CUNOAȘTEREA DE SINE

Sfântul și Marele Post este atelierul, școala sau, mai bine zis, Universitatea cunoașterii de
sine. Această virtute nu este deloc ușoară și înțeleasă de la sine. Sfântul Vasilie cel Mare
spune: „Cu adevărat, cel mai greu lucru dintre toate este să se cunoască cineva bine pe sine
însuși.
Pentru că nu numai ochiul nostru, care le vede pe cele din afara omului, nu este potrivit să
vadă sinea noastră, dar nici însăși mintea noastră, care vede cu multă acrivie și repede
păcatul străin, este greoaie în a vedea propriile păcate”[1]. Cu Sfântul Vasilie este de acord și
Sfântul Nil, care spune: „Mai înainte de toate, cunoaște-te pe tine însuți, pentru că nimic nu
este mai greu decât a te cunoaște pe tine…, nimic mai ostenitor”[2].
1. Referitor la cunoașterea de sine, oamenii se împart în 5 categorii.
a) Cei care nu se cunosc pe sine sau se cunosc foarte puțin.
Aceștia nu văd nimic, sau văd numai cele „groase” și le scapă cu desăvârșire pe cele „subțiri”.
Într-adevăr, lucru ciudat! Cercetăm universul, însă nu pe noi înșine. „Mai lesne cercetăm
cerul, decât pe noi înșine”, spune Sfântul Grigorie de Nyssa. Am cunoscut microcosmosul
atomilor și al quarkurilor, am cunoscut macrocosmosul galaxiilor, dar nu am cunoscut lumea
interioară a sufletului, sinea noastră. „Mereu uităm să coborâm în adânc. Nu ne punem
semnele noastre de întrebare mai în adânc”, spune un filozof[3]. Acolo se săvârșesc toate, în
adânc, iar nu la suprafață. Acolo de multe ori ne scindăm lăuntric.
Sfântul Macarie Egipteanul scrie că păcatul este în om ca „un alt suflet împreună cu sufletul”,
sau cum spune mai delicat poetul creștin Veritis: „Înlăuntrul nostru două lumi se războiesc,
luptă care zi și noapte ne chinuiește”. Iată care este cea mai mare luptă! „Nimeni nu este atât
de mare vrăjmaș al omului, ca el însuși”, spune Sfântul Marcu Ascetul. De fapt cine sunt eu?
Care este adevăratul meu caracter? Fiecare dintre noi are trei caractere. Cel care îl arată, cel
pe care îl are și cel pe care crede că-l are. Pe noi trebuie să ne preocupe nu ceea ce văd alții, ci
ceea ce vede Dumnezeu. Adevărata noastră sine este „omul cel ascuns al inimii”[4]. Noi,
oamenii, suntem orbiți și nu vedem limpede. Iar orbirea provine de la patimi, păcate și de la
multe griji. Toate acestea se fac ca o urdoare la ochii duhovnicești ai sufletului nostru. S-au
adunat multe înlăuntrul nostru și ne ascund adevărul. „Dacă dai vopsea peste vopsea, rugina
cum o vei putea vedea?”, spune un poet. Unii ca aceștia la Spovedanie nu știu ce să spună sau
spun ceva foarte puțin și cu desăvârșire neesențial. Iar duhovnicul este nevoit să-i întrebe:
„Nu aveți vreo patimă, păcat sau viciu?”. „Nu, Părinte, nu am omorât, nu am furat, ci vreau
numai să-mi dai binecuvântarea să mă împărtășesc”. Ciudat, în timp ce pe de o parte el nu
spune aproape nici un păcat, pe de altă parte însă vorbește smerit – dar nu cugetă smerit –
spunând: „Părinte, eu sunt un mare păcătos…”.
b) Cei care se cunosc pe sine, însă nu acceptă. Tăgăduiesc sinea lor păcătoasă.
Care să fie pricina? Firește, aroganța, iubirea de sine și mândria lor. Un astfel de om vede
numai lucrurile lui cele bune. Iar dacă va vedea vreo zbârcitură pe chipul sufletului său, atunci
ca Laida cea de demult, va prefera ca, în loc să recunoască că are zbârcituri, să arunce oglinda
și s-o spargă, strigând: „Eu să am zbârcituri?” Refuză să vadă adevărul. Nu suportă nici o
urâțenie. „Egoismul este o lentilă dublă. Mărește sinea noastră și-i micșorează pe ceilalți”.
Ai încercat vreodată să-ți auzi glasul înregistrat? Toți ceilalți îl recunosc în afară de tine.
Numai când ești convins că este glasul tău, numai atunci recunoști falsitatea și instabilitatea
lui. La fel se întâmplă și atunci când izbutești să te cunoști obiectiv pe tine. Omul egoist vede
numai cele bune ale sale. „Fiecare este primul și cel mai mare lingușitor al său”[5], spunea
înțeleptul Plutarh.
c) Cei care cunosc, acceptă, dar se îndreptățesc sau pun pe seama altora.
Îndreptățirea a început de la Adam, a mers la Eva și a ajuns la noi. „Nu sunt eu de vină”,
spune Adam. „Nu sunt eu de vină, ci șarpele”, spune Eva. Îndreptățirea. Părintele Paisie
Aghioritul spune că îndreptățirea alungă Harul dumnezeiesc. „Din clipa în care omul justifică
cele de nejustificat, se izolează de Dumnezeu. Intră o izolație de cauciuc între om și
Dumnezeu. Poate trece curentul prin cauciuc? Nu. Este ca și cum ai zidi un perete, care să te
despartă pe tine de Dumnezeu. În acest caz tai orice legătură cu El”[6]. Unul ca acesta la
Spovedanie se îndreptățește, spunând: „Părinte, trebuia să facem avortul, deoarece atunci
era mai importantă cariera noastră”. După îndreptățire vine osândirea. „Cei mai mulți sunt
subiectivi cu ei înșiși și obiectivi cu alții; uneori înfricoșător de obiectivi. Însă scopul este să
fim obiectivi cu noi înșine și subiectivi cu ceilalți”[7]. Fiindcă nu suntem subiectivi cu ceilalți,
de aceea îi osândim. În Scara Sfântului Ioan Sinaitul aflăm exact pricina. „Contabilii aspri si
amănunțiți ai greșelilor aproapelui suferă de această patimă, pentru că nu și-au adus
niciodată aminte în chip nemincinos și deplin de greșelile lor. Căci dacă ar privi cineva
amănunțit la păcatele sale, înlăturând acoperământul iubirii de sine, n-ar mai purta grijă de
nimic din cele ale vieții. Ar socoti că nu-i ajunge timpul nici măcar pentru a se plânge pe sine,
chiar dacă ar trăi 100 de ani, chiar dacă ar vedea râul Iordanului plin întreg de lacrimile
pornite din ochii săi”[8]. „Avva, de ce cad adeseori în osândire?”, l-a întrebat un oarecare
frate pe Starețul său. Iar acela i-a răspuns: „Deoarece încă nu te-ai aflat pe tine, fiule”. Unul
ca acesta la spovedanie aruncă greutatea asupra celorlalți: „Părinte, m-a scos din fire acest
bărbat al meu. Este atât de capricios. Cum să nu strig la el? Desigur, eu nu vreau să mă mânii,
sunt o fire liniștită, dar el și pe un Sfânt îl scoate din fire”.
d) Cei care se cunosc, acceptă realitatea, dar se complac în acest compromis. Nu vor nici o
schimbare.
„Așa sunt eu; ăsta sunt. Cui îi place de mine, bine. Nu am nici un motiv să mă schimb. De
aceea nu există niciun motiv să mă nevoiesc”. Unii ca aceștia trăiesc în acord cu patimile. Au
devenit prieteni. Așa cum a devenit alcoolicul cu băutura.
e) Cei care se cunosc, acceptă realitatea și încearcă să se schimbe. „A nu afla greșeli în sinea
ta este o mare greșeală. Și a nu-ți îndrepta greșelile pe care le afli în tine este o greșeală și
mai mare”. Nu sunt așa, ci așa am devenit, așa am ajuns. Așa a decăzut chipul lui Dumnezeu
din mine. Nu-mi place cum sunt. Nu-mi place nici mie, nici celorlalți. Așadar trebuie să mă
cunosc pe mine și să mă schimb. Dar de ce să mă schimb? Pentru cine? Pentru Hristos. El este
Mirele meu și-L iubesc. Eu sunt mireasa[9] Lui și vreau să-I plac. Cunoașterea de sine ortodoxă
este hristocentrică, iar nu antropocentrică, așa cum este cunoașterea de sine a unui budist
sau a unui ateu, care se schimbă pentru el însuși. Eu mă schimb pentru Cel pe care-L iubesc.
Vreau să aflu ce-I place la mine și ce nu-I place; ce-L mâhnește. Scopul cunoașterii de sine nu
este îmbunătățirea lăuntrică promovată prin seminarele de autocunoaștere ale mișcării Noii
Ere, ci dragostea pentru Mirele Hristos. Iubirea dumnezeiască va aduce și cunoașterea lui
Dumnezeu și cunoașterea de sine, nu pentru mine, ci pentru El.
2. Cunoașterea de sine a Sfinților.
Sfinții, pentru că au simțire curată, de aceea au și conștiință de sine și încă profundă. Avva
Dioscor plângea în chilia sa, și ucenicul său l-a întrebat: „De ce plângi, avva?” Iar bătrânul i-a
răspuns: „Îmi plâng păcatele”. Atunci ucenicul i-a spus: „Avva, dar tu nu ai păcate”. Și
bătrânul i-a răspuns: „Află, fiul meu, că de mă voi lăsa să-mi văd păcatele, nu sunt de ajuns
alți trei sau patru să le plângă”[10]. De asemenea, avva Matoi spunea: „Când eram mai tânăr
spuneam în sinea mea că poate lucrez ceva bun, iar acum dacă am îmbătrânit văd că nu am
nici un lucru bun în sinea mea”. Întocmai pe aceeași lungime de undă și un ales cleric al
secolului trecut, Părintele Evsevie, spunea la sfârșitul vieții sale: „Pentru mine acum viața este
o mare povară. Dacă voi mai trăi cu siguranță nu voi mai putea face altceva, fără numai să
mă cunosc mai bine pe mine însumi. Cu mai mulți ani în urmă aveam impresia că mă
cunoșteam pe mine, însă lucrurile mă conving că nu m-am cunoscut bine”.
Întâiul născut al cunoașterii de sine este firește prihănirea de sine. Sfinții se prihăneau și se
defăimau pe ei înșiși cu atâta ușurință. Ascultați prihănirea de sine și încă publică a Sfântului
Cosma Etolianul: „Nu spune că ești smerit, căci înlăuntrul tău este purcelul mândriei. Mă vezi
și pe mine cu această barbă? Este plină de mândrie. Dumnezeu să ne-o dezrădăcineze din
inima noastră”.
Ascultați acum și spovedania unui Stareț sfânt, Părintele Filothei Zervakos, care a fost aflată,
după moartea sa, printre însemnările sale:
„1. Nu-L iubesc cu Dumnezeu din tot sufletul meu, din toată inima și din tot cugetul meu. Nu
fac ascultare de poruncile Domnului.
2. Nu mă rog și nu studiez cu atenție. La sfintele Slujbe și la privegheri, chiar și în
vremea Dumnezeieștii Liturghii, stau în biserică fără frică, luare aminte și evlavie. De multe
ori am gânduri necuviincioase, rușinoase, necurate și hulitoare.
3. Nu am adevărată pocăință, nici întristare, nici lacrimi. Nu mă spovedesc curat și cu
zdrobire de inimă; nici nu am simțirea că spovedania mea se face înaintea Atotcunoscătorului
Dumnezeu, Care pretutindenea este.
4. Nu-l iubesc pe aproapele ca pe mine însumi.
5. Sunt mândru, împotrivitor, iubitor de slavă, iubitor de sine, limbut, caut să plac
oamenilor; vorbesc în deșert, vorbesc mult, glumesc și râd pentru lucruri prostești, clevetesc,
judec, osândesc, spun minciuni, mă mânii, mă înfurii și țin minte răul.
6. Nu am înfrânare, răbdare, blândețe, smerenie. Sunt robul pântecelui, lacom, mănânc
în ascuns, sunt capricios, nestatornic.
 7. Păcătuiesc cu cuvintele și cu faptele, cu voie și fără voie, întru știință și întru
neștiință; sunt leneș și trândav și din această pricină de multe ori am pofte rele și rușinoase și
gânduri necuviincioase, rușinoase, necurate și de mândrie.
Pentru aceste păcate pe care le-am mărturisit înaintea lui Dumnezeu și înainte ta,
Părinte, și pentru altele nenumărate, care din uitare sau din neștiință am trecut cu vederea să
le mărturisesc, cer iertare de la Dumnezeu”.
Dacă el a spus astfel, ce trebuie să spunem noi?
Cum se dobândește cunoașterea de sine?
a) Prin liniște, retragere și reculegere. Gălăgia, zgomotul, multa vorbire, alergăturile, stresul,
toate acestea sunt vrăjmași ai cunoașterii de sine. Prin urmare, modul de viață contemporan
nu favorizează această virtute. „Plec la pustie! Merg să mă regăsesc”, este maxima ascetică.
Câtă lume nu se teme de această liniștire! Preferă zgomotul. „Toată nefericirea omului
provine de la faptul că nu poate rămâne o singură zi într-o cameră, singur în compania sinelui
său. Cât de multe ar avea să-și spună unul altuia”[1]. Însă noi, creștinii, iubim această
retragere, deoarece acolo vom afla și vom auzi mai limpede glasul conștiinței noastre și Îl vom
întâlni și pe Prietenul liniștirii, pe Marele Isihast Hristos. Prin urmare, „singurătatea este
desfătarea sufletelor mari și frica celor mici”. Să-mi fac sihăstria mea chiar și în oraș! În
camera mea, într-un colț al casei mele, la iconostas, într-un parc, într-o pădure, oriunde, unde
mă voi depărta puțin, mă voi liniști și mă voi afla pe mine însumi și pe Dumnezeu.
b) Prin împreună-petrecerea cu alții și prin șlefuirea zilnic. Trăind împreună cu alții,
adevărata noastră sine cu siguranță va ieși la suprafață. Aici este foarte potrivit să ne aducem
aminte de o pagină din corespondența starețului Macarie de la Optina. Este un extras din
scrisorile pe care le-a schimbat cu un negustor din St. Petersburg. „Econoama mea a plecat,
iar prietenii mei m-au sfătuit să iau o fată din sat în locul ei. Sfinția Voastră, ce spuneți să fac?
S-o iau sau nu?”. Da a fost răspunsul Starețului. După puțină vreme negustorul i-a scris din
nou: „Părinte, dă-mi binecuvântare s-o alung. Este un adevărat demon. De atunci de când a
venit în casa mea, cea mai multă vreme sunt ca un ieșit din minți din pricina mâniei și mi-am
pierdut cu totul controlul asupra mea”. Atunci Starețul i-a răspuns: „Ia aminte să nu o alungi,
căci ea este îngerul pe care ți l-a trimis Dumnezeu ca să te ajute să vezi câtă mânie ai ascunsă
înlăuntrul tău, lucru pe care econoama de mai înainte niciodată nu a putut să te facă s-o
descoperi”.
c) Prin ajutorul părintelui duhovnicesc și prin spovedanie. Spovedania este o pregătire pentru
dobândirea cunoașterii de sine. Un mare analist al sufletului, Sfântul Maxim Mărturisitorul,
spune: „Nu călătoriți singuri cu sinea voastră… Vă veți pierde”. La fel și Sfântul Vasilie cel
Mare: „Omul fără sfat este corabie fără cârmaci, care este predată direcțiilor întâmplătoare
ale vânturilor”. Mult ne va ajuta duhovnicul cu unele observații potrivite și, desigur,
totdeauna din dragoste izvorâte.
d) Prin cercetarea Cuvântului lui Dumnezeu și ale cărților duhovnicești. Cărțile sunt
făcliile, proiectoarele care luminează lăuntrul nostru. Despre necesitatea cercetării
Evangheliei, Starețul Ieronim spune: „O casă închisă peste tot este în întuneric. Dacă deschizi
fereastra, vezi obiectele mari. Dacă o deschizi mai mult și intră lumină, distingi și lucrurile cele
mai mici. Iar când intră soarele înăuntru, vezi și firele de praf care plutesc în aer. La fel se
întâmplă și în suflet, care primește lumina Evangheliei. Vede și cele mai mici păcate”. Citind
cu sete cărți duhovnicești, împrumutăm cunoașterea de sine a Sfinților.
e) Prin rugăciune și prin Sfintele Slujbe și mai ales cu cele ale Postului Mare. „Doamne,
luminează-mi întunericul meu”,spunea Sfântul Grigorie Palama. La fel spunem și noi atât în
rugăciunea personală, cât și în rugăciunea comună din Biserică.
f) Prin mâhniri, încercări și trecerea timpului. Dacă nu ne vom învăța pe noi înșine prin
sfătuire, ne vom învăța prin pătimire. Durerile, crucile sunt manualele cunoașterii de sine.
„Am avut mâhnirea ca dascăl și multe m-a învățat”, spune poporul nostru. De asemenea, atât
greșelile, cât și nereușitele mele sunt un material prețios pentru cunoașterea de sine. Cât de
mult a conștientizat Apostolul Petru slăbiciunea sa după întreita lepădare!
g) Prin Harul lui Hristos. „Adâncă este inima mai mult decât toate; acesta este omul și cine îl
poate cunoaște? Eu sunt Domnul cel ce cerc inimile și ispitesc rărunchii, ca să răsplătesc
fiecăruia după căile lui și după roada faptelor lui”[2]. Numai El ne poate povățui la
cunoașterea de sine. Este darul Său. Descoperirea sinelui nostru se va face de către Hristos,
însă încet, cât putem suporta. Și aceasta pentru că, poate, nu suntem pregătiți să vedem în
întregime toată starea noastră sufletească jalnică. „Dacă ai ști păcatele tale, ți-ar sări inima
din loc”, spune filozoful Pascal. „Dacă aș ști halul sufletului meu, aș lua-o la fugă”, spune un
alt scriitor. Așadar, ca să nu deznădăjduim și să părăsim nevoința, Domnul luminează câte
puțin sufletul nostru. Când Hristos luminează, atunci le învățăm pe toate. Cunoașterea de
sine fără Hristos și Duhul Sfânt ajunge de la „cunoaște-te pe tine însuți” până la punctul
despre a spus Socrate: „Una știu, că nu știu nimic”. Cunoașterea de sine cu Hristos și cu Duhul
Sfânt ajunge până în punctul despre care a spus evanghelistul Ioan: „Iar voi ungere aveți de la
Cel Sfânt și știți toate”[3]. Fără lumina lui Hristos nu există nici cunoașterea celor exterioare,
nici cunoașterea de sine. Cu lumina lui Hristos există cunoașterea și înțelepciunea deplină, așa
cum aveau Sfinții. De la „nimic” la „toate”. Prin mijlocirea Mângâietorului dobândesc și
cunoașterea de sine și cunoașterea exterioară și cunoașterea lui Dumnezeu.
2. De la cunoașterea de sine la cunoașterea exterioară, adică la a cunoaște bine pe ceilalți.
Cunoașterea de sine este o mare taină pentru reușita legăturilor dintre oameni. Așa cum
menționează Rattner, spunând că „de la un alt om poate înțelege cineva numai atâtea câte
cunoaște despre sine…”. Este valabil și ceea ce spune Jung despre fenomenul proiectării în
general. Potrivit psihiatrului elvețian „îi înțelegem pe ceilalți în măsura în care căutăm să ne
înțelegem pe noi înșine. Ceea ce nu putem înțelege la noi, nu putem înțelege nici la ceilalți.
Astfel imaginea celuilalt este în mare parte subiectivă”.
Legăturile noastre se strică deoarece, mai întâi, o legătură ca să se înfăptuiască, este nevoie
de o lucrare fină, trebuie să intru în inima celuilalt, să aflu bine toate cutele lui, ale soțului, ale
copiilor etc. Dar cum să izbutesc aceasta de vreme ce niciodată nu am făcut lucrare fină în
sinea mea, niciodată nu am intrat adânc în inima mea și cutele mele îmi sunt necunoscute?
Cum să-l înțeleg pe celălalt de vreme ce nu mă înțeleg pe mine? Cel care are cunoaștere de
sine se face cel mai bun sfătuitor al celorlalți, cel mai înțelept. În al doilea rând, vreau mai
mult să mă cunosc pe mine ca să mă schimb, nu numai pentru Hristos, pe Care Îl iubesc, ci și
pentru ceilalți pe care-i iubesc. Vreau să le ofer o sine mai bună. De multe ori s-au stricat
legăturile noastre. Am greșit și eu undeva. Dar unde? Vreau să aflu unde am greșit și greșesc,
vreau să aflu viciile mele care au pricinuit certurile, ca să le îndrept și să nu-i mai amărăsc pe
cei pe care-i iubesc, ci să fim în pace. Vedeți? Iarăși dragostea, dragostea frățească, este
stimulentul cunoașterii de sine. „Toate ale voastre cu dragoste să se facă”[4].
3. Cunoașterea de sine, munca și rentabilitatea.
Cunoașterea de sine mă ajută și la treburile mele, ca să fiu mai eficient, mai sigur de izbândă,
de vreme ce-mi cunosc bine limitele și posibilitățile mele. Nici nu mă subapreciez, nici nu mă
supraapreciez.
În al Doilea Război Mondial, comandantul unui regiment avea nevoie de 20 de voluntari
pentru o misiune grea. La apel le-a pus următoarea întrebare: „Cine dintre voi nu a făcut nici
o greșeală în viața sa?” Cei mai mulți soldați au ieșit în față și cu mândrie au declarat că sunt
fără greșeală. Unii au rămas în spate, la locurile lor, în tăcere. Atunci ofițerul i-a examinat pe
cei din urmă și dintre aceștia a ales pe cei care-i trebuiau, pentru că aceștia au avut cunoștința
nedesăvârșirilor și slăbiciunilor lor.
4. Cunoașterea de sine: Cea mai frumoasă săpare.
„Sapă înlăuntrul tău! Înlăuntrul tău este izvorul binelui, care va izvorî neîncetat, dacă vei și
săpa neîncetat”[5]. „Ară adânc, ca să ai grâu mult. Mină veche neexplorată cu zăcăminte
necunoscute este sufletul tău. Sapă adânc ca să afli aurul tău”. Am și aur înlăuntrul meu.
Așadar cunoașterea de sine nu înseamnă numai cele negative, ci și cele pozitive. Să le aflu și
pe cele bune, harismele pe care mi le-a dat Dumnezeu. Să le aflu, să le cultiv și să le dăruiesc
în slujba lui Dumnezeu și a oamenilor. Oamenii de obicei iau hârlețul și încep să sape, dar nu
înlăuntrul lor, ci „groapa” celorlalți, ca să-i „îngroape„ pe toți deodată. Noi însă săpăm pentru
noi, dar nu ca să „îngropăm”, ci să „dezgropăm” frumusețea cea întâi-zidită, chipul lui
Dumnezeu, pe care-l ascundem înlăuntrul nostru, astupat bine de patimi.
1. 5. Cunoașterea de sine: cea mai mare izbândă.
Aceasta este începutul și sfârșitul virtuților. Și ea nu este o lucrare facultativă, ci este
lucrarea noastră de bază. Sfântul Nichita Stithatul spune: „A se cunoaște cineva pe sine
înseamnă sfârșitul lucrării virtuților”. Și ea este mai importantă decât harismele, minunile și
vedeniile. „Iubește nelucrarea liniștirii, spune Sfântul Isaac Sirul, mai mult decât săturarea
celor flămânzi…, deoarece este mai bine pentru tine să dezlegi legătura păcatelor, decât să
slobozești robi din robie; este mai bine pentru tine să-ți împaci sufletul tău, decât să-i împaci,
prin învățătura ta, pe cei care se află în discordie… Mai de folos îți este să-ți înviezi sufletul
tău omorât de patimi…, decât să înviezi morți”… „Cel care și-a simțit păcatele sale este mai
presus decât cel care înviază morți cu rugăciunea sa. Cel care suspină un ceas pentru sufletul
său, este mai presus decât cel care folosește toată lumea prin arătarea sa. Cel care s-a
învrednicit să se vadă pe sine, unul ca acesta este mai presus decât cel care s-a învrednicit să
vadă Îngeri”.
Fără întoarcerea în lăuntru, întoarcerea în afară ajunge un activism fără profunzime, care se
face fie pentru paradă, fie pentru a umple un gol lăuntric.
Unui teolog care susținea că noi, creștinii, trebuie să fim oameni de acțiune, Starețul Ioil de la
Kalamata îi spunea: „O, sărmanule! Nu lași acțiunile și alergăturile, ca să cauți puțin și de
alcătuirea ta? Numai acțiune și alergătură suntem și ne lăsăm sufletele să devină ogoare
neroditoare. Curăță cu o profundă grijă sufletul tău de patimi și atunci orice vei oferi
aproapelui tău, va fi din revărsarea sufletului tău, iar nu din sărăcia lui”.
Părintele Epifanie Teodoropulos a fost întrebat odată de cineva:
– Gheronda, ați văzut vreodată vreo vedenie?
– Nu, fiule. Nici nu am văzut și nici nu vreau să văd. Singurul lucru pe care vreau să-l văd sunt
păcatele mele.
Să încheie predica marele poet al Bisericii noastre, Sfântul Grigorie Cuvântătorul de
Dumnezeu, cu o poezie de-a sa: „Suflete al meu, ai de lucru, și încă mult, dacă vrei.
Cercetează-te pe tine cine ești și încotro ești îndreptat; de unde ai venit și unde trebuie să te
înfățișezi; dacă viața este aceasta pe care o trăiești sau este alta mai bună… Suflete al meu, ai
de lucru. Să nu obosești în silința ta”.