Teoria generală a infracţiunii 315

Secţiunea a 111-a. Infracţiunea — faptă săvârşită cu vinovăţie

§1. Aspecte generale

332. Aşa cum am arătat deja, în concepţia legiuitorului român, prevederea în

legea penală (tipicitatea) nu acoperă decât elementele de factură obiectivă din
conţinutul incriminării. Elementul subiectiv urmează a fi analizat în mod distinct, pe
terenul celei de-a doua trăsături generale a infracţiunii — vinovăţia —, căreia îi consa-
crăm această secţiune.
Fără a mai insista asupra caracterului depăşit al acestei perspective asupra
infracţiunii — în prezent admiţându-se în mod cvasiunanim în doctrina străină că
tipicitatea presupune şi existenţa unor elemente subiective —, credem că o precizare
se impune totuşi. Deşi textul art. 15 C.pen. face referire doar la vinovăţie, textul
trebuie interpretat în sens larg, ca referindu-se la toate elementele de factură
subiectivă din conţinutul infracţiunii, acoperind astfel ceea ce doctrina română numea,
sub imperiul Codului penal anterior, latura subiectivă a infracţiunii.
Într-adevăr, în mod obişnuit, în cadrul laturii subiective doctrina română identifică
un element principal — elementul subiectiv (vinovăţia) —, la care se pot adăuga uneori
alte elemente — mobilul şi scopul infracţiunii.
La rândul ei, vinovăţia cunoaşte mai multe forme. Potrivit art. 16 C.pen., formele
vinovăţiei sunt intenţia, culpa şi intenţia depăşită (praeterintenţia). Vom examina şi
noi, pe rând, aceste forme, urmând ca în finalul secţiunii de faţă să facem câteva
precizări legate de mobilul şi scopul infracţiunii.

§2. Intenţia

333. Potrivit art. 16 C.pen., fapta este comisă cu intenţie atunci când făptuitorul
prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte sau acceptă producerea acestuia.
Aşa cum s-a arătat în doctrinăl, intenţia reprezintă forma originară, fundamentală,
comună şi cea mai gravă. Este forma originară pentru că infracţiunea intenţionată a
fost primul pas în trecerea de la răspunderea obiectivă la răspunderea penală bazată
pe vinovăţie şi este forma fundamentală pentru că reprezintă, potrivit concepţiei
tradiţionale, cea mai autentică formă a vinovăţiei. În acelaşi timp, este forma
comună a vinovăţiei, forma care se întâlneşte la majoritatea infracţiunilor reglementate,
căci infracţiunea intenţionată este regula, în vreme ce incriminarea faptei din culpă
reprezintă excepţia [art. 16 alin. (6) C.pen.l. Şi, în fine, intenţia este forma cea mai
gravă a vinovăţiei, pentru că presupune legătura cea mai strânsă între autor şi
urmarea faptei sale, implică o mai accentuată lezare a valorii sociale ocrotite şi este
percepută ca atare de victimă şi de colectivitate.

1
F. Mantovani, op. cit, p_ 320_