UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA”, IAŞI

FACULTATEA DE ISTORIE

Conformaţiunea demografică a
Dobrogei, 1850 - 1878

Coordonator:
Conf. Univ. Dr.
Nelu - Cristian PLOSCARU

Student:
Marius – Vasile VRÂNCIANU

IAŞI 2014
 În urma funestei compensaţii de la Berlin, România îşi instala, la finele anului 1878,
administraţia într-o regiune nerâvnită 1 , săracă sub majoritatea aspectelor şi secătuită de
război, pentru revigorarea căreia au fost necesare eforturi consistente. În afara retrasării
frontierei sudice – în urma unor dezbateri infructuoase, a condiţiilor naturale şi geografice
relativ aspre sau a infrastructurii cvasiinexistente 2 , factorul demografic a reprezentat o
chestiune crucială în procesul de integrare a Dobrogei în statul român. Iar aceasta nu doar din
perspectiva depopulării provinciei pe fondul războiului, ci mai ales a componentei etnice –
element ce a ridicat notabile probleme3 autorităţilor române în demersul de a eleva statutul
Dobrogei. Cu toate acestea, stabilitatea politică şi economică va fi, în cele din urmă, atinsă,
iar după două decenii de ample transformări, situaţia regiunii era realmente una prosperă4.

* * *

Relativ puţine regiuni ale Europei prezintă o asemenea dinamică demografică şi

diversitate culturală, în secolul al XIX-lea, precum Dobrogea. Contextul geopolitic al zonei
(importanţa economică a Gurilor Dunării, confluenţa politică, desele conflicte militare, etc.) a
determinat fluctuanţe considerabile ale populaţiei, aceasta nepăstrându-şi un profil stabil de-a
lungul veacului. Frecventele colonizări, epurări sau migraţii în stânga şi dreapta Dunării aduc,
astfel, o complexitate aparte tentativelor de analiză demografică a regiunii pentru secolul al
XIX-lea.

1
Opoziţia sau reticenţa anumitor oameni politici români asupra anexării Dobrogei a fost din plin exploatată de
propaganda revizionistă bulgară (n.n.). Vezi, spre exemplu, ***, The Political Fate of the Dobroudja after the
Berlin Congress, Royal-Court Printing Office (Published by the Dobroudja Organisation in Bulgaria), Sofia,
1919, pp. 5-11.
2
Exceptând liniea ferată Constanţa – Cernavodă, inaugurată în 1860 (n.n.).
3
Au existat chiar cazuri de sate bulgăreşti fortificate, unde Armata fost nevoită să intervină cu artileria (n.n.).
Vezi Iulian I. Sassu, Istoricul comunei Inanceşme, în „Analele Dobrogei”, anul X, fasc. 1- 12, 1929, pp. 199-
238.
4
M. D. Ionescu, Dobrogia în pragul veacului al XX-lea, I.V. Socecŭ, Bucureşti, 1904, passim.

2
 Istoriografic, asemenea încercări bine documentate aparţin unor nume ca N.P.
Comnène, M.D. Ionescu, Sorin Mureşan, Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu sau Iosif Colcer5.
Contribuţii semnificative în această direcţie au fost aduse, de asemenea, cu precădere în
conjuncturi diplomatice (precum tratativele Conferinţei de Pace de la Paris din 19196), de
autori ca Orest Tafrali, Alexandru P. Arbore sau Ioan N. Roman 7 . Totuşi, deosebitele
circumstanţe menţionate mai sus, precum şi caracterul îndoielnic al verosimilităţii unor
statistici şi estimări ale epocii, ne obligă a ne baza succinta analiză pe cât mai multe surse,
dându-i o notă obiectivă.

* * *

Întrucât nu face obiectul demersului nostru, o detaliere a mişcărilor de populaţie din

prima jumătate al secolului al XIX-lea, în zona Bălţilor şi Gurilor Dunării, ar fi cvasiinutilă
expunerii de faţă. Demne de menţionat sunt doar sosirea primelor valuri de tătari nogai din
spaţiul nord-pontic şi oscilaţiile unor segmente întregi de populaţie bulgărească, la Nord şi
Sud de Dunăre (Bugeac şi Dobrogea de Nord), în contextul Războiului Ruso – Turc din 1828
– 18298. Aceştia din urmă, aşezaţi în considerabile numere în Basarabia de Sud după 1828,
îşi vor fi părăsit treptat noua patrie, migrând către Sud şi statornicindu-se în centrul
„Dobrogei Vechi”, la S-V de Lacul Razim9. Sunt amintiţi, de asemenea, şi mocanii români,
practicând transhumanţa în număr din ce în ce mai mare în Dobrogea septentrională, după
anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus.

5
Vezi N.P. Comnène, La Dobrogea (Dobroudja), Librairie Payot & Cie, Lausanne - Paris, 1918; M.D.
Ionescu, Dobrogia în pragul veacului al XX-lea, I.V. Socecŭ, Bucureşti, 1904; Sorin Mureșan,
Integrarea Dobrogei, în *** Istoria românilor, vol. VII, tom II, Ed. Enciclopedică, București, 2003;
Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Istoria Dobrogei, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 1998; I. Colcer, V.
Măgureanu, File din istoria Dobrogei, Inspectoratul pentru Cultură al judeţului Tulcea, 1998.
6
În spiritul contracarării revizionismului bulgar şi justificării drepturilor României asupra
Cadrilaterului (n.n.).
7
Vezi Orest Tafrali, Apărarea României Trans-Danubiene în străinătate, în „Analele Dobrogei”, anul
II, no. 1, 1921, pp. 1-29; Alex. P. Arbore, Câteva însemnări asupra cerchezilor, grecilor şi arabilor din
Dobrogea, în „Analele Dobrogei”, anul III, no. 4, 1922, pp. 504-507; Idem, Informaţiuni etnografice şi
mişcări de populaţiune în Basarabia sudică şi Dobrogea în veacurile XVIII şi XIX, cu specială privire
la coloniile bulgăreşti din aceste regiuni, în „Analele Dobrogei”, anul X, fasc. 1- 12, 1929, pp. 1-104;
Idem, Noi informaţiuni etnografice, istorice şi statistice asupra Dobrogei şi a regiunilor basarabene
învecinate Dunărei, în „Analele Dobrogei”, anul XI, fasc. 1-12, 1930, pp. 65-94; Ioan N. Roman,
Pagini din istoria culturii româneşti în Dobrogea – înainte de 1877, în „Analele Dobrogei”, anul I, no.
3, 1920, pp. 355-398; Idem, Drepturile, sacrificiile şi munca noastră în Dobrogea; faţă de pretenţiile
Bulgarilor asupra ei, în „Analele Dobrogei”, anul III, no. 4, 1922, pp. 444-498.
8
Ioan N. Roman, Drepturile, sacrificiile şi munca noastră în Dobrogea …
9
Alex. P. Arbore, Informaţiuni etnografice şi mişcări de populaţiune …

3
 Cu totul altă situaţie constatăm în cazul ultimelor trei decenii de stăpânire otomană,
unde dispunem de surse variate, mai numeroase, iar informaţiile ce ne parvin prezintă o
acurateţe mai mare. Cele mai însemnate astfel de date provin de la agronomul şi economistul
român Ion Ionescu de la Brad, bun cunoscător al realităţilor dobrogene din secolului al XIX-
lea, care, în a sa Excursie agricolă10, introduce o detaliată statistică şi expunere demografică
a teritoriului dintre Dunăre şi Marea Neagră. Pentru Dobrogea de Nord, autorul prezintă
următoarea situaţie la nivelul anului 1850: 11.858 de familii, dintre care 3656 româneşti
(aproximativ 28.031 locuitori11, 30,8 %), 2268 turceşti (19,1 %), 2225 tătăreşti (18,7 %),
1194 bulgăreşti (10,1 %), 1092 căzăceşti (9,2 %), 747 lipoveneşti (6,2 %), 250 greceşti
(2,1 %), 172 ţigăneşti (1,4 %), 145 arabe (1,2 %), 119 evreieşti (1 %), 76 armeneşti (0,6 %) şi
59 germane (0,4 %)12. Cu toată inexactitatea acestor estimări (aprecierea numărului de familii,
şi nu de locuitori), este lesne de remarcat majoritatea relativă a românilor în regiune (făcând
distincţie între comunităţile turcă şi tătară), dispuşi – conform aceluiaşi autor – în mase
omogene de-a lungul Dunării, de la Deltă către Silistra, în 71 de sate şi „veniţi din toate
părţile locuite de români”13. Pentru începutul deceniului al şaselea, mai cunoaştem prezenţa
unui aport de mocani români între Dunăre şi L. Razim14, precum şi existenţa a cinci sate de
arabi sirieni 15 . De asemenea, cunoaştem populaţia oraşului Tulcea, care, după estimările
viceconsulului austriac, era de circa 16 – 17.000 de locuitori (8000 ruşi, 3000 moldoveni,
3000 bulgari, 2000 greci, 400 turci, 400 armeni, 100 evrei) la 185216.
Profilul demorafic al Dobrogei, ca „zonă-tampon”, avea să fie, însă, marcat de
urmările Războiului Crimeii. Astfel, un aflux tot mai mare de tătari nogai pătrunde în zonă,
în timp ce, între L Razim şi braţul Sf. Gheorghe se vor stabili bulgari proveniţi din Bugeac 17.
Aceştia din urmă rămân, totuşi, o minoritate, după relatările lui Camille Allard (1857), autor
care prezintă şi situaţia din Sudul Dobrogei (cazaua Kiustendje/Constanţa): 33 de sate locuite,

10
Ion Ionescu de la Brad, Excursion agricole dans la plaine de Dobroudja, Constantinopole, 1850.
11
Ioan N. Roman, Pagini din istoria culturii româneşti …
12
Ibidem.
13
Ion Ionescu de la Brad, Românii din Dobrogea, în „România Literară”, no. 2, Iaşi, 1855, pp. 13-15.
14
Vezi Alexandru P. Arbore, O încercare de reconstituire a trecutului românilor din Dobrogea,
Tipografia Victoria, Constanţa, 1922, pp. 27-28.
15
Alex. P. Arbore, Câteva însemnări …
16
Idem, Informaţiuni etnografice şi mişcări de populaţiune …
17
Ioan N. Roman, Drepturile, sacrificiile şi munca noastră în Dobrogea … O cauză însemnată a
strămutării bulgarior la Sud de Dunăre o constituie şi acordarea judeţelor Cahul, Ismail şi Bolgrad
Moldovei. Cf. Alex. P. Arbore, Informaţiuni etnografice şi mişcări de populaţiune …

4
dintre care 19 turceşti, 9 tătăreşti şi 5 româneşti 18. Oraşul Constanţa, la 1857, avea circa 3000
– 4000 de locuitori (dintre care 500 – greci), iar Babadagul 10.000 de locuitori19.
Cel de-al VII-lea deceniu avea să aducă, din nou, semnificative schimbări în mozaicul
etnic dobrogean, deja extrem de eterogen. Dacă la începutul acestuia, J. Michel 20 indentifica
şi localiza cinci naţiuni conlocuitoare, signifiante numeric (români – pe malurile Dunării,
turci – la ţărmul Mării şi în zona Constanţa, tătari – între Raşova şi Constanţa, până la
Babadag, bulgari – în interior, în zona L. Razim, cazaci/lipoveni – în Delta Dunării21), până
la 1870 proporţiile lor se vor schimba , făcându-şi apariţia şi alte grupuri etnice. Informaţii
utile oferă şi studiul lui G. Lejean, Ethnographie de la Turquie d’Europe, în special în
privinţa localizării geografice a comunităţilor dobrogene – expunere însoţită de o hartă
etnografică. Interesantă este o remarcă a acestuia, cum că limba română ar reprezenta o
veritabilă „lingua franca” pentru turcii şi tătarii dobrogeni22.
Începând cu 1864, un nou element completează peisajul demografic local: cerchezii.
Învinşi de către ruşi în acelaşi an, ei emigrează în masă în Imperiul Otoman (după unele surse,
în număr de 400.000, după altele doar 250.00023), stabilindu-se în Dobrogea circa 10.000, în
localităţi ca Slava Cercheză, Armutlia, Ortachioi, Canlâ-Bugeac, Camber, Isaccea, Accadân
sau Başchioi24.
Ultimul recensământ efectuat de otomani (1866) apreciază populaţia Dobrogei la
178.791 de locuitori, dintre care 95.865 „băştinaşi” (53,6 %) şi 82.926 nou-veniţi, tătari sau
cerchezi (46,4 %). Până la Războiul Ruso – Turc din 1877, situaţia rămâne relativ stabilă, cu
circa 15 – 20.000 de lipoveni şi ruşi în Deltă (după C. Sax) 25 , 50.000 de tătari în zona
centrală (C. Jirecek), locaţiile geografice rămânând aceleaşi pentru restul naţiunilor
coabitante. Condiţiile, însă, nu vor rămâne similare după conflictul din 1877 – 1878.

* * *

18
Gustav-Camille Allard, Mission médicale dans la Tartarie – Dobroutscha, Paris, 1857, p. 8.
19
Alex. P. Arbore, Informaţiuni etnografice şi mişcări de populaţiune …
20
Inginer la construcţia căii ferate Cernavodă – Constanţa (n.n.).
21
J. Michel, Les travaux de dèfense des Romans dans la Dobroudja – Kiustendjé et le retranchement
connu sous le nom de fossé du Trajan, d’apres les documents réunis pendant la mission danubienne, în
„Memoirs de la societé imperiale des Antiquaires de France”, tom 5, Paris, 1862, p. 217.
22
„(…) et ce n’est que par suite de relations fréquentes, commerciales ou autres, que ceux (les Turcs)
du N-E parlent le bulgare, ceux du S-E le grec et ceux de la Dobroudja le roumain”. Vezi G. Lejean,
Ethnographie de la Turquie d’Europe, Gotha J. Perthes, 1861, p. 35.
23
Alex. P. Arbore, Câteva însemnări …
24
Idem, Informaţiuni etnografice şi mişcări de populaţiune …
25
Idem, Noi informaţiuni etnografice …

5
 Din nou o „zonă – tampon”, spaţiul dunăreano – pontic avea să suporte, odată cu
ibucnirea ostilităţilor ruso – turce în 1877, aceleaşi vicisitudini aferente fiecărui conflict
similar prin care trecuse, în repetate rânduri, de-a lungul secolului al XIX-lea. Impactul
asupra populaţiei locale se va dovedi drastic, aceasta fiind grav perturbată şi, în cele din urmă,
diminuată, scăzând – conform estimărilor consulului francez Laigue, din Galaţi – de la
150.000 de locuitori, la doar 90.00026. Marea majoritate a bulgarilor migraseră la Nord, ca să
revină, apoi, după încheierea adversităţilor 27 . Totodată, întreaga populaţie cercheză se
deplasase către sud28, odată cu forţele otomane în retragere şi cu signifiante contingente de
turci şi tătari29. Primilor – datorită cruzimii cu care i-au tratat pe creştini în timpul Războiului
– nu li se va permite reîntoarcerea după 187830.
Ocupaţia rusă şi preluarea administraţiei de către români au adus o realativă stabilitate
regiunii, reflectată şi la nivel demografic. Mişcările populaţiei vor încetini, iar aceasta va
creşte simţitor. Pentru anii 1877 – 1880 deţinem numeroase statistici şi estimări, suficiente
unei analize obiective. Printre cele mai revelatoare se numără două statistici ruse, întocmite
de gen. Bieloserkovici şi, respectiv, V. Teploff. Prima, numără pentru districtul Tulcea, 3556
de familii româneşti (36 %), 2877 bulgăreşti (29 %), 1124 ruseşti (12 %), 1101 lipoveneşti
(11 %), etc31. Conform aceleiaşi estimări (cu date mai precise), judeţul Tulcea era locuit de
81.271 români (49,2 %), 26.754 bulgari (16,2 %), 32.636 lipoveni (19,8 %) – ca primele trei
componente etnice. Statistica lui V. Teploff estimează, la 1877, o populaţie totală de 165.000
de locuitori (pentru toată Dobrogea de Nord) – dintre care 28.500 de români (17,2 %), 22.900
turci (13,8 %), 43.300 tătari (26,2 %), 6720 cerchezi (4,07 %), 51.400 bulgari şi ruşi
(31,15 % – număraţi împreună, din considerente vădit panslaviste32).
După cum putem constata, totuşi, între 1879 – 1880 au avut loc schimbări
considerabile la nivel demografic. Astfel, o statistică românească apreciază numărul total al
familiilor/gospodăriilor din judeţul Tulcea (1879) la 12.947, dintre care 4082 româneşti
(32 %), 3347 bulgăreşti (25 %), 1401 turceşti (11 %), 2473 ruseşti şi lipoveneşti (19 %), etc33.
O altă estimare, tot românească, apreciază în 1880 populaţia judeţului Constanţa ca fiind

26
Ibidem.
27
Orest Tafrali, Apărarea României Trans-Danubiene …
28
I.A. Nazarettean, Notiţe istorice şi geografice asupra provinciei Dobrogea, Typografia Română „B.
Silbermann”, Tulcea, 1882, p. 27.
29
V. Helgiu, Şcoala primară din Dobrogea în curs de 40 de ani (1879 - 1919), în „Analele Dobrogei”,
anul I, no. 2, 1920, pp. 231-263.
30
Răzvan Limona, Populaţia Dobrogei în perioada interbelică, Ed. Semănătorul, 2009, p. 17.
31
Francis Lebrun, La Dobroudja – Esquisse historique, géographique, ethnographique et statistique,
Librairie Félix Alcan, Paris, 1918, p. 10.
32
Cf. Orest Tafrali, Apărarea României Trans-Danubiene …
33
Francis Lebrun, La Dobroudja …, p. 11.

6
însumând 61.561 de locuitori, dintre care 15.251 români (23 %), 23.498 tătari (38 %), 11.126
turci (18 %), 8038 bulgari (13 %), etc 34 . Concomitent, baronul d’Hogguer estimează
(imediat după conflict) populaţia totală a Dobrogei la doar 79.357 de locuitori, în care
românii reprezentau 30,3 %, în număr de 24.167 35 . Mai apropiate de adevăr, statisticile
primilor prefecţi de Tulcea şi Constanţa, respectiv G. M. Ghica şi Remus Opreanu, apreciază
elementul românesc ca fiind reprezentat de 4082 familii în judeţul Tulcea, respectiv 14.884
locuitori în Constanţa36.
Lesne observabil, tabloul etnic al Dobrogei, exact sau nu, încă era dominat de
componenta turco-tătară. O politică de încurajare a colonizărilor cu români, recompensând
veteranii de război şi tinerii căsătoriţi cu loturi de pământ dobrogean avea să schimbe, însă,
această situaţie în decursul a câtorva decade.

34
Ibidem, p. 12.
35
Baron d'Hogguer, Reinsegnements sur la Dobroudja, Bucarest, 1880.
36
Ioan N. Roman, Drepturile, sacrificiile şi munca noastră în Dobrogea …