LUCEAFĂRUL, de Mihai Eminescu

Curent literar manifestat pe plan european, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, romantismul
impune primatul sentimentului şi al fanteziei creatoare, subiectivitatea, afirmarea individualităţii,
fascinaţia misterului şi a excepţionalului, interesul pentru folclorul local şi mituri, preferinţa pentru
anumite motive literare şi teme, precum: trecutul istoric, iubirea şi natura, geniul, sau pentru atitudini
poetice specifice (melancolia, singurătatea, reveria, contemplaţia).
Ultimele trei decenii ale secolului al XIX-lea marchează, pentru literatura română, intrarea într-o
etapă nouă, care îi permite modernizarea rapidă şi recuperarea decalajului faţă de Occident. În epoca
marilor clasici se afirmă scriitori precum Mihai Eminescu, Ion Creangă, I. L. Caragiale, Ioan Slavici a
căror valoare depăşeşte graniţele țării şi care vor deveni repere ferme ale literaturii române moderne.
Creaţia eminesciană valorifică în mod original particularităţile romantismului, utilizând un timbru
aparte. Aceste particularităţi sunt reflectate în poemul-sinteză „Luceafărul”, apărut în 1883, în
Almanahul Societăţii Academice Social-Literare „România Jună” din Viena, fiind apoi reprodus în
revista „Convorbiri literare”.
Consider că viziunea romantică despre lume este dată de temă, de relația geniu – societate, de
structură, de alternarea planului terestru cu planul cosmic, de antiteze, de motivele literare (Luceafărul,
noaptea, visul), de imaginarul poetic, de cosmogonii, de amestecul speciilor (elegie, meditație, idilă,
pastel), de metamorfozele lui Hyperion (înger și demon). Elementele viziunii clasice sunt echilibrul
compozițional, simetria, armonia și caracterul gnomic.
Poemul aparţine esteticii romantice atât prin particularităţile de structură (comunicarea în textul
poetic/ raportul autor-eu liric; lirism; elemente de compoziţie în textul poetic: titlu, incipit, secvenţe
poetice, relaţii de opoziţie şi de simetrie, elemente de recurenţă - motiv poetic, laitmotiv; nivelurile
textului poetic), cât şi prin acelea de limbaj şi expresivitate (caracteristicile limbajului poetic; imaginar
poetic; procedee artistice/ figuri de stil; elemente de prozodie).
Sursele de inspirație, de ordin folcloric şi filozofic, sunt basmul românesc Fata în grădina de aur
cules de austriacul Richard Kunisch, motivul zburătorului, dar şi antinomiile dintre geniu şi omul comun
din filozofia lui Arthur Schopenhauer.
Tema poemului este romantică: problematica geniului în raport cu lumea, iubirea şi cunoaşterea.
Luceafărul poate fi considerat o alegorie pe tema romantică a condiţiei geniului, ceea ce înseamnă că
povestea, personajele, relaţiile dintre ele sunt transpuse într-o suită de metafore, personificări şi simboluri.
Poemul romantic se realizează prin amestecul genurilor (epic, liric şi dramatic) şi al speciilor.
Astfel, lirismul susţinut de meditaţia filozofică şi expresivitatea limbajului este turnat în schema epică a
basmului şi are elemente dramatice: secvenţele realizate prin dialog şi dramatismul sentimentelor.
Elemente fantastice se întâlnesc în prima şi a treia parte (metamorfozele şi călătoria lui Hyperion), partea
a doua combină specii lirice aparent incompatibile (idila şi elegia), iar partea a patra a poemului conţine
elemente de meditaţie, idilă şi pastel.
În poem se realizează lirismul de măşti şi lirismul de roluri. „Personajele" poemului sunt „voci"
sau măşti ale poetului, în sensul că eul poetic se proiectează în diverse ipostaze lirice.
Compoziţia romantică se realizează prin opoziţia a două planuri, cosmic şi terestru, de fapt
confruntarea a două moduri de existenţă şi ipostaze ale cunoaşterii: geniul şi omul comun. Simetria
compoziţională se realizează în cele patru părţi ale poemului astfel: cele două planuri interferează în
prima şi în ultima parte, pe când partea a doua reflectă doar planul terestru (iubirea dintre Cătălin şi
Cătălina), iar partea a treia este consacrată planului cosmic (călătoria lui Hyperion la Demiurg, ruga şi
răspunsul).
Incipitul poemului se află sub semnul basmului, timpul este mitic (illo tempore): „A fost odată ca-n
poveşti/ A fost ca niciodată". Cadrul este umanizat, portretul fetei de împărat este realizat prin superlative
de factură populară, care scot în evidenţă unicitatea terestră „Cum e fecioara între sfinţii Şi luna între
stele"
Partea întâi este o poveste de iubire, cu imaginar romantic. Fata de împărat contemplă Luceafărul
de la fereastra dinspre mare a castelului. La rându-i, Luceafărul, privind spre „umbra negrului castel", o
îndrăgeşte pe fată şi se lasă copleşit de dorință. Semnificaţia alegoriei este că fata pământeană aspiră spre
absolut, iar spiritul superior simte nevoia compensatorie a materialităţii. Cadrul este nocturn, specific
romantic, favorabil visului. Motivul serii şi al castelului accentuează romantismul. Întâlnirea are loc în
plan oniric, în oglindă; planul terestru alternează cu cel cosmic.
La chemarea fetei: „O dulce-al nopţii mele domn/ De ce nu vii tu? Vină! / Cobori în jos, luceafăr
blând…", Luceafărul se smulge din sfera sa, spre a se întrupa prima oară din cer şi mare, asemenea lui
Neptun, ca un „tânăr voievod”, în fapt, „un mort frumos cu ochii vii". În aceasta ipostază angelică,
Luceafărul are o frumuseţe construită după canoane romantice: „păr de aur moale", „umerele goale",
„umbra feţei străvezii". Fata refuză să-l urmeze, deşi Luceafărul îi oferă lumea acvatică şi eternizarea
iubirii:,,Colo-n palate de mărgean / Te-oi duce veacuri multe, / Şi toată lumea-n ocean/ De tine o s-
asculte."
La a doua chemare rostită de fată se produce a doua întrupare din soare şi noapte, în ipostaza
demonică: „O, eşti frumos, cum numa-n vis/ Un demon se arată". Imaginea se înscrie tot în canoanele
romantismului prin antiteza alb-negru, viu-mort: părul negru, „marmoreele braţe", „ochii mari şi
minunaţi", „Privirea ta mă arde". Deşi unică între pământeni, fata îi refuză din nou darul: lumea cosmică.
Luceafărul formulează sintetizator diferenţa care-i separă: „eu sunt nemuritor/ Şi tu eşti muritoare"', dar
din iubire acceptă supremul sacrificiu cerut de fată, să devină muritor „Da, mă voi naşte din păcat/
Primind o altă lege, / Cu veşnicia sunt legat, / Ci voi sa mă dezlege/'
Partea a doua, idila dintre fata de împărat, numită acum Cătălina, şi pajul Cătălin, înfăţişează o
altă ipostază a iubirii, cea concretă, în planul terestru. Asemănarea numelor sugerează apartenenţa la
aceeaşi categorie, a omului comun. Cătălina recunoaşte asemănarea, dincolo de statutul social: „încă de
mici / Te cunoşteam pe tine/ Şi guraliv şi de nimic/ Te-ai potrivi cu mine”. Aşadar Cătălin devine
întruchiparea teluricului, a mediocrităţii pământene, sugerată de epitete: „viclean copil de casă" / „Băiat
din flori şi de pripas/ Dar îndrăzneţ cu ochii", „cu obrăjei ca doi bujori". Idila se desfăşoară sub forma
unui joc. Pentru a o seduce pe fată, Cătălin urmează o tehnică asemănătoare cu aceea a prinderii păsărilor
în Evul Mediu, timpul predilect al romanticilor. Chiar dacă acceptă iubirea pământeană, Cătălina aspiră
încă la iubirea ideală pentru Luceafăr: „O, de Luceafărul din cer / M-a prins un dor de moarte" ceea ce
ilustrează aspiraţia specific umană spre absolut, atracţia către fiinţa inaccesibilă.
Partea a treia ilustrează planul cosmic şi constituie cheia de boltă a poemului. Luceafărul
realizează o călătorie regresivă temporal, în sens invers creaţiei universului : „Şi din a chaosului văi,/ Jur
împrejur de sine,/ Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi/ Cum izvorau lumine". Zborul cosmic potenţează
intensitatea sentimentelor, lirismul, setea de iubire, ca act al cunoaşterii absolute. Amplificarea acestui
zbor culminează cu imaginea Luceafărului ca fulger „Părea un fulger neîntrerupt/ Rătăcitor prin ele”.
Punctul în care el ajunge este unul al lipsei de spaţiu şi al atemporalităţii, momentul de dinaintea naşterii
lumilor: „Căci unde-ajunge nu-i hotar, / Nici ochi spre a cunoaşte, / Şi vremea-ncearcă în zadar/ Din
goluri a se naşte".
În dialogul cu Demiurgul, Luceafărul însetat de repaos, adică de viaţă finită, de stingere, este numit
Hyperion, nume de sugestie mitologică, în greaca veche „cel care merge pe deasupra”. Hyperion îi cere
Demiurgului să-l dezlege de nemurire pentru a descifra taina iubirii absolute, în numele căreia este gata
de sacrificiu: „Reia-mi al nemuririi nimb/ Şi focul din privire,/ Şi pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de
iubire". Demiurgul refuză cererea lui Hyperion și îi explică absurditatea dorinţei lui, prilej cu care este
pusă în antiteză lumea nemuritorilor şi aceea a muritorilor. Astfel, muritorii nu-şi pot determina propriul
destin sau «noroc» şi sunt supuşi voinţei oarbe de a trăi. Omul de geniu, în schimb, este capabil de a
împlini idealuri înalte, se află dincolo de timp şi spaţiu „Noi nu avem nici timp, nici loc,/ Şi nu cunoaştem
moarte".
În schimb, Demiurgul îi propune lui Hyperion diferite ipostaze ale geniului: a cuvântului creator
„Cere-mi - cuvântul meu de-ntâi/ Să-ţi dau înţelepciune", ipostaza împăratului „Ţi-aş da pământul în
bucăţi/ Să-l faci împărăţie", a geniului militar/ a cezarului „îţi dau catarg lângă catarg,/ Oştiri spre a
străbate/ Pământu-n lung şi marea-n larg". Ultimul argument este chiar superficialitatea Cătălinei: „Şi
pentru cine vrei să mori?/ Întoarce-te, te-ndreaptă/ Spre-acel pământ rătăcitor/ Şi vezi ce te aşteaptă",
Partea a patra, în care se întâlnesc cele două planuri, terestru şi cosmic, închide poemul simetric
Idila Cătălin-Cătălina are loc într-un cadru romantic specific: departe de lume, sub crengile de tei
înflorite, în singurătate şi linişte, în pacea codrului, sub lumina blândă a lunii. Declaraţia de dragoste a lui
Cătălin exprimată prin metaforele: „noaptea mea de patimi”, „durerea mea", „iubirea mea de-ntâi",
„visul meu din urmă, îl proiectează pe acesta într-o altă lumină decât aceea din partea a doua a poemului.
Profunzimea pasiunii lui şi unicitatea iubirii, îi scoate pe cei doi din ipostaza terestră în constituirea
cuplului adamic. Îndrăgostită, Cătălina are nostalgia astrului iubirii şi-i adresează pentru a treia oară
chemarea, care de această dată Luceafărul semnifică steaua norocului: „Cobori în jos, luceafăr blând,/
Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n codru şi în gând,/ Norocu-mi luminează!”. Refuzul Luceafărului
delimitează cele două lumi şi exprimă acceptarea orgolioasă a propriei condiţii: „Trăind în cercul vostru
strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece". Atitudinea geniului este una
de interiorizare a sinelui, de asumare a eternităţii şi o dată cu ea a indiferenţei, a ataraxiei stoice. Omul
comun este incapabil să-şi depăşească limitele, iar geniul manifestă un profund dispreţ faţă de această
incapacitate: „Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?".
Prozodia poemului se realizează în cele 98 de catrene, cu versuri de 7-8 silabe, cu rimă încrucişată
şi ritm iambic.
Poemul Luceafărul reprezintă o meditație asupra destinului geniului în lume, văzut ca ființă solitară
și nefericită, opusă omului comun.