să vorbească despre schimbari ale

figurilor traditionale ale autoritatii, despre posibile re-aranjari ale relatiilor interpersonale etc.

Facilitatorul comunitar trebuie sa aibă relatii bazate pe incredere, în situtiile de dezvoltare comunitara

12 D. Sandu, op.cit., 2005, p. 216

11
accesele de paternalism sunt inadecvate (efectul Torquemada13), "cea mai mare provocare nu este sa-i

poti face pe oameni sa se potriveascã unor metode ci sa folosesti acele metode care li se potrivească

oamenilor". Facilitatorul cauta solutii impreuna cu comunitatea, nu impune “conceptii despre lume şi

viaţă”. Rabdator, tolerant, empatic, intelegator, prietenos, abordabil, demn de incredere, cu abilitatea de

a trece repede de la o sarcina la alta, capabil sa stabileascã o relatie de incredere cu oamenii, capabil să

inveţe, sa fie deschis la nou, sa aiba capacitatea de a rezolva situatii tensionate, sa faca fata

participantilor dificili, sa fie meticulos, profesor si elev in acelasi timp, el trebuie sa cunoasca metodele

de invatare participativa, să aibă capacitate de intelegere, de exprimare fluenta ideilor, rationament

inductiv si deductiv, capacitatea de vizualizare, capacitatea de coordonare, de negociere, de persuadare

etc.14

Emanciparea poporului roman si formarea unei elite autetice nu poate fi facuta fără sprijinul

intelectualului facilitator. El poate participa şi incita la participarea responsabila la viata comunităţii,

tarii. Ceata in care ne complacem este rezultatul sistemului corupt in care traim, al faptului că nu se

identifică şi nu se prezintă cu adevarat problemele, soluţiile, nu se face mai nimic pentru promovarea

lor. O comunitate este compusă din grupuri diferite de persoane care au puncte de vedere diferite, unii

îşi cunosc bine problemele, alţii parţial, unii sînt mai vulnerabili, alţii mai puţin. Despre aceşti oameni

este vorba atunci cînd se pune problema participării la dezvoltarea comunităţii. Deci este important ca

aceşti oameni să înţeleagă necesitatea participării, contextul, responsabilii, responsabilităţile, ei trebuie

să aibă posibilitatea reală să aplice în lumea reală a comunităţii lor. Dacă au experienţe reuşită de

participare, vor încerca din nou, dacă nu utilizează ce ştiu şi ce ştiu că pot, şi ceea ce ştiu va cădea în

negura uitării. Este important ca oamenii să-şi împărtăşească ce ştiu, să păstreze şi să aplice ce ştiu.

13Torquemada, marele inchizitor, crezînd ca sufletele ne-crestinilor vor fi în chinuri veşnice, le-a cerut captivilor necreştini să se
convertească la creştinism pentru a obtine un loc in rai. Cei care nu au răspuns cererii au fost arşi pe rug, ca să le purifice sufletul inainte de
moarte, şi astfel să aibă loc în rai ...
14 Facilitatorul poate fi un agent esential al dezvoltării comunitare, dacă identifică şi înţelege punctele forte si pe cele slabe ale
metodologiei de facilitare alese, este receptiv la normele locale, sociale si culturale, are convingerea că există oameni cu talent si aptitudini
de implicare indiferent de pregătire, clarifică drepturi si responsabilitati ale celor care se implică şi beneficiază de dezvoltarea comunităţii
etc.

12
 Participatory Rural Appraisal (PRA)

Rădăcinile acestei « tehnici » le aflăm în acţiunile lui Paulo Freire, care urmărea implicarea şi

responsabilizarea populaţiei - esenţiale pentru reuşita dezvoltării comunităţilor (rurale). En 1983,

Robert Chambers (Institute of Development Studies, Anglia) a folosit termenul Rapid Rural Appraisal

(RRA) pentru a sublinia că şi cei mai năpăstuiţi îşi pot analiza propria situaţie, îşi pot fixa obiective şi

activităţi menite să le realizeze. La mijlocul anilor 1990, expresia RRA a fost înlocuită cu Evaluation

Rural Participatory (ERP), apoi cu Participatory Learning and Action (PLA) insistîndu-se asupra

dinamicii grupului, eşantionării, clasificării, cartografierii sociale, intervievării, grupurilor de discuţie,

folosirii diagramelor Venn, matricilor, calendarelor, asupra valorificării importanţei comunicării

orale, a imaginilor, simbolurilor, obiectelor fizice - locuri ale memoriei etc. Toate acestea au fost

prezentate în cărţi de informare, popularizate prin cursuri de formare iniţială şi continuă, cu scopul ca

participanţii să fie în măsură să decrie, explice, aplice principalele cunoştinţe, priceperi şi deprinderi

ale demersului participativ. Evaluarea rurală participativă şi Participatory Learning and Action sînt

metodologii de cercetare-acţiune care implică locuitorii şi persoane din exterior, conform principiilor:

 cunoaşterea a ceea ce e accesibil de cunoscut,

 evitarea a ceea ce e inutil, a detaliilor inutile, urmărindu-se pertinenţa, precizia, rapiditatea;

 evitarea distorsionării prin ascultarea doar a locuitorilor, dar şi prin predarea de lecţii;

 triangularea – folosirea a (cel puţin) trei surse de informare pentru a verifica răspunsurile ;

 învăţarea cu locuitorii direct, face-to-face, rapid şi progresiv etc.

Bunele practici cer ca:

 tehnicile15 să fie adaptate situaţiilor, după competenţele şi cunoştinţele disponibile ;

 favorizarea inovării şi interdisciplinarităţii ;

15 Folosirea de date din cărţi, dosare, rapoarte, articole, hărţi etc. ; observarea directă; interviuri semistructurate ; întrevederi ghidate (cu
locuitorii la ei acasă, cu persoane-cheie, cu grupuri din comunitate); DIY (do-it-yourself); constituirea unor liste de priorităţi, de
performanţe etc.; constituirea de istorii locale, etnoistorii, istorii ale vieţii şi povestiri ale practicilor; analiza tendinţelor; întocmirea de
diagrame (diagrame Venn, diagrame ale fluxurilor) etc.
13
  obiectivele şi activităţile să poată fi schimbate din mers (“formation-as-you-go”);

 învăţării pe teren, în ateliere intensive (participanţii se pot împărţi în grupuri mici pentru a discuta

planuri individuale privind difuzarea ideilor, a informaţiei, a împărtăşirii planului realist şi simplu,

cu accent pe publicitate, difuzare, capacitatea sensibilizării, autonomizării).

În măsura în care se realizează “împuternicirea” (empowerment) cetăţenilor, locuitorilor, nu există

garanţii că aceştia îşi vor exercita această “împuternicire” în spiritul egalităţii de şanse şi a dezvoltării

durabile a comunităţii. Împuternicirea poate părea democratică, dar în condiţiile în care mai multe

categorii de cetăţeni se află în competiţie pentru accesarea unor resurse publice, participarea (la luarea

de decizii) poate duce la marginalizarea celor deja marginali, transformînd inegalităţile sociale în

politici discriminatorii. Grupurile mai mici şi cu acces la beneficii selective pentru membri sunt

capabile să se organizeze mai bine şi să influenţeze politicile publice16.

10. Împuternicirea şi implicarea locuitorilor. Empowerment este un proces de învăţare prin care

locuitorii, chiar şi cei mai săraci, mai vitregiţi, vulnerabili etc. învaţă “să ia cuvîntul”, să-şi ia treptat

viaţa în stăpînire, să-şi valorifice capitalurile. Contactul direct cu situaţiile în care trăiesc membrii

aceştia poate suscita o sensibilitate faţă de “celălalt”, de “ceilalţi”, dorinţa de întreprinde ceva pentru a le

rezolva problemele. Simpatia socială, perspectiva simpatetică (care vede oamenii diferiţi prin

problemele pe care le au, nu pentru că „săracii îşi merită soarta”, ci pentru că unele persoane se

confruntă sau se adaptează în feluri diferite, mai greu, la ceea ce le-a adus viaţa), poate fi un motor

pentru intervenţia reuşită în dezvoltarea comunităţilor. Intervenţia empatică se bazează pe

(pre)dispoziţia aleşilor, funcţionarilor, voluntarilor, de a înţelege suferinţele şi aspiraţiile populaţiei şi de

a ţine cont de ele în încercarea de a suscita participarea lor. Aceasta presupune o minimă

16 Sociologul american Mancur Olson (1932-1998) a scris Logica actiunii colective (1966), Avîntul şi decăderea naţiunilor (1982), în care
a construit o teorie privind implicarea indivizilor în realizarea unui obiectiv comun. El a identificat faptul că în interiorul grupurilor mari,
mulţi indivizi se pot sustrage efortului colectiv: orice acţiune colectivă presupune şi costuri pentru participanţi (pierdere de timp, de bani,
riscuri etc.), pe lîngă beneficii sau avantaje; există membri care vor doar să profite de beneficiile acţiunii colective, fără să suporte şi
costurile. Cu cît comunitatea e mai mare, cu atît tendinţa aceasta (pasagerul clandestin, free rider) este mai mare. « Marile grupuri pot
rămîne neorganizate şi pot să nu treacă la acţiune chiar dacă există un consens asupra obiectivelor şi mijloacelor. » « … grupurile mai
mici sînt mai capabile să se organizeze pe bazăd e voluntariat şi să acţioneze în conformitate cu interesele lor comune; ... într-o
democraţie grupurile mici pot reuşi să le bată pe cele mai mari».

14
intercunoaştere, comunicare şi ajustare reciprocă pe durata interrelaţiilor, interacţiunilor, nu doar

“bunăvoinţă faţă de oamenii văzuţi ca supuşi, asistaţi, clienţi”. Există profesii (asistenţii medicali,

asistenţii sociali, medicii, avocaţii, profesorii, funcţionarii publici etc.) care, prin natura lor, se bazează

pe „altruism instituţionalizat”, presupun devotament, dincolo de cerinţele formale ale rolului

socioprofesional respectiv. Este importantă crearea de locuri de întîlnire cît mai aproape de locuitori,

identificarea unui bazin de adeziune lărgit, incluzînd organizaţii, asociaţii etc. bine ancorate în

comunitate, cu activitate transparentă şi care servesc interesului general. Modalităţile de animare, de

antrenare, de suscitare a participării trebuie adaptate categoriilor de populaţie, după ritmurile lor sociale,

obişnuinţele lor culturale etc. Nu toţi locuitorii vin cu iniţiative, participă, se implică. Sociologii îi

disting după variabilele: sex, vîrstă, nivel de educaţie, statut marital, ocupaţie etc., şi după interesele,

nevoile, problemele lor, desigur. Participarea, implicarea, iniţiativa nu pot fi disociate de interesul de a

se organiza, negocia, beneficia de oportunităţi. Dacă interesele locuitorilor sînt diferite şi strategiile lor

vor fi diferite: unii pot fi activi mai ales în plan economic, alţii în plan civic, politic, cultural,

confesional, educaţional, în reţelele parentale, simbolice, în consilii de cartier, în asociaţii, în ocazii

sociale etc.; unii pot fi mai activi în comitete locale, alţii în cele naţionale sau/şi internaţionale etc.

Participarea individuală este legată de implicarea persoanei în procesul decizional, de la efortul de a-şi

identifica o problemă, de a face ce trebuie făcut pentru a o rezolva, pînă evaluarea gradului de reuşită.

Alături de dimensiunea socială a participării (respectînd demnitatea tuturor şi a comunităţii), alături de

dimensiunea personală a participării (dezvoltarea responsabilităţii personale şi a dorinţei de a o

transforma în comportamente), nu trebuie omisă dimensiunea spirituală a participării la viaţa în

comunitate. Comunitatea se asociază cu comuniunea şi ambele cer – prin definiţie - ca locuitorii să se

implice în: protecţia mediului, promovarea sănătăţii, educaţia în spiritul vieţii de familie, ameliorarea

habitatului: locuri de loisir, locuri de joacă pentru copii, dispozitive pentru economisirea energiei),

respectarea drepturilor omului (prevenirea abuzurilor, a discriminărilor) etc. „Specialiştii tehnicilor

15
participării” nu pot omite disponibilitatea catre iubire a fiecărui om, căutarea aproprierii de ceilalti,

frica de singuratate17.

Participarea locuitorilor presupune utilizarea unui număr de practici, reguli, roluri sociale, în condiţiile

distribuirii puterii şi responsabilităţilor (responsabilitatea fiecăruia pentru faptele sale), în condiţiile

facilitării auto-afirmării experienţelor mediate de tradiţii şi context. Cu alte cuvinte: existenţa reală a

oportunităţilor şi a mijloacelor de a participa efectiv presupune schimb de idei viu, deschis, cunoaşterea

(problemelor) celuilalt, folosirea de mesaje clare, simple, demonstrarea că propriile intenţii sunt în

beneficiul comunităţii. Fiecare ar trebui să-şi evalueze convingerile, să fie dispus să-şi schimbe propriul

mod de gândire, să fie capabil de respect reciproc, dispus să înveţe de la ceilalţi respectînd convingerile

şi părerile fiecăruia. Gândirea participativă18 presupune, implică percepţii, reprezentări, idei, teorii

comune privind faptele dintr-o comunitate şi ea se poate forma cînd oamenii asemănători şi diferiţi

dialoghează, evită (pre)judecăţile, descoperă calităţi la toţi membrii grupului, caută să influenţeze

pozitiv membrii grupului.

Comportamentul participativ presupune clarificarea şi împărţirea îndatoririlor şi drepturilor pe care le

are fiecare de a acţiona în binele comunităţii, conform autonomiei, independenţei individuale.

Comportament participativ are cel cu capacitatea autocontrolului, cel sensibil la nevoile şi problemele

sale şi ale celorlalţi, cel care are încredere în el şi în ceilalţi, demonstrează loialitate faţă de concetăţeni,

îşi promovează interesele şi pe cele ale comunităţii, se supune conştient deciziilor adoptate de

conducerea care implică locuitorii, cel care învaţă cooperativ, este compatibil cu contextul, cu situaţia,

17 Într-un film difuzat recent pe HBO, mesajul principal era cum să te poţi apropia de ceilalţi, după ce o mare parte din viaţă ai făcut totul
de a te depărta, izola de ei (unul dintre actori povesteşte « legenda » unui fermier care avea mult pămînt, era fericit, avea de toate, dar îl
supărau, îl agasau animalele, aşa că s-a înconjurat cu şanţuri, a pus capcane etc.; acum era fericit, bogat, dar singur...; neputînd suporta
singurătatea, a ieşit în mijlocul proprietăţii şi a chemat animalele; acestea nu au venit, temîndu-se de toate capcanele fermierului… Cum
poţi apropia pe cineva de tine? Lăsînd braţele jos şi chemîndu-i… Avem din ce in ce mai multe mijloace de a ne apropia de ceilalţi, de a lua
legatura cu ei, dar este greu să ne deschidem spre ceilalţi, sa avem incredere în ei. Ne putem simti singuri printre oameni, spunea Saint-
Exupery.
18Despre iniţierea în mecanismele „gândirii participative” prin suspendarea prejudecăţilor vezi D. Yankelovich, The Magic of Dialogue:
Transforming Conflict into Cooperation, Simon & Schuster, New York, 1999.

16
are simţ comunitar. În comunitatea reală, locuitorii învaţă mult prin acţiune, în grupuri mici, prin

activităţi progresive bazate pe interesele lor, în legătura directă cu viaţa lor cotidiană şi a copiilor lor.

Oricine poate constata diferenţe între modul în care oamenii tratează necunoscuţii, colegii de muncă,

prietenii şi familia. Dacă prietenia, toleranţa etc. înlesnesc relaţiile apropiate, de ce nu s-ar extinde

acestea de la cercul intim al individului, la comunitate? Sigur că sentimentele, declaraţiile de intenţie nu

sînt suficiente dacă nu există gîndire participativă, viziune strategică, valori şi norme ale implicării în

comunitate, comportamente sociale reuşite. Învăţarea participării este un proces care cere

autocunoaştere, mobilizarea creativităţii şi inventivităţii, cunoaşterea mediului în care trăiesc şi

acţionează conlocuitorii, dezvoltarea personală a fiecăruia, articularea viziunii personale asupra

propriului viitor cu viziunea comună asupra viitorului comunităţii. Psihologii ne spun că într-o

comunitate pot avea loc schimbări reale dacă oamenii sînt capabili să-şi schimbe mentalitatea, gîndirea,

comportamentele. Ar trebui să-i credem, dar să adăugăm că punctul de plecare personal trebuie articulat

cu cel al comunităţii: comunitatea care învaţă participarea este formată din oameni ale căror ambiţii

personale sunt convergente cu cele ale comunităţii în care liderii îndrumă, ajută, inspiră, motivează,

stimulează, cu toţii analizînd rezultatele dezvoltării durabile pe bază de indicatori şi de feed-back

permanent (oamenii să ştie care au fost investitiile facute şi rezultatele obtinute, mai ales cînd e vorba de

protectia mediului, urbanism si construcţii, actiuni sociale, umanitare). Participarea, implicarea nu are

efectele aşteptate dacă nu asociază conduita prosocială şi procomunitară a liderilor, a aleşilor, cu starea

de sanatate a locuitorilor, cu siguranta vieţii lor cotidiene şi a copiilor lor, cu siguranţa in munca.

Implicarea este o dimensiune a comportamentului idividual şi colectiv care conditioneaza obtinerea de

performanţe la nivelul dezvoltării comunităţii. Construirea capacităţii de autodeterminare din exterior

este o sarcină dificilă (se vorbeşte chiar de „dilema celui care ajută”, pentru că adesea ajutorul,

„ajutoarele” pot duce la diminuarea capacităţii de (auto)control a locuitorilor, fiind mai indicată

facilitarea accesului la resurse, dezvoltarea unor abilităţi de participare la procesul decizional şi de

17
rezolvare a problemelor, dezvoltarea unor competenţe de interacţiune cu autorităţile (mai curînd înveţi

oamenii să pescuiască, decît să le dai peşti, spune un proverb).

Evaluarea gradului de implicare pe o scara cu intensitati diferite ne poate ajuta să identificăm implicarea

maximă, grad mediu de implicare, implicarea minimă, lipsa implicării, fiindcă oamenii nu fac aceleaşi

alegeri, nu înţeleg similar exigenţele, cerintele, nu se raporteaza identic la proiecte, obiective, activităţi,

sarcini. Deşi în comunităţile tradiţionale există impresia unei omogenităţi date de socializare, de

educatie şi instrucţie, în practică, diferenţele comportamentale, atitudinale sunt lesne de sesizat.

Obtinerea de performante în oricare comunitate este conditionata de gradul de interiorizare al normelor

acesteia, de ataşamentul faţă de comunitate, de satisfactia pe care o resimte cel care se implică. O

implicare puternică este un fapt pozitiv, “dependenta de muncă”, de activitate, nu este o “rusine socială”

(cum sînt lenea, mizeria de pe stradă, mizeria morală, consumul de alcool la crîşma satului în timp ce

alţii muncesc pentru sat). Dependentul de munca în folosul comunităţii 19

este cel care nu se simte în

largul lui dacă se relaxează în timp ce alţii muncesc pentru comunitate, cel care se simte incapabil sa

refuze sarcini, cel pentru care cele mai importante lucruri ce i se întâmplă sunt legate de familie şi

comunitate, este preocupat, îngrijorat, deprimat de starea proastă, subdezvoltată a comunităţii sale, se

simte chiar vinovat pentru ceea ce nu s-a realizat în comunitatea lui. La cealaltă extremă, cei care nu se

implica, sau se implică insuficient, sînt cei neinteresţi de ceea ce se întîmplă dincolo de poarta, uşa casei

lor, nu se identifică cu comunitatea, evită responsabilitati, sînt relaxati si automultumiti de ce şi cît fac în

ritmul lor (lent, încetişor), vor să lase fac impresia că fac efort.

Şi din aceste cauze (participare-neparticipare, dependenta de munca-slaba implicare) pot apare

tensiuni în cadrul comunităţilor, chiar conflicte. Pentru ca o comunitate sa functioneze pare eficient ca

membrii sa se implice cu intensitate medie.

19 Este vorba de implicarea exceptionala (estimată în timp, efort, idei), de atragerea unor resurse noi (convingerea celorlalţi să participe
etc), iar pentru aceasta ei ar trebui stimulaţi chiar material pentru a li se recunoaşte implicarea spre folosul tuturor.

18
Se poate corela nivelul coeziunii interpersonale, liantului şi implicării cu nivelul dezvoltării comunitare

şi se poate urmări modul în care se interinfluentează aceste variabile (cît de bine se cunosc membrii

comunităţii, cît şi cum comunică, dacă şi ce activităţi realizează în cooperare, ce perceptie au fata de

dezvoltarea durabilă a comunităţii, ce obiective si motive de a participa au, dacă au capacitatea să se

compare cu alte comunităţi etc.). Ipotezele unei asemenea cercetări ar putrea fi : comunitatea cu liant

social ridicat poate influenta benefic nivelul participării individuale; liantul bazat pe relatii

interpersonale poate avea efect benefic asupra dezvoltării comunităţii; dacă locuitorii apreciaza

participarea, implicarea, îşi pun mai responsabil problema nivelului dezvoltării comunităţii în care

locuiesc etc. Dintr-un liant comunitar puternic poate emerge participarea individuală crescută, daca

atitudinile individului se întîlnesc cu cele ale celorlalţi locuitori şi apare sinergia necesară armoniei

comunităţii20. Liantul este dat de sentimentul de apartenenţă, de atracţia faţă de comunitate, mergînd

pînă la sacrificarea personală pentru dezvoltarea acesteia (“nu vreau ca localitatea mea să moară”), iar

acestea se bazează pe asemănările indivizilor, pe morala comunităţii, pe moralul individual şi colectiv,

pe coordonarea eforturilor individuale şi de grup. Comunităţile cu liant puternic sunt capabile sa-si

stabileasca mai usor standarde si să ofere recompense membrilor participanţi (nu şi celor ostili, agresivi,

incîntati cand conlocuitorii fac greseli, se împotmolesc, nu reuşesc profesional, social, suferă (“să moară

şi capra vecinului”). Comunităţile cu liant puternic sînt cele in care membrii simt, vor sa trăiască acolo,

nu să le părăsească, să le urască (“m-am săturat de România”), in care membrii se (re)cunosc, îşi

(re)cunosc comunitatea, comunică21, acţionează împreună - în măsura în care impartasesc credinte si

valori similare, dezvolta norme comune şi au dorinta, voinţa de a le mentine şi respecta, în măsura în
20 O comunitate solidă, solidară, dezvoltată, poate face ca membrii să se simtă atrasi de ea, să-şi dea identitate plecînd de la ea ; o asemenea
comunitate însă poate să nu fie productivă, dezvoltată, dacă atitudinile membrilor faţă de dezvoltarea comunităţii sînt mai curînd negative
sau de indiferenţă. Psihologii spun că grupurile prea coezive pot deveni prea increzatoare in abilitatea de a realiza sarcinile (deoarece
membrii se plac reciproc, exista posibilitatea ca ei să socializeze mai mult decat sa realizeze activităţi), nu vor discuta pe deplin problemele
importante, vor cauta in exterior informatii pentru a lua deciziile ce-l privesc. Coeziunea nu influenteaza prin ea insasi performanta, este
dependenta de norme; daca norma cere membrilor să lucreze mult şi bine, coeziunea poate creste performanta, poate genera
dezvoltarea. Similaritatea, interactiunea, interdependenta, structura( norme, roluri, status) influenteaza si sunt influentate de coeziunea
grupului si identitatea sociala.
21 Comunicare formala: prezentarea membrilor, discursuri si interactiuni directe cu conducerea comunităţii, evenimente speciale pentru

familiile comunităţii, intranet, e-mail, newsletter, gazete de perete, materiale educaţionale, SMS, forumuri de chat, blogzone,
videoconferinte etc. Comunicare informala:întalniri informale, iesiri la cafea, la bodegă, la activităţi sportive, artistice, religioase;
identificarea leaderilor de opinie si informarea lor informală etc. Traim in era NTIC, iar comunicarea ar trebui să depăşească modalităţile
traditionale. Chiar televiziunea şi radio-ul trebuie sa se reinventeze pentru a transmite in timp real (live) prin portaluri online (live
streaming, live news), website-uri, site-uri de stiri, chat rooms, blog-uri etc.
19
care coeziunea colectivă se asociază cu satisfactia individuală, cu mai putina teamă colectivă, vină,

ruşine, anxietate. Liantul ţine de atractia interpersonala, de angajamentul fata de comunitate, de mandria

acesteia, care depind de perceptia prototipului membrilor comunităţii; cu cat membrii adopta valorile,

credintele, atitudinile colectivităţii, cu atat comunitatea va fi mai coezivă, colaborarea putînd produce

idei, cunoaştere, comunicare, acţiune colectivă (nu solitară).

O explicaţie pentru stagnarea, regresul, lipsa dezvoltării unor comunităţi o reprezintă faptul că exigenţa

participării la viaţa-activitatea acesteia este puţin legată de ţelurile personale ale membrilor ei. De aceea,

participarea în comunităţile româneşti este adesea mimată, superficială, asociată cu „cosmetizarea

temporară” („marea cîrpăceală” a asfaltării, vopsirea frunzelor copacilor înainte de a veni controale „de

sus”, străini de comunitate, punerea de panouri colorate ca paravan gunoaielor şi cîinilor vagabonzi),

asociată cu proiecte netransparente, eşuate.

20