Adio - Duiliu Zamfirescu


Adio, dulcea mea durere
Ce-atât de mult m-ai chinuit.
Te las, că nu mai am putere
Să te urmez pân-la sfârşit.

Tu eşti sfioasă şi curată

Ca floarea albă de pe stânci,
Dar ai făptura vinovată,
Cu ochii negri şi adânci.

Şi nu-nţelegi că eu sunt bietul

Nebun culegător de flori
Ce mă ridic încet cu-ncetul
Până la stâncile din nori.

Dar forma ta înşelătoare

Ia calea timpului apus,
Şi când ajung până la floare,
Ea se ridică tot mai sus.
Alt cântec - Duiliu Zamfirescu
 Adăugat de: mustang
Pe subt umbrele de frasini, la fîntîna din pădure
Vin, Surată, vin.
S-adunăm culbeci de aur, să umplem cofiți cu mure,
Și din fugă, peste umeri, sărutări badea să-ți fure,
Vin, Surată, vin.
C-a plouat, și fundul văii cîntă din privighetori,
De gîndești că mersul zilei animatu -s-a de zori;
Iarba-i udă, tu pripită, și de-o fi din deal s-aluneci,
Ochii mei, privind din vale, amețiți ai să-i întuneci.

Sus pe greabănul de munte, în poiană la răcoare,

Vin, Surată, vin.
Să privim pe valea tristă, cum apune sfîntul soare
Și pe ramur cum se-mbucă două păsări surioare,
Vin, Surată, vin.
 Că atîta are omul, ce e azi este al lui.
Ce-o fi mîine-i totdeauna marginea mormîntului...
Iar pe tine te-a scris firea cu un haz în colțul gurii
De mi-aș da, pe-o sărutare, sufletul Mamei-pădurii.
Amurg - Duiliu Zamfirescu

Se lasă noaptea, limpede şi caldă;
Răsare luna palidă pe cer,
Punând pe valuri braţe ce se scaldă
Şi-n toată firea aer de mister.

Pe-un soclu rupt, o veselă bacantă

Şi-nvăluie, de două mii de ani,
În haina umbrei, pururi elegantă,
Splendoarea umerilor diafani.

Mişcând din flamuri, vechile trireme,

Adorm în pacea lungului amurg,
Înfiripând un vis din altă vreme:
Izbânzile lui Hermes Demiurg.

La umbra lor, pescarul trage-o plasă

Şi cântă-ncet, cu glas adormitor,
Duioasa lui tragudie de-acasă,
Visând şi el un vis în viitor.
Adevăratul poet - Bogdan Petriceicu Haşdeu

Doi duşmani făr-astâmpăr în urgie
În inima poetului se bat:
A ţărnei din aproape tiranie
Şi-al cerului un eco depărtat!

În jos atârnă-n greutate lutul;

În sus se-nalţă-al însuflării foc…
Se rumpe inima la tot minutul:
Vrăjmaşii şi-au ales acelaşi loc!

Cumplită-i lupta! ea se poate simte!

 Dar n-o deplânge-al graiului penel:
El zugrăveşte plastice morminte,
Mormântul inimii i-ascuns de el!

Sunt clipe când văpaia cea sublimă

Se urcă, strălucind ca meteor:
Se pare că splendoarea se dărâmă
Pe elemântul ce-o popreşte-n zbor!

Sunt clipe când povara târâtoare

Întinde falnic orizontul său,
Şi-ascunde-n adâncimi măreţul soare
Al cugetărilor lui Dumnezeu!

Căzut din sfera de lumini nestinse,

Trântit în globul patimii lumeşti,
Poetul râde-n amărâte plânse
Sau geme el în hohote drăceşti!

Idei contrare, cerul şi pământul,

Din inima sărmanului detun.
S-adună gloate spre-asculta cuvântul…
Şi-apoi rostesc osânda: “îi nebun!”