CAPITOLUL 16

ADAPTAREA ACŢIUNILOR ŞCOLII LA MEDIUL EI EDUCATIV

A. Intervenţia şcolii pentru sprijinirea educativă a elevilor

defavorizaţi socio-economic
B. Combaterea factorilor care ameninţă sănătatea şi siguranţa
elevilor
C. Abordarea socio-pedagogică a diversităţii culturale în şcoli

A. INTERVENŢIA ŞCOLII PENTRU SPRIJINIREA

EDUCATIVĂ A ELEVILOR DEFAVORIZAŢI
SOCIO-ECONOMIC

1. Asigurarea programelor de intervenţie timpurie

Intervenţia timpurie creează condiţiile necesare pentru succesul

copilului în şcoala primară şi după aceasta. Toţi copiii preşcolari ar trebui
să primească îngrijirea şi sprijinul de care au nevoie pentru a intra în
şcoală apţi să înveţe – mai exact o stare bună a sănătăţii, medii educative
sănătoase şi experienţe care să le îmbunătăţească dezvoltarea. Cu cât este
copilul mai mic, este cu atât mai important să i se asigure, nu numai o
nutriţie bună, ci şi posibilităţi de interacţiune cu oamenii – timp pentru a-i
vorbi şi a-l asculta. Cercetătorii şi specialiştii sunt de părere că
programele de intervenţie timpurie, combinate cu acţiuni ale părinţilor
acasă, pot să influenţeze foarte mult abilităţile de limbaj ale copiilor, să-i
pregătească pentru şcoală şi astfel să creeze condiţiile integrării şcolare,
obţinerii succesului şcolar şi prevenirii abandonului şcolar prematur.
În SUA, Proiectul Head Start, un program finanţat de guvernul
federal pentru copii de 3 şi 4 ani din familiile cu venituri scăzute, a
încercat să ofere acestei categorii de copii preşcolari un curriculum
potrivit, precum şi servicii medicale, mâncare şi servicii sociale pentru
Sociologia educaţiei

familiile lor. Totodată, a fost încurajată implicarea părinţilor. Părinţii au

participat la administrarea proiectului şi la cursuri pentru părinţi, având şi
posibilitatea de a face voluntariat sau să se angajeze în cadrul
personalului grădiniţelor. Cercetătorii au ajuns la concluzia că dacă se
doreşte ca preşcolarii să se poată bucura de beneficiile implicării
părinţilor, specialiştii trebuie să fie dispuşi să încerce diferite strategii
congruente cu părerile părinţilor, iar părinţii trebuie să fie dispuşi să
participe la activităţi menite să îmbunătăţească rolul de educatori ai
propriilor copii.
În România, o serie de organizaţii nonguvernamentale desfăşoară
programe de pregătire a părinţilor şi chiar a viitorilor părinţi, înainte de
naşterea sau adopţiunea copilului. De exemplu, Centrul de Consiliere
Mamă-Copil organizează cursuri şi distribuie publicaţii (de exemplu
“Copilul meu”) prin care sunt introduse cunoştinte teoretice şi practice cu
privire la dezvoltarea copilului şi la modul de îngrijire şi de îndrumare a
acestuia. “Iniţierea grupelor de pregătire pentru şcoală şi susţinerea
activităţilor din grupele mari se realizează prin informarea părinţilor, prin
pregătirea şi ajutorul în ceea ce priveşte înţelegerea noilor exigenţe din
grădiniţă şi prin asigurarea continuităţii pregătirii în familie în raport cu
acestea. În mod obişnuit, educatoarele au o întâlnire comună cu părinţii
copiilor din grupă o dată pe trimestru şi pot comunica zilnic sau
săptămânal familiei problemele şi rezultatele copiilor” (Anghel F., 1998,
pg. 23). Pot fi consemnate încercări de constituire a unor asociaţii
voluntare care îşi propun, printre altele, acordarea unui suport social
copiilor săraci din familiile defavorizate de către părinţii mai înstăriţi
(exemplu: în cadrul Proiectului de educaţie timpurie pe arii de stimulare –
PETAS – realizat în colaborare cu reprezentanta UNICEF pentru
România).

2. Furnizarea educaţiei compensatorii

În multe ţări din lume există programe care oferă copiilor din
familii cu venituri scăzute oportunităţi educaţionale suplimentare, pe
lângă cele oferite de programul şcolar standard. Aceste programe
educaţionale încearcă să compenseze anumiţi factori educaţionali
importanţi care pot lipsi din viaţa tinerilor.
Adaptarea acţiunilor şcolii la mediul ei educativ

“Prioritatea I” (“Title I”) este un program american care îşi

propune să acorde asistenţă educativă elevilor defavorizaţi socio-economic
din ciclul primar şi gimnaziu. Se desfăşoară prin activităţi “restrânse”
(pull out programs) – prin care copiii beneficiază de servicii educative în
afara orelor de şcoală obişnuite. Instruirea suplimentară durează, de regulă,
30-35 de minute şi se axează pe citire, matematică şi arta limbajului.
“Succes pentru toţi” (“Success for All”) este un program
conceput de cercetătorul John Hopkins pentru copiii preşcolari sau de
şcoală elementară. Printre elementele programului se află îndrumări
individuale pentru elevii care sunt incapabili să ţină pasul cu ceilalţi la
citire. Exerciţiile de citire zilnică, timp de 90 de minute, se îmbină cu
evaluări frecvente şi un program de sprijinire a familiei pentru implicarea
părinţilor în educaţia copiilor lor.
“Direcţia ascendentă”(“Upward Bound”) este un program
finanţat federal pentru îmbunătăţirea performanţelor şcolare şi a
motivaţiei şcolare a elevilor de liceu cu venituri scăzute. Participanţii la
program beneficiază de îndrumare, consiliere şi instruire pentru
disciplinele şcolare de bază. Programul încurajează elevii să-şi termine
liceul şi să reuşească admiterea la colegiu. La sfârşitul anului şcolar,
elevii participă la un program de vară, care se concentrează pe
îmbunătăţirea abilităţilor de învăţare şi a nivelului de cunoştinţe.

3. Asigurarea programelor suplimentare înainte

şi după orele de şcoală

Uneori şcolile organizează activităţi, după orele de şcoală, pentru

elevii care riscă repetenţia. Activităţile programate în timpul şi după orele
de şcoală promovează reuşitele şcolare şi încearcă să îmbunătăţească
respectul de sine, capacitatea decizională a copiilor sau să ofere
cunoştinţe privind stilurile de viaţă sănătoase şi nesănătoase. O mulţime
de alte programe, organizate după orele de şcoală sau în weekend, ori
activităţi de vară, oferă opţiuni sănătoase elevilor care altădată se
plângeau că “nu au ce face“. Programele oferă condiţii pentru studiu şi
joacă, precum şi pentru practicarea unor sporturi. Orchestre, coruri şi
cluburi de toate felurile se întâlnesc dupa-amiaza, seara şi în weekend.
Aceste oferte – înregistrate ca servicii, activităţi extracurriculare sau
Sociologia educaţiei

programe de îmbogăţire – se adaugă formelor de îngrijire a copiilor. Dacă

şcolile nu oferă, însă, transport şi echipamente pentru a participa la astfel
de evenimente, copiii cu venituri scăzute au şanse destul de mici de a
beneficia de aceste programe după orele de şcoală.
În România, o serie de activitaţi extraşcolare sunt desfăşurate în
cluburi ale elevilor şi palate ale copiilor, în cadrul cărora, “alături de
domeniile pe care le includ disciplinele de învăţământ, sunt abordate şi
altele, printre care informatica, biocosmonautica, ecologia, science-
fiction, urmărindu-se cultivarea şi dezvoltarea curiozităţii şi creativiţii
stiinţifice, adoptarea unei maniere interdisciplinare şi prospective de
înţelegere a fenomenelor” (Anghel F., 1998, pg. 68). O serie de asociaţii
şi fundaţii pentru copii şi adolescenţi, cum sunt “Mesagerii Sănătaţii”,
“Cercetaşii României”, “Consiliile adolescenţilor”, “Liga Tineretului
ortodox”, îşi propun să completeze şi să diversifice paleta de activităţi
oferite de cercurile şcolare şi cluburile elevilor. Ministerul Tineretului şi
Sportului (MTS) a lansat un program de educaţie pentru timpul liber:
“Vacanţe active” care îşi propune să ofere forme diversificate de
petrecere a timpului liber.

4. Asigurarea îndrumătorilor şi a meditatorilor

Unele programe încearcă să îmbunătăţească succesul şi respectul

de sine al elevilor cu dificultăţi prin folosirea meditatorilor şi a
programelor de îndrumare – eforturi pentru a modela comportamentul
potrivit în situaţii individuale. De pildă, se oferă programe de meditare
pentru elevii de liceu care au fost exmatriculaţi temporar. Două zile pe
săptămână, aceşti elevi lucrează cu studenţi ai unui colegiu specializat în
educaţie şi consiliere şi care se implică într-o serie de activităţi menite să
le îmbunătăţească succesul academic şi să le îndrepte atitudinile cu
privire la şcoală. Pentru elevii exmatriculaţi, programul echivalează cu o
“şcolarizare acasă”, într-o universitate însă.
În România, Ministerul Tineretului şi Sportului a lansat un
Program de ajutor social: “S.O.S. Tineret”, care se adresează tinerilor
marginalizaţi, inadaptaţi social, din medii defavorizate. Printre acţiunile
preconizate se numără: telefonul social, consilierea, vacanţe educative,
unităţi de ajutor social urgent, subvenţii, sponsorizări.
Adaptarea acţiunilor şcolii la mediul ei educativ

5. Utilizarea stimulentelor şi a descurajărilor

Aceste programe oferă stimulente materiale – recompense, pentru

prezenţă deosebită şi note bune. De exemplu, în SUA programul bursier
Hope, care este subvenţionat în totalitate de loteria statului, oferă o
educaţie gratuită la colegiu pentru toţi elevii de liceu care au obţinut
media generală B şi care aleg să studieze la un colegiu public,
universitate sau institut tehnic din acel stat. Dacă elevii aleg o şcoală
privată, ei primesc o bursă anuală de 3 000 $. În unele cazuri, măsuri
punitive au fost folosite pentru a reduce rata abandonurilor. Statul
Arkansas penalizează elevii cu un număr exagerat de absenţe nemotivate
şi abandonurile prin retragerea permisului de conducere.
Programul statului Ohio pentru Invăţare, Agonisire şi Îngrijire a
copiilor combină penalităţile şi recompensele pentru a încuraja părinţii
adolescenţi să rămână în şcoală şi să o absolve. Elevii pot câştiga
62$ lunar în plus la ajutoarele sociale, dacă stau în şcoală şi 62$ pentru
absolvirea unei clase, cu un bonus de 200$ pentru absolvire. Programul
scade cu 62$ pentru cei care au avut o prezenţă nesatisfăcătoare.
În România, noile reglementări legale prevăd amendarea
părintilor care îşi împiedică copiii să meargă la şcoală, dar şi suspendarea
alocaţiei pentru copiii care nu sunt şcolarizaţi. Posibilitatea ca şcolarii
mici să primească micul dejun gratuit la scoală (“cornul cu lapte”)
reprezintă un stimulent material pentru cei care frecventează şcoala.

B. COMBATEREA FACTORILOR CARE AMENINŢĂ

SĂNĂTATEA ŞI SIGURANŢA COPIILOR

1. Prevenirea abuzului şi a neglijenţei faţă de copii

Mulţi tineri suferă din cauza abuzului fizic, emoţional şi sexual şi

chiar mai mulţi sunt victime ale neglijenţei părinţilor sau a
supraveghetorilor lor. În SUA, educatorii sunt printre primii obligaţi de
lege să raporteze cazurile bănuite de abuzuri asupra copiilor. Când
educatorii nu fac acest lucru, pot risca: a) o amendă între 500 şi 1000$;
(b) închisoare până la un an; (c) procese civile care se pot deschide
împotriva lor; (d) sancţiuni în cadrul sistemului de învăţământ – de la
retrogradări, mergând până la demitere.
Sociologia educaţiei

Problemele privind abuzul şi neglijenţa privind copiii se întâlnesc

în toate păturile socio-economice. Problemele financiare ale familiei
generează, însă, cele mai multe cazuri.
Tratamentul necorespunzător al copiilor este întâlnit îndeosebi în
cadrul familiilor sărace. Neglijenţa faţă de copii este foarte frecventă
printre cei mai săraci dintre săraci. Se poartă încă dezbateri pe tema
cauzei acestei asocieri. Frecvenţa statistică a cazurilor raportate de copii
care suferă de pe urma abuzurilor şi agresării în familiile sărace poate că
rezultă dintr-un stres mai mare, generat de problemele legate de sărăcie
sau poate din faptul că aceste familii sunt supravegheate mai atent de
agenţiile publice. Alţii susţin că tratamentul necorespunzător al copiilor
este doar una dintre faţetele degradării umane care are loc la cei mai
săraci dintre cei săraci. Legătura dintre şomaj şi tratamentul
necorespunzător este importantă în înţelegerea relaţiei dintre tratamentul
necorespunzător şi şomaj. Familiile reclamate pentru abuzuri au, adesea,
mai multe probleme, şi abuzul poate fi doar o parte sau consecinţă a unui
întreg ansamblu de disfuncţii sociale.
Deoarece sănătatea fizică şi mentală a părinţilor influenţează
direct sănătatea şi bunăstarea copiilor lor, multe programe comunitare
încearcă să ofere părinţilor cunoştintele şi abilităţile necesare pentru a
face faţă mai bine stresului cotidian şi pentru a-şi îngriji şi educa copiii.
Şcolile organizează, de multe ori, programele pentru părinţi, în cadrul
clădirilor proprii.Unele oferă îngrijire pe timpul zilei pentru copiii foarte
mici şi preşcolari, pentru evitarea situaţiilor brutal de crude ale vieţii care
dau naştere la abuzul şi neglijarea copiilor în familie.

2. Prevenirea şi abordarea problemelor de graviditate

la adolescente

Graviditatea adolescentelor influenţează negativ realizările lor

educaţionale, veniturile şi participarea în cadrul forţei de muncă.
Statisticile indică faptul că pentru adolescenţi, a avea un copil din flori
măreşte probabilitatea ca tânăra mamă şi copilul său să trăiască în sărăcie.
Mulţi copii ai unor părinţi adolescenţi sfârşesc prin a fi părinţi
adolescenţi, la rândul lor, perpetuând astfel cercul vicios al sărăciei şi
lipsei de speranţă.
Adaptarea acţiunilor şcolii la mediul ei educativ

Educaţia sexuală, cea mai răspândită metodă de a aborda

problema prevenirii natalităţii la adolescenţi, variază semnificativ de la o
ţară la alta. Există dezacorduri serioase în privinţa conţinutului potrivit
pentru o astfel de educaţie. Majoritatea covârşitoare a statelor încurajează
o formă de educaţie sexuală în şcoli, dar conţinutul şi metodologia de
predare variază foarte mult. Instrucţia variază de la propovăduirea
abstinenţei sexuale, la distribuirea de prezervative în şcoli. Unii părinţi şi
grupuri comunitare au protestat împotriva introducerii educaţiei sexuale
în şcoli, argumentând că discutarea acestor probleme ar trebui să se facă
acasă şi că şcoala ar trebui să descurajeze activitatea sexuală prematură,
nu să o încurajeze distribuind prezervative în timpul orelor de clasă.
În ultimul timp, datorită creşterii pericolelor contactării SIDA, educaţia
sexuală a tinerilor în şcoli s-a intensificat.
Rata mare a abandonurilor şcolare în cazul tinerelor mame şi, în
multe cazuri, sănătatea precară a copiilor lor au determinat multe şcoli să
le modifice mamelor-adolescente programul şcolar. Pe lângă curriculumul
obişnuit, uneori se oferă instruire acasă tinerelor mame, în săptămânile
4-6 de după naştere. Programul oferă părinţilor adolescenţi pregătirea
necesară îngrijirii copiilor, consiliere individuală sau în grup, servicii
medicale, educaţie pentru părinţi şi pregătire vocaţională. Se practică în
mod curent imunizarea pentru toţi copiii înscrişi la Centrul pentru Părinţii
adolescenţi. În plus, supravegherea creşterii şi dezvoltării sugarilor a
permis unora să aibă parte de îngrijiri medicale speciale, mult mai
devreme decât în mod obişnuit.

3. Prevenirea răspândirii SIDA şi a altor boli transmisibile

Elevii care au contacte sexuale şi cei care folosesc droguri sunt

deosebit de vulnerabili la boli cu transmisie sexuală, inclusiv HIV
(virusul imuno-deficitar) – care provoacă SIDA (sindromul imuno-
deficitar). Conform datelor colectate de Centrul pentru Controlul
Maladiilor, 53% dintre elevii din clasele 9-12 au avut relaţii sexuale.
Aproape 19% dintre aceştia au avut patru sau mai mulţi parteneri. Deşi
SIDA a fost, pentru mult timp, considerată a se limita la bărbaţii
homosexuali şi la utilizatorii de droguri intravenoase, aproape 8% dintre
cazurile HIV/SIDA rezultă din relaţiile sexuale heterosexuale.
Sociologia educaţiei

Cercetătorii problemei sfătuiesc educatorii să ţină seama de două

lucruri importante atunci când proiectează programe pentru prevenirea
răspândirii HIV. În primul rând, de faptul că, în ultimul timp, mulţi elevi
încep să experimenteze drogurile de la vârste chiar foarte mici – de la
12 ani. În al doilea rând, că experienţele sexuale pot începe, de asemenea,
la vârste mici, chiar dacă nu includ raporturi sexuale propriu zise.
Programele de prevenire a HIV, aşadar, trebuie să înceapă în şcoala
primară şi să continue de-a lungul liceului; trebuie să fie suficient de
flexibile pentru a răspunde nevoilor tuturor copiilor.
Un studiu al programelor educaţionale privind HIV, desfăşurate
în şcoli, a concluzionat că cele mai eficace au următoarele caracteristici:
ƒ O abordare esenţializată, subliniind comportamentele de risc
care pot conduce la infecţia cu HIV;
ƒ Oportunităţi create elevilor de a exersa refuzul şi abilităţile
comunicaţionale necesare în acest sens, prin activităţi cum ar
fi jocurile pe roluri, brainstorming-ul;
ƒ Recunoaşterea influenţelor sociale şi ale mass-media asupra
comportamentului sexual şi, în consecinţă, a necesităţii
dezbaterii cu elevii a ideilor propagate pe aceste căi;
ƒ Accentul pe dezvoltarea valorilor şi normelor de grup care
să permită amânarea relaţiilor sexuale, evitarea sexului
neprotejat, folosirea prezervativelor şi evitarea partenerilor
cu risc ridicat;
ƒ Organizarea unor întâlniri cu membri respectaţi ai comunităţii
care să încurajeze un set de valori mai conservator.
Bolile copilăriei pun, de asemenea, în pericol copiii care nu şi-au
primit vaccinările dinainte de şcoală şi care, astfel, intră în şcoli
vulnerabili la boli. Revenirea unor boli care păreau a fi ţinute sub control,
precum pojarul, oreionul, tusea convulsivă şi rubeolă, reprezintă
ameninţări atât pentru sănătate, cât şi pentru învăţare. Apariţia şi
răspândirea unor varietăţi de tuberculoză rezistente la medicamente
ameninţă, de asemenea, sănătatea copiilor. Pentru a stăvili apariţia
epidemiilor la copii, autorităţile sanitare au mărit aria de acoperire a
programelor de imunizare, pentru a vaccina copiii la timp. Au înăsprit
obligaţiile de imunizare a copiilor de vârstă şcolară. Pentru a permite
Adaptarea acţiunilor şcolii la mediul ei educativ

tuturor copiilor să corespundă acestor cerinţe, multe state occidentale

înfiinţează clinici şcolare pentru toţi tinerii.

4. Prevenirea sinuciderilor, a rănirilor

şi a deceselor accidentale

Sociologii au descoperit mai mulţi factori care îi determină pe

elevi să se gândească sau să încerce un suicid:
ƒ probleme familiale sau probleme acasă,
ƒ probleme cu prietenii /presiuni ale colegilor / relaţiile
sociale, relaţiile fete / băieţi
ƒ sentimentul că nimănui nu i-ar păsa de persoana lui/ei.
Fetele par să se fi gândit mai mult decât băieţii la sinucidere, să fi
planificat sau încercat să se sinucidă. O sinucidere izolată poate genera
imitări ale gestului, în ceea ce unii numesc “sinucideri înlănţuite”.
Programele şcolare pentru prevenirea sinuciderilor pornesc de la
o pregătire atentă a profesorilor care se implică în această problemă.
În multe dintre aceste programe, adulţii şi elevii pot fi învăţaţi să
înţeleagă miturile, semnele, faptele şi simptomele suicidului, precum şi
unele semne de alarmă ale suicidului:
• Schimbarea obişnuinţelor de mâncare şi somn;
• Retragerea dintre prieteni, familie şi activităţile obişnuite;
• Comportament violent sau rebel;
• Fuga de acasă;
• Neglijarea neobişnuită a aspectului exterior;
• Schimbări radicale de personalitate;
• Plictiseală persistentă, dificultăţi de concentrare sau un
declin în activităţile şcolare;
• Plângeri frecvente asupra unor simptome fizice, deseori
asociate cu emoţiile, precum dureri de stomac, de cap sau
oboseală;
• Pierderea interesului pentru activităţi care altădată îi făceau
plăcere;
• Incapacitatea de a tolera laudele şi recompensele.
Sociologia educaţiei

Unele şcoli au conceput programe cu fişe de lucru, chestionare şi

jocuri de simulare care abordează direct problema sinuciderii. Alte
programe abordează sinuciderea indirect, prin intermediul programelor
împotriva consumului de droguri.
Abordarea elevilor cu atitudini potenţial suicidale necesită o
atenţie deosebită acordată concepţiei tinerilor respectivi despre ei înşişi.
Încă de la începutul secolului al XX-lea, Emile Durkheim constata că
procentul sinuciderilor este cu atât mai mare, cu cât legăturile sociale sunt
mai slabe şi ajungea la concluzia că, dacă se doreşte scăderea numărului
sinuciderilor, trebuie să se acţioneze pentru întărirea ataşamentului
individului faţă de viaţa colectivă. Preocuparea pentru imaginea corpului
propriu este un alt aspect care poate ameninţa bunăstarea fizică şi mentală
a multor elevi, în special adolescenţi. Un număr din ce în ce mai mare de
fete din toate etniile şi grupurile socioeconomice sunt afectate de
anorexia nervoasă (auto-înfometarea) sau bulimie (excese alimentare,
urmate de tratamente cu laxative). Subalimentaţia nu numai că face rău
sănătăţii elevilor, dar contribuie şi la scăderea performanţelor şcolare,
generează dificultăţi interpersonale şi instabilitate emoţională.

5. Prevenirea violenţei în şcoli

Atacurile, omuciderile, vandalismul şi actele violente asociate

comise de tineri sunt în creştere. Violenţa în şcoli poate lua multiple
forme, începând cu ameninţări făcute între grupuri diferite de elevi,
confruntări fizice dintre membrii unor grupuri diferite de prieteni,
ameninţări cu acţiuni distructive, altele decât agresarea fizică, bătăi
pentru supremaţie dintre grupuri diferite de elevi şi terminând cu violenţa
de bandă. Deşi bandele nu se găsesc doar în zonele urbane, oraşele mari,
în special, s-au confruntat cu o creştere a numărului de membri ai
bandelor şi a violenţei generate de acestea. Unele acte de violenţă ale
găştilor şi indivizilor par întâmplătoare şi fără motiv, însă, de cele mai
multe ori, sunt manifestări reci şi deliberate de ură împotriva celor care
sunt diferiţi (”diferenţele”se pot referi la credinţa religioasă, rasă, vârstă
sau, practic, orice altceva). Alteori, violenţele care se petrec în şcoli sunt
generate de luptele dintre bande pentru monopolul asupra vânzării
drogurilor. Şcolile din mediul urban se pare că se confruntă în mai mare
măsură cu fenomenul violenţei printre elevi, comparativ cu cele din
Adaptarea acţiunilor şcolii la mediul ei educativ

mediul rural. Motivele pentru care unii elevi sunt mai violenţi, adeseori
nejustificat, par să fie legate de anumite disfuncţii ale cortexului
prefrontal, generate de brutalizarea copilului în primii ani ai vieţii.
Anumite manifestări, atunci când sunt asociate, pot fi interpretate drept
“semnale de alarmă” ale unei înclinaţii spre violenţă:
• Enuresis cronic;
• Piromanie (plăcerea de a da foc la diferite lucruri);
• Plăcerea de a chinui animale;
• Bradicardie (puls diminuat cu peste 20 de bătăi pe minut).
Mulţi specialişti consideră că violenţa unor elevi are printre
cauze mediul aversiv din şcoli şi de acasă şi sunt, de fapt, comportamente
de evitare a pedepselor, practicate frecvent în aceste medii. Astfel,
problema combaterii violenţei în şcoli este pusă în legătură cu cea a
modalităţilor de asigurare a disciplinei în şcoală.
Problema tipului de disciplină din şcoli a generat multe
controverse. Folosirea “tehnicilor autoritare”, cu pedepse corporale şi
exmatriculări, a fost încurajată în numele îndatoririi profesorilor de a
proteja mediul educaţional în care lucrează. Unele cercetări au arătat că
disciplina strictă reprezintă condiţia de bază a achiziţionării de cunoştinţe
în şcolile publice sărace. Autoritarismul sfârşeste întotdeauna prin a-şi
pune problema utilizării pedepsei corporale. În 1975 Curtea Supremă a
SUA a aprobat folosirea unei pedepse corporale “rezonabile” pentru
copiii care nu sunt mai mici de 4 ani, pentru anumite “comportamente
necorespunzătoare” în şcoală. Din mai 1990, 31 de state au permis
pedeapsa corporală moderată. Încercarea de a da o lege pentru
interzicerea pedepsei corporale în şcolile britanice a rămas nedecisă, dar
din 1985, 18 autorităţi educative locale au permis părinţilor să indice ei
înşişi dacă sunt de acord ca proprii lor copii să fie “bătuţi cu nuiaua”.
Multe cercetări au arătat, însă, că rezultatele pedepsei fizice, ca
modalitate de control asupra comportamentelor, pot fi ordonate de la
“ineficienţă”, la generatoare de violenţă. Un studiu britanic relevă că
pedeapsa corporală poate fi mai mult decât ineficientă; ea contribuie
direct la generarea unor comportamente indisciplinate şi la creşterea
delincvenţei juvenile în afara şcolilor. Mulţi educatori consideră că
practicarea pedepsei corporale dezumanizează şcolile, că este cu totul
Sociologia educaţiei

nepotrivită pentru ceea ce ar trebui să fie un mediu educativ, incită la

comportamente indisciplinate şi rebele şi împiedică învăţarea. Elevii care
sunt cel mai des pedepsiţi corporal nu se mai simt atraşi de şcoală. Cei
care critică utilizarea unui asemenea gen de pedepse arată că acestea, nu
numai că îi descurajează pe copii în a depune efort pentru a obţine succes
la şcoală, dar totodată îi” învaţă” pe elevi să fie, la rândul lor, violenţi.
Teoriile pedagogice “umaniste” se opun ideii de disciplină strictă
în şcoli, cu excepţia unor cazuri extreme. Filozofia care se află în spatele
acestei abordări este aceea că, atâta vreme cât copilul nu îşi rezolvă
problemele legate de trebuinţele sale de bază, cum ar fi acelea de
afecţiune, familie, securitate, hrană, este posibil ca el să nu se poată
concentra asupra problemelor de învăţare şi să nu reuşească să înveţe
efectiv; prin urmare, primul pas pe calea sprijinirii copilului în a obţine
succesul şcolar ar trebui să fie rezolvarea acestor probleme de bază cu
care el se confruntă. Dacă asemenea trebuinţe de bază nu sunt satisfăcute,
copilul poate să adopte comportamente indisciplinate. De exemplu, dacă
copilul vine la şcoală flămând sau este lipsit de afecţiune acasă, atunci el
va fi în mai mare măsură predispus să fie indisciplinat la ore şi în
recreaţii. Din nefericire, profesorii nu au întotdeauna timpul, energia să se
aplece cu atenţie şi răbdare asupra unor asemenea probleme şi preferă
calea mai comodă a utilizării unor tehnici de disciplinare, cum ar fi
pedeapsa corporală, exmatricularea, suspendarea, repetenţia, transferul în
alte clase sau în alte şcoli, suspendarea unor privilegii, medicamente
pentru calmarea copilului sau includerea în clase speciale de reeducare.
Un exemplu de “abordare umanistă” îl pot constitui acele şcoli
care angajează, pe lângă profesorii pentru diferite discipline, un consilier,
un psiholog sau un specialist în probleme de asistenţă socială. Această
echipă lucrează în colaborare cu profesorii claselor de elevi, pentru a-i
ajuta pe copiii care au probleme, încercând să descopere cauzele acestor
probleme şi să-i ajute să şi le soluţioneze.
Strategiile şi tehnicile folosite de profesori în sala de clasă pentru
a obţine disciplina influenţează atmosfera, relaţia profesor-elevi şi, prin
acestea, pot alimenta sau reduce manifestările de violenţă ale elevilor.
Strategiile non-intervenţioniste acreditează ideea încrederii în
capacitatea elevilor de a-şi rezolva singuri propriile lor probleme, dacă
sunt sprijiniţi de către profesor.
Adaptarea acţiunilor şcolii la mediul ei educativ

Interacţioniştii pornesc de la ideea că profesorii ar trebui să

orienteze comportamentul elevilor spre acele alegeri care se încriu în
limitele unor reguli şi regulamente aprobate social. Cele mai multe
comportamente indisciplinate se datorează unor scopuri greşite (nevoia
de a atrage atenţia asupra lor puterea, răzbunarea, sentimentul de
neajutorare) şi o dată ce profesorul a identificat scopul care a stat la baza
comportamentului copilului, elevul poate fi încurajat să găsească un
comportament mai potrivit pentru atingerea scopului dorit şi astfel să-şi
redirecţioneze conduita.
Intervenţioniştii susţin că managementul unei clase de elevi
implică stabilirea, de la bun început, împreună cu elevii, a unor standarde
de comportare în şcoală, urmate de utilizarea unui sistem adecvat de
întăriri pozitive şi negative; întăririle sunt folosite pentru a încuraja sau
pentru a descuraja anumite comportamente.
Una dintre preocupările principale ale educatorilor este aceea de
a găsi căile prin care pot asigura securitatea elevilor. În afară de
asigurarea unei mai bune supravegheri a şcolilor, uneori cu ajutorul
organelor de ordine publică, alteori prin voluntariatul părinţilor, multe
şcoli încearcă să conceapă modalităţi de obţinere a cooperării elevilor
înşişi în prevenirea violenţei şcolare. Unele programe educative încearcă
să cultive relaţii şi atitudini pozitive cu organele de poliţie locală.
O experienţă interesantă o constituie un program american, în cadrul
căruia ofiţeri de poliţie instruiesc un număr de elevi voluntari – care
alcătuiesc un corp de “cadeţi” – în spiritul tăriei de caracter, al respectului
de sine şi de alţii. “Cadeţii” îşi asumă voluntar diverse sarcini: reamintesc
colegilor regulile de comportare în şcoală, ajută la supravegherea ordinii
pe holurile şcolii şi în curte, atenţionează elevii pe cale să comită mici
“infracţiuni”, cum ar fi să alerge pe holuri, înmânează recompense
colegilor cu un comportament exemplar şi – o dată pe săptămană – poartă
o uniformă asemănătoare celei purtate de ofiţerii de poliţie care îi
pregătesc. În alte şcoli, tinerii cu mai mult de două exmatriculări din
şcoală sunt luaţi sub supravegherea unui ofiţer de poliţie care îndeplineşte
rolul de mentor şi tutore în perioada de după programul zilnic de şcoală.
Alte programe încearcă să-i înveţe pe elevi să-şi rezolve conflictele pe
cale raţională.
Sociologia educaţiei

6. Prevenirea consumului de droguri

Îngrijorarea publicului este legată, tot mai mult, de consumul de

droguri de către tineretul şcolar. Programele educative de combatere a
consumului de droguri încep foarte devreme, încă din grădiniţe, şi
încearcă să mobilizeze întreaga comunitate în lupta împotriva drogurilor.
Pentru mulţi tineri drogul preferat este alcoolul. Cei mai mulţi adolescenţi
care consumă acest drog provin din familii cu părinţi alcoolici. Aceşti
tineri sunt cei mai expuşi tentaţiei de suicid, de părăsire a domiciliului,
delincvenţei şi slabelor rezultate şcolare.
Cercetătorii problemei au indicat câţiva “predictori” ai înclinaţiei
de a consuma abuziv alcool şi droguri:
• Alcoolismul în familie;
• Criminalitatea în familie;
• Practici deficitare ale părinţilor de supraveghere a copiilor
(dezinteres/criticism constant) ;
• Folosirea drogurilor de către părinţi sau atitudine permisivă
faţă de consumul lor;
• Comportament antisocial precoce în şcoală, mai ales
agresivitate;
• Alienare şi o scăzută preocupare în a-şi face o educaţie;
• Insucces şcolar timpuriu;
• Socializare cu prieteni care consumă droguri;
• Utilizarea pentru prima dată a drogurilor înainte de 15 ani.
Programele educative pentru prevenirea consumului de droguri
de către tineretul şcolar îşi propun ca obiective:
• să ofere informaţii despre diferitele tipuri de droguri şi
efectele consumării lor;
• antrenarea elevilor în diferite modalităţi de a se sustrage
presiunii exercitate asupra lor de prietenii care îi îndeamnă
să consume droguri;
• antrenarea capacităţii de a lua propriile decizii;
• dezvoltarea încrederii şi respectului de sine.
Adaptarea acţiunilor şcolii la mediul ei educativ

Principiile pedagogice care stau la baza majorităţii programelor

pentru prevenirea consumului de droguri de către şcolari vizează atât
agenţii educativi care ar trebui implicaţi, cât şi conţinutul care ar trebui
abordat cu elevii, ori metodele de predare cele mai potrivite:
• Principiul parteneriatului. Părinţii şi întreaga comunitate ar
trebui să se implice, cu toţii, în derularea în şcoli a unor
programe de educaţie; asemenea programe vor fi demarate
doar în urma consultării şi autorizării lor de către părinţi;
comunitatea ar trebui să sprijine şcolile şi pe profesorii cu
preocupări şi rezultate deosebite în prevenirea consumului de
droguri de către tineri; permanent se vor organiza schimburi
de experienţă, pentru a se împărtăşi atât succesele obţinute în
acest domeniu, cât şi problemele încă nesoluţionate;
• Principiul integrării programelor educative împotriva
drogurilor în programele de educaţie pentru sănătate.
Problema drogurilor este cel mai bine să fie abordată în
legătură cu educaţia pentru sănătate şi trebuie să trateze cu
predominanţă problema unui stil sănătos de viaţă, nu numai
problema consumului ilicit. Cu alte cuvinte, în şcoală să se
vorbească despre sănătate, nu numai despre droguri;
• Principiul folosirii metodelor interactive. Educaţia împotriva
consumului de droguri este mai eficientă dacă foloseşte
metode interactive, bazate pe stimularea participării elevilor
la discuţii, schimburi de informaţii şi de experienţe, jocuri de
rol, luarea unor decizii;
• Principiul construirii unui mediu şcolar atractiv şi stimulativ.
Şcolile în care elevii se simt apreciaţi de profesori, unde
există reguli clare şi mai puţină dezordine, îi protejează mai
mult pe tineri împotriva comportamentelor riscante, în
general, şi a tentaţiei de a consuma droguri, în special;
• Principiul responsabilizării şi includerii elevilor consumatori
de droguri. În locul marginalizării şi stigmatizării elevilor
care consumă droguri, şcolile vor adopta decizii educative de
Sociologia educaţiei

natură să-i ajute pe aceştia să participe la programele

educative şi să se integreze social; procedurile coercitive ori
cele ale excluderii sunt, în general, ineficiente;
• Principiul continuităţii în timp. Programele de educaţie
privind consumul de droguri trebuie să aibă progresie şi
continuitate în timp şi să fie sprijinite în mod adecvat, cu
oameni şi resurse financiare; activităţile sporadice, superficiale
nu pot avea decât un succes limitat;
• Principiul evaluării continue. Programele concepute trebuie
să fie monitorizate şi evaluate regulat, pentru a se vedea
reuşita lor şi pentru a îmbunătăţi structura programelor
viitoare.

C. ABORDAREA SOCIO-PEDAGOGICA A DIVERSITĂŢII

CULTURALE ÎN ŞCOLI

1. Semnificaţii ale educaţiei multiculturale

Educaţia multiculturală îşi propune să creeze oportunităţi egale

de învăţare pentru elevii care provin din grupuri diferite social, cultural,
rasial, etnic. Diversitatea este, de regulă, descrisă în termeni de clasă
socială, sex, invalidităţi, precum şi rasă şi etnie. Grupurile sociale
defavorizate şi cele etnice minoritare au o cultură specifică, care, în
multe privinţe, este diferită de cultura socială de bază, astfel încât copiii
ce provin din aceste grupuri minoritare întâlnesc adeseori la şcoală o
cultură diferită de cea a grupurilor din care provin; aceste diferenţe
intervin ca un obstacol în succesul lor şcolar şi, datorită acestui fapt, se
creează faţă de ei în cadrul şcolii o anumită atitudine discriminatorie. Ca
urmare a diferitelor atitudini discriminatorii, aceşti copii adoptă, adeseori,
atitudini de respingere a şcolii, pe care o resimt ca un instrument de
deculturalizare în raport cu grupul lor cultural de provenienţă. Ei îşi
dezvoltă uneori o contracultură şcolară, paralelă cu cea a şcolii,
constituită pe baza unor valori marginale, ce îşi au sursa în activităţi
antisociale, de tipul delincvenţei, a consumului de droguri etc. Treptat,
Adaptarea acţiunilor şcolii la mediul ei educativ

aceste stări de fapt conduc la apariţia aşa numitei personalităţi marginale,

caracterizată prin:
• Angoasa de persecuţie – stare psihologică rezultată din
modul în care tânărul percepe societatea, ca pe un mediu care
îi este ostil;
• Angoasa depresivă – stare depresivă generată de eşecul
integrării în cultura de primire;
• Angoasa de dezorientare – generată de dificultatea trecerilor
rapide de la un context cultural la altul şi al adaptării la o
nouă situaţie culturală.
Unul dintre scopurile cele mai importante ale educaţiei
multiculturale este de a ajuta elevii să acumuleze cunoştinţele, atitudinile
şi abilităţile necesare pentru a trăi într-o societate democratică şi
pluralistă şi pentru a interacţiona, negocia şi comunica cu oameni din
diverse grupuri, în interiorul unei comunităţi civice şi morale care
funcţionează pentru binele tuturor.
O problemă controversată este aceea a strategiilor educaţiei
multiculturale, mai ales în acele ţări unde convieţuiesc diverse
naţionalităţi şi rase. Unii militează pentru programe şcolare specifice
fiecărei minorităţi în parte; alţii insistă asupra unei corecte descrieri a
istoriei şi a contribuţiei minorităţilor la cultura naţională. Există şi voci ce
pledează pentru un învăţământ care să abordeze problemele globale, cu
scopul de a-i familiariza pe elevi cu marile controverse, inclusiv cele
etnice, ale lumii în care trăiesc. Alţii au tendinţa de a propune modele
transculturale de curriculum, care să ia în consideraţie atât aspectele
macrosociale, cât şi pe cele microsociale, schimbările ce caracterizează o
societate.
Educaţia multiculturală nu se reduce, însă, la problema diferen-
ţierii învăţământului etniilor şi a minorităţilor.
Există cinci abordări educaţionale generale ale educaţiei
multiculturale (MCNERGNEY, F., R., HERBERT J., M., 1998):
1. ”Educaţia celui diferit cultural” se referă la încercările de a
asimila oamenii diferiţi cultural în curentul cultural
principal, introducând elemente tranziţionale în programa
şcolară obişnuită.
Sociologia educaţiei

2. “Abordarea relaţiilor umane” încearcă să îi ajute pe elevii cu

condiţii social-culturale diferite să se înţeleagă şi să se
accepte unul pe altul.
3. “ Activitatea de studiu în grupuri multiculturale” încurajează
pluralismul cultural, prin studierea contribuţiilor la cultură a
indivizilor şi grupurilor aparţinând diferitelor etnii şi spaţii
culturale.
4. “Abordările multiculturale” promovează pluralismul, prin
modificarea unor întregi programe educaţionale –
modificând curricula, utilizând personal didactic adecvat
care să permită elevilor utilizarea limbilor folosite în familie.
5. “Educaţia multiculturală pentru reconstrucţia socială”, care
se bazează pe studierea activă a inegalităţii sociale şi
dezbaterea unor modalităţi de acţiune împotriva ei.
Vom examina, în cele ce urmează, fiecare abordare în parte.

2. Educaţia elevului diferit cultural

Această abordare încearcă să asimileze elevii care aparţin unor

rase diferite, ori unor categorii defavorizate socio-economic, în aşa
numitul “curent cultural principal”, aşa cum este el în acel moment.
Aceste eforturi pot implica schimbări organizaţionale şi educaţionale
menite să se potrivească stilurilor de învăţare şi abilităţilor existente ale
elevilor. Mulţi ani, aceasta a fost abordarea preferată a educaţiei
multiculturale. În ţările care găzduiesc imigranţi, pe măsură ce aceştia
soseau în ţară, erau plasaţi în programe speciale, proiectate să le transmită
cunoştinţele, abilităţile şi atitudinile socotite potrivite pentru o viaţă de
succes în societatea în care au imigrat. Astfel de programe îşi fac deseori
cunoscute explicit scopurile. De pildă, în SUA, copiii imigranţilor sunt
învăţaţi să citească şi să scrie în engleză, să cunoască istoria Statelor
Unite, să adopte obiceiurile americane ş.a.m.d. Programele speciale de
educaţie a celor diferiţi cultural pot avea, însă, şi implicaţii mai puţin
dorite. De exemplu, aşteptările diferite ale profesorilor asupra
comportamentului elevilor lor pot influenţa în mod subtil părerile elevilor
asupra originii lor, începând să se privească pe ei înşişi în mod negativ.
Adaptarea acţiunilor şcolii la mediul ei educativ

3. Abordarea relaţiilor umane

Acest gen de programe încearcă să ajute elevii din familii cu

condiţii social-economice şi culturale diferite să se înţeleagă şi să se
accepte unul pe altul. Încurajarea cooperării şi a construirii respectului de
sine sunt scopuri educative vizate frecvent de asemenea programe.
Mijloacele folosite, de obicei, sunt informale. De exemplu, profesorul
prezintă un “prieten” unui nou venit în clasă sau dă teme şi jocuri de
grup, pentru a facilita buna înţelegere şi acceptarea între membrii grupului.
Abordarea relaţiilor umane poate include, de asemenea, şi proceduri
formale pentru atingerea unor scopuri, precum iniţierea elevilor în
aplanarea unor conflicte. Fricţiunile interpersonale dintre elevi – deseori
între cei din rase şi culturi diferite – se pare că au devenit nelipsite în
unele şcoli. Unii educatori au încercat să-i facă pe elevi mai responsabili,
pentru a-şi rezolva propriile conflicte. Această strategie este adeseori
denumită “managementul conflictelor“ sau “medierea conflictelor”.
Medierea conflictelor încearcă să-i înveţe pe elevi cum să-şi rezolve
disputele în mod paşnic.
În programele educative de iniţiere în medierea conflictelor, deşi
scopurile sunt aceleaşi, mijloacele pentru a-i determina pe elevi să atingă
aceste scopuri pot diferi. De cele mai multe ori, profesorii încearcă să
ofere ocazii elevilor de a-şi exersa abilităţile de negociere şi mediere a
diferendelor dintre ei. Asemenea programe se realizează în trei “paşi”.
Primul pas este negocierea. Aici profesorii încearcă să-i înveţe pe
elevi cum să negocieze în mod constructiv. Elevii învaţă: (a) cum să
formuleze ceea ce doresc; (b) să-şi exprime părerea; (c) să-şi motiveze
dorinţele şi părerile proprii; (d) să analizeze motivele şi să-şi spună opinia
despre dorinţele şi părerile celorlalţi; (e) să inventeze trei variante de
acţiune, la alegere, care să rezolve conflictul; (f) să aleagă un plan.
Al doilea pas este de a-i învăţa pe elevi cum să medieze
conflictele celorlalţi. Aceasta presupune întrebarea părţilor în conflict
dacă vor să-şi rezolve problema. Nu se intervine decât atunci and ambele
părţi şi-au dat acordul. Apoi mediatorul trebuie sa le explice că: (a)
medierea este voluntară; (b) mediatorul nu va decide cine are sau nu
dreptate, ci doar va ajuta la rezolvarea problemei; (c) fiecare parte va
avea dreptul de a-şi exprima propriul punct de vedere. Părţile în dispută
trebuie să fie de acord cu rezolvarea problemei, să nu-şi adreseze injurii,
Sociologia educaţiei

să nu întrerupă, să fie cât mai oneşti cu putinţă, să se ţină de promisiuni,

dacă s-a ajuns la o înţelegere şi să păstreze confidenţialitatea asupra a
ceea ce s-a spus în mediere.
În pasul al treilea, profesorul alege doi mediatori “oficiali” în
fiecare zi, schimbând, prin rotaţie, pe cei care vor îndeplini acest rol
pentru întreaga clasă. Orice conflicte pe care elevii nu pot să şi le rezolve
singuri sunt atribuite mediatorilor. Împăcarea prin această modalitate
poate ajuta tinerii să-şi rezolve diferendele, fără a recurge la violenţă.

4. Activitatea de studiu în grupuri multiculturale

Aceste activităţi promovează înţelegerea interculturală prin

studierea contribuţiilor individuale şi de grup la constituirea culturii.
Scopul este ca tinerii să se simtă mândri de moştenirea lor culturală şi să
recunoască faptul că realizările umane depăşesc barierele rasiale şi
culturale. În cea mai simplă şi tradiţională abordare, elevii participă la
activităţi în care îşi prezintă mâncăruri tradiţionale, îmbrăcăminte sau
obiceiuri din ţări de origine.
Activităţile de studiu pentru grupurile multiculturale îşi propun,
în mod predominant, obiective afective, de influenţare a sentimentelor,
atitudinilor sau valorilor, încurajând aprecierea şi respectul pentru
celelalte feluri de a fi şi disponibilitatea de a lua ca model viaţa unor
oameni remarcabili din diferite culturi. Uneori grupurile multiculturale
studiază istoria opresiunii şi dezbat măsura în care, pentru cultură,
pluralismul este mai de apreciat decât uniformizarea.

5. Abordarea multiculturală

Abordările multiculturale încearcă să reformeze educaţia prin

revizuirea curriculei, în sensul integrării în programele şcolii a
experienţelor trăite şi a limbilor vorbite de elevi în familie. Susţinătorii
abordării multiculturale “recunosc”, acceptă şi susţin diferenţele umane,
dar şi a similarităţilor dintre oameni, diferiţi ca sex, rasă, invalidităţi,
clasă socială şi (din ce în ce mai mult) preferinţe sexuale. Astfel, ei
încurajează elevii să ia în considerare mai multe puncte de vedere, pe
principiile trasate de adepţii abordărilor grupurilor multiculturale.
Educatorii încearcă să implice elevii în analizarea situaţiilor concrete din
Adaptarea acţiunilor şcolii la mediul ei educativ

viaţă, încercând să facă curriculumul relevant, din punctul de vedere al

originii şi experienţelor elevilor.
Metoda de predare tipică pentru această abordare a educaţiei
multiculturale se bazează pe valorificarea cunoştinţelor dobândite de
copii din familie, încorporarea lor în curriculum şi crearea de experienţe
concrete pentru elevi. Această abordare a educaţiei pentru diversitate
blamează inegalitatea socială. Adeseori, profesorii care doresc să atingă
aceste scopuri, folosesc experienţele de viaţă ale elevilor ca pe
oportunităţi de a discuta despre inegalitătile din societate. Ei le cer
elevilor să supună gândirii critice informaţiile din manuale, ziare şi din
alte publicaţii ori surse media, în care discriminările pe bază de sex,
clasă, rasă şi alte probleme sociale sunt evidente. Elevii sunt încurajaţi să
ia în considerare puncte diferite de vedere şi să se gândească la modalităţi
alternative pe care le-ar putea concepe pentru a se ajunge la dreptatea
socială pentru toţi oamenii.
La istorie, de pildă, elevii studiază modul în care categoria rasială
“Ceilalţi” a evoluat de-a lungul timpului şi fac o paralelă între părerile
despre “ceilalţi” în familiile lor şi cele raspândite în societate. Elevii
identifică acele activităţi personale, sociale şi civice în care s-ar putea
implica, pentru a modifica părerile preconcepute despre “ceilalţi”, pentru
a crea o societate mai dreaptă şi mai democratică.

APLICAŢII

1. Care sunt problemele majore legate de disciplină cu care se

confruntă şcolile din zona în care locuiţi dv.? Vizitaţi o şcoală
care funcţionează într-o altă zonă şi încercaţi să obţineţi
informaţii despre această problemă. Cum pot fi explicate
similitudinile sau diferenţele constatate privitoare la problema
disciplinei?
2. Staţi de vorbă cu elevi de diferite vârste pentru a afla punctele lor
de vedere cu privire la disciplina şcolară şi drepturile elevilor.
3. Prin ce credeţi că ar trebui să se particularizeze preocupările
pedagogice ale unui profesor care lucrează într-o şcoală în care
drogurile şi violenţa sunt un lucru obişnuit?
Sociologia educaţiei

4. În ce măsură consideraţi că formarea şi existenţa unor „găşti”

violente într-o şcoală pot fi explicate prin faptul că mai mulţi
„copii răi” se află în acelaşi loc şi în acelaşi timp?
5. Descrieţi câteva diferenţe privind achiziţiile culturale ale
oamenilor, datorate apartenenţei la diferite rase, clase sociale sau
sexe, observabile în comunitatea dv. sau la alte comunitaţi. Cum
ar explica un sociolog funcţionalist asemenea diferenţe? Dar un
adept al teoriei conflictului?
6. Concepeţi un program experimental de educaţie multiculturală
într-o şcoală cu elevi aparţinând mai multor etnii. Ce acţiuni
credeţi că ar trebui să cuprindă? Cum se justifică?
7. În clasele compuse dintr-un anumit număr de copii rromi şi o
majoritate de români s-a observat că doar o mică parte a elevilor
din etnia minoritară participă activ la lecţii. Atunci când se
adresează clasei întrebări care solicită formularea unor concluzii
pornind de la fapte observate în clasă, mereu ridică mâna să
răspundă aceiaşi elevi. De cele mai multe ori, cei care solicită să
răspundă sunt români. Acelaşi fenomen s-a observat şi în ceea ce
priveşte participarea elevilor la activităţile în laboratoare,
activităţile practice sau activităţi extraşcolare; aceiaşi elevi – în
special băieţi, din grupul majoritar al românilor – îşi asumă
aproape toate responsabilităţile. Fetele şi elevii minoritari îşi
asumă, de obicei, roluri pasive, mulţumindu-se să acorde
asistenţă “liderilor” sau pur şi simplu să se aşeze lângă ei şi să-i
privescă cum lucrează. Care ar putea fi motivele posibile pentru
care elevii minoritari rromi nu participă la activităţile clasei?
Ce strategii ar trebui să adopte profesorii pentru a spori
participarea lor la lecţii?