Uniația este o modalitate de prozelitism practicată de Biserica Romano-Catolică, prin care

aceasta a încercat atragerea creștinilor ortodocși aflați sub vremelnică stăpânire catolică la o
formă de catolicism. Această formă presupunea acceptarea conducerii papale și a câtorva dogme
catolice, păstrându-se însă folosirea ritului ortodox și a limbii originare. Toate acestea erau
îngăduite de către Roma în vederea latinizării ulterioare a creștinilor uniți.
Papalitatea a aplicat această strategie în diferite spații geografice și în diferite momente ale
istoriei, folosindu-se în special de ordinul iezuit și de metodele acestuia; în urma unei asemenea
strategii a fost întemeiată și Biserica Unită din Ardeal.
Biserica Unită sau Biserica Greco-Catolică din Transilvania a apărut oficial în luna martie,
anul 1701, la Viena, în urma presiunilor Bisericii Romano-Catolice – reprezentată în special prin
iezuiți – și a monarhiei habsburgice, asupra clerului românesc din Ardeal, condus de
mitropolitul Atanasie.
A apărut din slăbiciunea unora din preoții și protopopii români, care au cedat în fața
promisiunilor de îmbunătățire a stării lor materiale – căci și ei erau considerați iobagi, ca și toți
românii – și a constrângerilor politice, religioase, de multe ori însoțite de forța armată, împotriva
ortodocșilor.
Stăpânirea austriacă catolică instaurată peste Transilvania dorea să dobândească aderenți în
rândul populației autohtone, care era majoritar românească și ortodoxă. Până în acest moment,
națiunile recunoscute în Transilvania erau maghiarii, sașii și secuii, românii având statutul de
tolerați. Noua stăpânire habsburgică, pentru a-și consolida dominația, a început o luptă pentru
a slăbi puterea calvinilor și a întări confesiunea catolică, care – între cele patru religii recepte:
catolică, calvină, luterană și unitariană – era cea mai slabă. Astfel s-au decis să sporească numărul
catolicilor, aducându-i pe românii ortodocși sub influența Scaunului papal.
La început iezuiții au pus o singură condiție pentru unirea românilor ortodocși cu Biserica
Romei, aceea de a accepta primatul papal, promițând să nu se atingă în niciun fel de dogmele,
legea și cultul Bisericii Ortodoxe. În același timp ei au fluturat înaintea clerului român (preoți și
protopopi) mai multe avantaje materiale.
Mitropolitul Atanasie, deși ezita în legătură cu unirea, fiind chemat la Viena și constrâns, a
cedat presiunilor iezuite și ale curții de acolo, în frunte cu împăratul Leopold I, și a semnat actul
de unire cu Roma. Iezuiții au venit și cu un text falsificat de ei, în care se spunea că mitropolitul
Atanasie și protopopii români au acceptat patru puncte de cedare: a) papa este capul întregii
Biserici; b) folosirea azimei la săvârșirea „missei”; c) introducerea adaosului Filioque în simbolul
credinței; d) dogma purgatoriului.
După semnarea actului de unire cu Roma, mitropolitul Atanasie a fost din nou hirotonit ca
preot, apoi episcop, de cardinalul catolic Kollonich și de episcopii catolici din Gyor (Raab) și
Nitra, fiind apoi supus mitropolitului catolic de Esztergom (Strigoniu). I-a fost dat un salariu
anual de 4000 de florini, titlul de consilier imperial, precum și un lanț de aur împodobit cu cruce
și cu portretul împăratului, pentru – ziceau ei – „meritele sale înalte și speciale…, pentru
învățătura și erudiția lui, pentru viața lui exemplară și pentru celelalte virtuți ale sale”, deși la
venirea în Viena, pentru a-l putea șantaja ca să fie de acord să primească unirea, i-au adus tot
felul de acuze privind viața lui particulară.
I s-a impus și un teolog iezuit pe lângă el, fără știrea căruia nu putea face nimic, acesta
cenzurându-i orice acțiune și dictându-i ce trebuie și ce nu trebuie să facă. I s-a interzis
corespondența cu Țările Române, iar dreptul de a numi pe episcopii uniți s-a dat împăratului.
Aproape toți românii au protestat energic: „Noi, părinte, papistași morți, iar vii nu vom fi…,
gata suntem sângele să ni se verse, decât legea părinților noștri să pierdem”, ziceau credincioșii
din Șcheii Brașovului într-un protest adresat lui Atanasie. La fel credincioșii din Călata spuneau:
„Noi, tot satul, legea și religia noastră în care ne-am născut, nu o părăsim. E treaba popilor cu
care religie vreau să se unească; noi nu ne amestecăm în aceasta, dar dacă vom vedea că vreau
să introducă la noi înnoiri, unul ca acela nu va mai fi popa nostru”. Și la fel a fost în tot poporul
ortodox.
Patriarhul de la Constantinopol, Calinic II, împreună cu sinodul său, l-au anatematizat pe
Atanasie în ședința sinodală din 5 august 1701. Atanasie a încercat să revină la Biserica Ortodoxă
în anul 1711 – și se poate spune că aproape o jumătate de an a încetat practic unirea cu Roma –,
dar apoi a cedat din nou presiunilor catolice.
În această unire nu a fost la mijloc nicio inspirație dumnezeiască sau vreo chemare „de Sus”,
cum pretindeau iezuiții, ci numai dorința de obținere a unor avantaje pentru români, după cum
se vede și din cuvintele episcopului unit Inochentie Micu, care zicea: „Eu și clerul meu ne-am
unit sub condiția de a obține acele beneficii și foloase de care se bucură romano-catolicii, altfel,
dacă nu ni se dau, ne facem orice”.
De altfel și un răspuns al Curții de la Viena vorbește de nesinceritatea unirii cu Roma a
românilor: „Pe față, în adunări și în convorbiri particulare, popii înșiși sau preoții înșiși declară
adeseori că ei n-au depus jurământul pentru unire și pentru lepădare de la schismă, ci numai ca
să poată fi liberi de judecata domnilor de pământ, de servicii și de contribuții; se vede aceasta și
din faptul că în realitate se servesc toți de cărți schismatice (ortodoxe, n.n.), din care vorbesc
poporului, slujesc Liturghia, în care se neagă în chip fățiș că Sfântul Duh purcede de la Fiul și nu
adaugă nici în Simbolul niceean Filioque;… absolut niciunul dintre popi nu învață și nu
instruiește poporul, fie în mod particular, fie în biserică, despre cele patru puncte. Numai când
se ivește vreo cauză, vreun litigiu, vreo contribuție proprie de ordin lumesc, se refugiază toți la
imunitatea unirii, ca la o ancoră sacră”.
După unirea cu Roma a început o perioadă neagră de prigonire a ortodocșilor, și de către
catolici, și de către unii din episcopii uniți, sprijiniți de trupele imperiale: biserici furate de la
ortodocși și date uniților – deși uniții erau numai câțiva față de marea masă a ortodocșilor –,
amenzi, arestări, bătăi, ucideri.
În timpul luptelor pentru păstrarea credinței ortodoxe au pătimit și Sfinții Martiri și
Mărturisitori, ieromonahii Visarion Sarai și Sofronie de la Cioara, preoții Ioan din Galeș și Moise
Măcinic din Sibiel, credinciosul Oprea Miclăuș din Săliște, canonizați în 1992 de Biserica
Ortodoxă ca sfinți.
Dar nu numai ei, ci a pătimit întregul popor românesc, dând multe jertfe pe altarul dreptei
credințe, acestea culminând cu distrugerea a 150 de biserici, mănăstiri și schituri (cele de lemn
fiind arse, cele de piatră fiind dărâmate cu tunurile) de către generalul Bukow, trimis de către
împărăteasa Maria Tereza pentru a sprijini uniatismul. În felul acesta a încetat practic viața
monahală din Transilvania.
Între presiunile la care erau supuși românii, a fost, de exemplu, reglementarea pentru cei ce
voiau să treacă la Ortodoxie, fie uniți1, fie catolici. Această reglementare dispunea ca aceia care
doreau să părăsească confesiunea catolică sau unită, să facă o catehizare de șase săptămâni în
învățătura catolică (sau unită), plătind câte un zlot pe zi celor care-i catehizau (!).
Dar în ciuda tuturor opreliștilor, care practic făceau imposibilă întoarcerea românilor uniți la
Ortodoxie, s-a pornit totuși o puternică mișcare de revenire în Țara Hațegului, deci tocmai acolo
unde parohiile au fost trecute forțat la unire, în 1761. Episcopul unit Grigore Maior a fost nevoit
să ceară sprijinul guvernului și al autorităților militare pentru întoarcerea poporului la uniație.
Același lucru s-a întâmplat și în Țara Făgărașului, unde vicarul Ignatie Darabant a avut nevoie
de sprijinul armatei habsburgice pentru stăvilirea mișcării de întoarcere la Ortodoxie.
Peste puțin timp, la 20 august 1782, împăratul Iosif II a dat așa numita Patentă de unire, prin
care dispunea ca fiecare Biserică să rămână cu credincioșii pe care îi avea și să nu se mai facă
prozelitism. De fapt, măsura a fost luată numai împotriva Bisericii Ortodoxe, care nu putea primi
credincioși uniți. În schimb Biserica Unită a continuat și în viitor acțiunea prozelitistă, folosindu-
se de sprijinul permanent al autorităților de stat.
La 1798 s-a încercat o refacere a Bisericii Ortodoxe, făcându-se un memoriu inițiat de oameni
de seamă ortodocși și uniți. Memoriul lor a ajuns la episcopul catolic Batthyani Ignacz din Alba
Iulia, la guvernatorul Transilvaniei, Banffi, și la împărat, care, în 1800, a dispus clasarea dosarului,

1 Mulți dintre cei ce trecuseră la uniație, de bună voie sau siliți, cât și cei din satele ce fuseseră declarate în mod
arbitrar unite, voiau să se întoarcă la Ortodoxie.
ținând seama de propunerea celui din urmă, că dezbinarea românilor este de folos statului, care
poate să-i stăpânească mai ușor.
Până spre sfârșitul secolului XVIII, cărțile de cult (Liturghierul, Molitfelnicul, Evanghelia,
Apostolul, Penticostarul, Octoihul, Triodul, Mineiele, Ceaslovul, Psaltirea…) tipărite de uniți,
păstrau în întregime rânduielile liturgice ortodoxe. Sub episcopul Ioan Bob (instalat în 1784), s-
a început tipărirea cărților de slujbă și de învățătură cu un conținut catolicizant. Tot el a introdus
cele mai multe numiri catolicizante în Biserica Unită din Transilvania.
De pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea, prigoana uniților susținuți de autoritățile catolice
asupra ortodocșilor s-a atenuat, ortodocșii și uniții militând pentru ca națiunea română să-și
obțină drepturile ei. Episcopii Vasile Moga de la Sibiu și Ioan Lemeni de la Blaj au înaintat
împreună mai multe memorii către autoritățile de stat prin care cereau drepturi naționale și
sociale pe seama păstoriților lor. În hotărârile Adunării Naționale Românești de la Blaj din 3/15
mai 1848, se preconiza o singură Biserică românească (deci desființarea celei unite) și reactivarea
vechii Mitropolii a Transilvaniei. Însă episcopii uniți Ioan Lemeni de la Blaj și Vasile Erdelyi de
la Oradea s-au opus, și cu sprijinul catolicilor și al Curții de la Viena au oprit procesul de refacere
a unității ortodoxe.
În anii următori, s-au făcut trei încercări pentru deplina catolicizare a Bisericii Unite din
Transilvania și pentru totala ei supunere papei și Congregației „De Propaganda Fide”. Astfel, trei
concilii ținute tainic, în anii 1872, 1882 și 1900, la Blaj, au încercat o totală catolicizare a doctrinei,
cultului și organizării Bisericii Unite.
Din mărturisirile de credință ale acestor trei concilii constatăm că ele primeau întreaga
învățătură a Bisericii Catolice, inclusiv hotărârile Conciliului de la Trident (1543-1563), ale
Conciliului I Vatican (1869-1870), de asemenea și infailibilitatea papei etc. Mărturisirea
Conciliului din 1900 se încheia prin cuvintele: „Mai încolo, primesc și mărturisesc toate celelalte
câte le primește și le mărturisește Sfânta Biserică a Romei…, peste acestea, promit și jur ascultare
adevărată pontificelui roman, următorului fericitului Petru, principele apostolilor și vicarul lui
Iisus Hristos”.
Deci cele trei «Concilii provinciale» au introdus dogme noi, catolice, în Biserica românească
Unită din Transilvania. Supunând-o cu totul Scaunului papal, ea și-a pierdut și puțina
independență care i-a mai rămas, grăbind procesul de încorporare a ei în Biserica Romano-
Catolică.
Mulți intelectuali uniți au luat o atitudine energică împotriva hotărârilor adoptate de aceste
«Concilii», care au avut loc fără știrea clerului și a credincioșilor uniți. De pildă, profesorul
Nicolae Densușianu, cel care a descoperit «manifestul de unire» din 1698, califica sinoadele de
la 1872, 1882 și 1900, într-o broșură tipărită la Brașov, ca „adevărate adunări secrete pentru
schimbarea religiunei strămoșești a poporului român din Mitropolia Alba Iuliei”. El constata că
sub Atanasie Anghel nu s-a primit nicio dogmă catolică, pe când acum „se primiră toate dogmele
catolice, toată credința catolică, declară pe papa de suprem cap ierarhic cu puteri absolute și
infailibil în Mitropolia de Alba Iulia. Episcopul Atanasie fusese silit de grelele împrejurări de
atunci și el făcuse o unire cu Roma în sens național. Mitropolitul Vancea însă, fără să fie
constrâns de evenimente politice ori de altă natură, făcu o unire exclusiv în sens catolic și în
contra voinței poporului român”. În acest fel, conchidea Densușianu, „unirea cea adevărată,
catolică, cu Biserica Romei nu o făcu episcopul Atanasie, ci mitropolitul Vancea”.
Dar această catolicizare forțată și-a însușit-o numai o parte a clerului, îndeosebi teologii cu
studii în instituțiile de învățământ catolic (Budapesta, Viena, Roma) și unii intelectuali
înstrăinați de neamul și credința strămoșească. Poporul român unit și-a păstrat însă vechea sa
tradiție ortodoxă, fără să știe nimic de hotărârile secrete ale vlădicilor și ale celorlalți teologi.
În secolul XIX și până în anul 1918 existase o conlucrare între clerul și credincioșii ortodocși
și uniți pentru slujirea intereselor poporului român, ei luptând împreună în momentele cele mai
importante din viața poporului român (la revoluția din 1848, în anii 1892-1894 și la Marea Unire
din 1918). Mulți doreau ca în 1918, odată cu unitatea statală, să se înfăptuiască și unitatea
bisericească.
 Din nefericire au fost și cazuri în care Mitropolia Blajului, ca și episcopiile ei sufragane, și
politicienii greco-catolici au încercat în felurite chipuri să împiedice mișcarea de revenire la
Biserica străbună.
Apoi, prin Concordatul dintre statul român și Vatican, semnat în 1927, Biserica românească
Greco-Catolică (Unită), care era considerată până atunci, chiar de Scaunul papal, ca o Biserică
autonomă, cu caracter național românesc (recunoscută și de art. 22 din Constituția din 1923),
devenea un simplu «rit» al Bisericii Catolice, astfel că își pierdea caracterul național și
autonomia. Episcopii uniți erau numiți acum de Vatican, încălcându-se vechiul drept tradițional
și canonic al Arhiepiscopiei Blajului de a propune trei candidați, din care autoritatea de stat să
numească pe unul.
Totuși, în anii dinaintea celui de-al doilea război mondial, s-au manifestat mai multe tendințe
de revenire a uniților la Biserica Ortodoxă. Mișcarea de reîntoarcere la sânul Bisericii Ortodoxe
era puternică în rândul credincioșilor, căci zeci de sate, în frunte cu preoții lor, au revenit la
Biserica strămoșească; și pe lângă aceste treceri în masă au fost mii de treceri individuale.
La 27 februarie 1939 a avut loc o mare adunare la Alba Iulia cu aproximativ 50.000 de
participanți, în frunte cu Mitropoliții Nicolae Bălan de la Sibiu și Alexandru Nicolescu de la Blaj,
în cadrul căreia s-a semnat un act privind unirea celor două Biserici românești și s-a hotărât să
se înceapă tratativele în vederea reunificării; din nefericire, înțelegerea încheiată atunci nu s-a
putut transpune în faptă, căci în curând a izbucnit al doilea război mondial.
Mișcarea de revenire a clerului și a credincioșilor s-a intensificat după al doilea război
mondial. În 1948, Mitropolitul Nicolae Bălan, la cuvântarea rostită la Blaj cu ocazia aniversării a
100 de ani de la Marea Adunare de la Blaj din Câmpia Libertății, a adresat chemări credincioșilor
uniți „de a se întoarce acasă”. Ca urmare a acestei stări de spirit, 36 de protopopi și preoți,
delegați de 430 de colegi de-ai lor, au ținut o consfătuire la Cluj, hotărând revenirea la Biserica
strămoșească și ruperea legăturilor cu Biserica Romei.
La 21 octombrie 1948, la Catedrala încoronării din Alba Iulia s-a întrunit o mare Adunare
Națională bisericească, în prezența Patriarhului Justinian și a întregului Sinod, prin care s-a
consfințit desființarea Bisericii Unite și reîntregirea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania.
Credincioșilor uniți nu le-a fost greu să revină la Biserica mamă, Biserica Ortodoxă, pentru că
ei nu respectau practic cele impuse de catolici.
Dar o parte a clerului și numeroși intelectuali n-au aderat la această reîntregire. Desființându-
se eparhiile unite în toamna aceluiași an, preoții respectivi s-au angajat în diferite slujbe de stat,
iar credincioșii nereveniți au preferat să se roage în biserici romano-catolice.
Greșelile „uniților” sunt următoarele:
a) Consideră pe papă drept cap al Bisericii lui Hristos. Este o mare greșeală și străin de adevăr
să-l recunoști pe papă drept cap al Bisericii, căci singurul Cap al Bisericii este Hristos, iar noi
suntem mădularele Trupului Său, care este Biserica cea una, adevărată, sobornicească și
apostolească, căci Unul este Dumnezeu, Unul este și Mijlocitorul între Dumnezeu și oameni: Omul
Hristos Iisus (I Tim. 2, 5).
Iar de vreun vicar al lui Hristos, noi nu știm, căci Hristos nu ne-a părăsit, ci este cu noi în
veacul veacului. Și nici Sfinții Părinți de vreun vicar al lui Hristos n-au știut, nici toți patriarhii
și nici chiar Sfântul Apostol Petru, care se ia de catolici drept mărturie, n-au știut de una ca
aceasta, ci sobornicește totdeauna au povățuit Biserica, Duhul Sfânt stându-le într-ajutor. Chiar
Sfântul Petru, cum arată Faptele Apostolilor, cu smerenie s-a plecat cuvintelor celor insuflate de
Dumnezeu ale Sfântului Apostol Pavel, când acesta i-a stat împotrivă pentru cei netăiați
împrejur (Gal. 2, 11-21).
Iar dacă stăruie să se cheme că este fără de greșeală, noi nu primim una ca aceasta, fiindcă
numai Unul Dumnezeu nu poate greși; și prin darul Lui, la fel și Biserica, cea una, călătorește
fără de greșeală, căci Duhul Sfânt o povățuiește pe ea.
Și nu se poate nici a-l recunoaște pe papă drept întâi-stătător și a avea comuniune cu
el, chiar dacă ai păstra în toate celelalte dreapta credință, căci nu te poți împărtăși cu cel
ce cugetă, face și învață cele potrivnice dreptei credințe;
 b) Sfânta împărtășanie se poate face și cu pâine nedospită – azimă –, ca evreii;
c) Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și de la Fiul (Filioque).
În această privință Cuviosul Paisie de la Neamț spune următoarele: „… Pentru că este
cugetarea catolicilor pentru Unul Dumnezeu în Treime, rea, nedreaptă și potrivnică Sfintei
Scripturi, și întru aceasta este deopotrivă cu Arie și cu toți ceilalți eretici. Și dacă cineva
mărturisește astfel precum că «Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și de la Fiul», pentru acela nu
este nădejde de mântuire, chiar dacă ar îndeplini toate poruncile lui Hristos, chiar dacă încă și
pe morți i-ar învia, pentru că defăimează cu rea slavă Duhul Sfânt și două pricini socotește a fi
în Dumnezeire, una a Tatălui și alta a Fiului”2;
d) În afară de rai și iad mai există un loc curățitor, numit purgatoriu.
„Purgatoriu nu este. Catolicii zic că între rai și iad ar fi un foc curățitor, unde merge sufletul
câteva sute de ani și se curăță acolo, apoi trece în rai. Nu există așa ceva. Noi avem Evanghelia
Judecății, pe care o au și ei, dar nu arată trei locuri, ci numai două – raiul și iadul. Mântuitorul,
când va sta pe Scaunul slavei Sale și va aduna toate popoarele de la zidirea lumii să le judece, îi
va despărți pe dânșii, precum desparte păstorul oile de capre. Și va pune pe drepți de-a dreapta
Sa și pe păcătoși de-a stânga Sa… Și vor merge păcătoșii în munca veșnică, iar drepții în viața
veșnică.
Deci nu putem zice că sunt trei locuri, ci numai două: munca veșnică sau viața veșnică”3.
Pe lângă aceste patru puncte, reamintim că la trei sinoade tainice de la sfârșitul secolului XIX,
s-a hotărât primirea întregii învățături catolice.
Având în vedere toate aceste lucruri, se vede că uniația este o catolicizare lentă și o mișcare
subversivă făcută cu scop politic pentru a aduce pe ortodocși sub ascultarea Romei.

2 Sfântul Paisie de la Neamț, Cuvinte și scrisori duhovnicești, vol. I, Editura «Tipografia Centrală», Chișinău, 1998, p.
67.
3 Ne vorbește Părintele Cleopa, vol. 3, 1996, p. 63.