Accidentul nuclear de la Cernobîl

CAE Cernobîl se află în apropiere de orașul Pripiat, Ucraina, la 18 km nord-vest de

orașul Cernobîl, la 16 km - sud de frontiera ucraino-belarusă și aproximativ 110 km
nord de Kiev. Centrala a fost compusă din patru reactoare de tip RBMK-1000,
fiecare capabil de producere a 1 GW de putere electrică. Construirea centralei a
început în anii '70 ai secolului XX, cu reactoarele #1 (care a fost închis în anul 1977),
#2 în 1978, #3 în 1981 și #4 în 1983. Două alte reactoare - #5 și #6 - erau în timpul
construcției când a avut loc accidentul.
Sâmbătă, 26 aprilie 1986, la 01:23:58 am, reactorul #4 a suferit o explozie
catastrofală a cazanelor sub presiune de abur din componența acestuia, care a
declanșat un incendiu, o serie de explozii adiționale și fluidizare nucleară.
Accidentul poate fi gândit ca o versiune extremă a accidentului SL-1 în Statele Unite
din 1961, unde centrul reactorului a fost distrus (omorând trei oameni),
radioactivitatea răspândindu-se direct în interiorul clădirii unde se afla SL-1. În
timpul accidentului de la Cernobîl însă, aceasta a fost dusă prin vânt spre frontierele
internaționale.
Accidentul de la Cernobîl a degajat între cinci și zece ori mai mult material
radioactiv decât cel de la Fukushima (Japonia), de mai multe ori cantitatea de radiații
emise de bombele de la Hiroshima și Nagasaki, dar mai puțin de 1% decât au aruncat
în atmosferă testele nucleare de suprafață ale armelor nucleare, până la interzicerea
efectuării acestora în atmosferă.
Înainte de accident
Condițiile pentru începerea acestui test au fost pregătite pe lumină la data de 25
aprilie și producția de energie a reactorului a fost redusă spre 50%. O stațiune locală
de putere a fost închisă neașteptat. Coordonatorul rețelei electrice a Kievului a cerut
amânare scăderii aportului energetic al centralei în rețea, pentru acoperirea vârfului
de consum al serii. Directorul centralei a consimțit și a amânat testul pentru mai
târziu. Testul de siguranță a fost amânat până la schimbul de noapte, o echipă
neexperimentată care ar fi trebuit să lucreze la reactorul #4 noaptea aceea și
următoarea.
La 11:00 noaptea, 25 aprilie, se permite închiderea reactorului pentru continuarea
testului. S-a prevăzut ca din nominalul său de 3,2 GW energie, aducerea reactorului
spre 0,7-1,0 GW, cu scopul de a efectua testul la cel mai jos nivel de putere
recomandat. Oricum, noua echipă a fost surprinsă de amânarea anterioară a
încetinirii reactorului și a urmat protocolul original al testului. Urmarea a fost
reducerea prea rapidă a nivelului de putere. În acea situație, reactorul a produs
mult xenon-135, care a scăzut și mai mult puterea (spre 30 MW - aproximativ 5%
de valoare presupusă). Operatorii au crezut că scăderea rapidă a fost din cauza unui
defect la unul dintre regulatorii de putere, scăpând din vedere contaminarea
reactorului. Cu scopul de a spori reactivitatea (neștiind că scăderea drastică a puterii
este cauzată de absorbția în exces a neutronilor de xenon-135), au fost scoase
celulele de control din reactor în ciuda faptului că acest lucru este permis cu
respectarea unor reguli stricte de siguranță. Cu toate acestea, puterea reactorului nu
a crescut decât în jur de 200 MW putere ce reprezenta mai puțin de o treime din
minimul necesar pentru efectuarea experimentului. Mai mult, șeful echipei alege
continuarea experimentului. Ca parte din experiment, la 1:05 a.m., pe 26 aprilie au
fost pornite pompele de apă care erau acționate de turbina generatorului crescând
fluxul de apă peste specificațiile regulilor de siguranță. Fluxul de apă crește spre ora
1:19 a.m. (în tot acest timp apa absorbind neutroni) și nivelul tot mai mare necesitând
scoaterea manuală a celulelor de control. Acest aspect produce o funcționare foarte
instabilă unde lichidul de răcire și xenon-135 au substituit rolul celulelor de control
din reactor.

Una din principalele măsuri luate de sovietici a fost detașarea în zonă a unei „armate
de sacrificiu”, formată din circa 600 de mii civili, soldați și pompieri, care să
lichideze incendiul și să încerce să limiteze efectele radioactive, oameni care au fost
condamnați însă la expunerea la efecte radioactive uriașe, cu consecințe catastrofale
pentru sănătatea lor.

Piloții de elicoptere au primit misiunea de a arunca asupra reactorului tone de plumb,

nisip, argilă, precum și alte materiale, având ca scop stingerea incendiului, în
subteran, minerii au primit misiunea de a săpa un tunel de 150 de metri şi o cameră
de 30 pe 30 de metri, pentru o instalație de răcire, exact sub reactorul incandescent,
iar pe acoperișul reactorului, soldați cu lopeți aruncau bucățile de grafit fumegând
înapoi în nucleu.

La 6 mai incendiul avea să se afle sub control, moment în care a început construcția
unui sarcofag din beton și oțel, pentru a crea o incintă etanșă care să împiedice
răspândirea în atmosferă a produselor din reactorul distrus.