Societatea Națiunilor

Societatea Națiunilor sau Liga Națiunilor a fost o organizație interguvernamentală înființată în urma Conferinței de Pace de la
Paris care a pus capăt Primului Război Mondial și precursoarea Organizației Națiunilor Unite. Societatea a fost prima organizație
internațională de securitate având obiectivul principal să mențină pacea mondială.[3] În perioada de maximă dezvoltare, între 28
septembrie 1934 și 23 februarie 1935, a avut 58 membri. Stabilite în Pactul Societății Națiunilor, scopurile principale ale Societății
erau prevenirea războiului prin securitate colectivă, dezarmarea, și rezolvarea disputelor internaționale prin negociere și arbitraj.
[4]
Printre altele erau tratate și probleme precum condițiile de muncă, tratamentul corect a locuitorilor indigeni, traficul de persoane
și a drogurilor, comercializarea armelor, sănătatea mondială, prizonierii de război, și protejarea minorităților din Europa.[5]

Filozofia diplomatică a Ligii Națiunilor, a reprezentat o schimbare radicală a gândirii politice față de ultimele sute de ani
precedenți. Societatea nu dispunea de forțe armate proprii, ci depindea de Marile Puteri pentru a-și pune în aplicare rezoluțiile,
menținerea sancțiunilor economice pe care Societatea le impunea sau să i se ofere o armată pe care Societatea să o poată
folosi când va fi necesar. Cu toate acestea, ezitau adesea să o folosească. Sancțiunile puteau de asemenea să nemulțumească
membrii Societății, prin urmare nu se puteau conforma cu acestea. Când Societatea i-a acuzat pe soldații italieni că ținteau
corturile medicale ale Crucii Roșii în timpul celui de-al Doilea Război Italo-Etiopian, Benito Mussolini a răspuns că „Societatea
Națiunilor este extrem de eficientă atunci când ciripesc păsărelele, dar își pierde complet utilitatea atunci când atacă uliii”.[6]

După o serie de succese și unele eșecuri din anii 1920, Liga s-a dovedit neputincioasă în fața agresiunii Puterilor Axei din anii
1930. Germania a părăsit Societatea Națiunilor, urmată apoi de Japonia, Italia, Spania și alții. Declanșarea celui de-al Doilea
Război Mondial a însemnat eșecul scopului principal al Societății, acela de a împiedica o nouă conflagrație mondială.Organizația
Națiunilor Unite a înlocuit-o după sfârșitul războiului și a moștenit un număr de agenții și organizații fondate de Societate.

Originile Societății

Conceptul unei comunități pașnice a națiunilor datează încă din 1795, când în eseulPerpetual Peace: A Philosophical
Sketch scris de Immanuel Kant[7] a subliniat crearea unei societăți a națiunilor care să controleze conflictele și să promoveze
pacea între state.[8] În acesta, Kant susținea crearea unei comunități globale pașnice, nu în sensul să există un guvern mondial,
dar în speranța că fiecare stat s-ar declara stat liber care să-și respecte cetățenii și să-și întâmpine vizitatorii străini ca pe semeni.
O uniune a statelor libere va promova o societate mondială pașnică datorită acestei raționalizări, prin urmare poate exista o pace
perpetuă legată de comunitatea internațională.[9]

Cooperarea internațională pentru promovarea securității colective își are originea înConcertul European, care s-a dezvoltat în
urma Războaielor napoleoniene în secolul XIX printr-o încercare de a menține status quo-ul între statele europene și să evite alte
războaie.[10][11] Această perioadă a cunoscut de asemenea o evoluție a dreptului internațional odată cu prima Convenție de la
Geneva înființând legi despre ajutorul umanitar pe timp de război și convențiile internaționale de la Haga din 1899 și 1907 care
reglementează normele de război precum și soluționarea pașnică a disputelor internaționale.[12][13]

Precursoarea Societății Națiunilor, Uniunea Interparlamentară (UIP), a fost formată de către activiștii pentru pace William Randal
Cremerși Frederic Passy în 1889. Organizația activa la nivel internațional cu o treime din membrii parlamentului, în cele 24 de
state care aveau parlamente și erau membre UIP până în 1914. Obiectivele sale au fost de a încuraja guvernele să își
soluționeze diferendele internaționale prin mijloace pașnice și de arbitraj iar conferințele anuale au fost organizate pentru a ajuta
guvernele să îmbunătățească procesul de arbitraj internațional. Organizarea UIP a constat într-un consiliu condus de un
președinte care va fi ulterior preluată în organizarea Societății.[14]
La începutul secolului XX, două blocuri-putere au apărut prin alianțele între Marile Puteri europene. Aceste alianțe au intrat în
vigoare laînceputul Primului Război Mondial în 1914, implicând toate puterile majore europene în război. Acesta a fost primul
război major din Europa între statele industrializate și pentru prima dată în Europa Occidentală când produsele industrializării (de
exemplu producția în masă) au fost folosite în război. Pierderilor nemaiîntâlnite în urma războiului industrial a fost de opt milioane
și jumătate de membrii morți ale serviciilor armate și 21 de milioane de răniți și aproximativ 10 milioane de civili morți.[15][16]

Până la sfârșitul conflagrației în noiembrie 1918, războiului a avut un impact profund, afectând sistemele sociale, politice și
economice ale Europei cauzând o traumă psihologică și psihică pe continent.[17] Sentimentul anti-război a crescut în întreaga
lume; Primul Război Mondial a fost descris ca fiind „războiul menit să pună capăt oricărui război”[18][19] iar cauzele posibile au fost
investigate viguros. Cauzele descoperite cuprindeau cursa înarmării, alianțele, diplomația secretă și libertatea statelor suverane
de a participa la război din propriul interes. Remediile percepute asupra acestora erau văzute ca fiind înființarea unei organizații
internaționale a cărui scop principal era prevenirea unui viitor război prin dezarmare, diplomație deschisă, cooperare
internațională, restricțiile privind dreptul la războaie și sancțiunile care au făcut războiul neatrăgător națiunilor.[20]

În vreme ce Primul Război Mondial era în plină desfășurare, mai multe guverne și grupuri începuse inițierea unor planuri de a
schimba modul în care relațiile internaționale se desfășurau cu scopul de a preveni repetarea războiului.[18] Președintele Statelor
Unite Woodrow Wilson și consilierul său, colonelul Edward M. House, au promovat cu entuziasm ideea unei Societăți ca un
mijloc de a evita orice repetare a vărsării de sânge văzute în Primul Război Mondial, iar înființarea unei Societăți a fost un punct
principal al celor paisprezece puncte pentru pace.[21] Mai exact, punctul final stipula că „se va forma o asociație generală de
națiuni în vederea creării de garanții mutuale de independență politică și de integritate teritorială a statelor mari și mici.”[22][23]

Înainte de redactarea termenilor specifici ai păcii, Wilson a recrutat o echipa condusă de colonelul House pentru a compila orice
informații considerate pertinente pentru evaluarea situației geopolitice din Europa. La începutul lunii ianuarie 1918, Wilson l-a
chemat pe House la Washington iar cei doi au început să elaboreze într-un secret total, primul mesaj al Societății Națiunilor care
a fost trimis la un Congres neavizat la 8 ianuarie 1918.[24]

Planurile finale ale lui Wilson pentru Societate au fost puternic influențate de prim-ministrul sud-african, Jan Christiaan Smuts. În
1918, Smuts a publicat o serie de tratate intitulate The League of Nations: A Practical Suggestion. Conform biografiei scrise de
F.S. Crafford despre Sumts, Wilson a adoptat „și ideile și stilul” lui Smuts.[25]

La data de 8 iulie 1919, Woodrow Wilson a revenit în Statele Unite și a lansat o campanie la nivel național cu scopul de a asigura
sprijinul poporului american pentru intrarea țării lor în Societate. La 10 iulie, Wilson a declarat în fața Senatului că „un nou rol și o
nouă responsabilitate au revenit acestei mari națiuni pe care o onorăm și pe care cu toții dorim să o ridicăm la un nivel mai mare
al serviciilor și realizărilor.” Discursul președintelui Wilson a fost primit cu răceală, mai ales de către republicani. [26]

Conferința de Pace de la Paris a permis înființarea Societății Națiunilor (în franceză Société des Nations, germană Völkerbund)
la data de 25 ianuarie 1919, având ca scop impunerea unei păcii ca urmare a Primului Război Mondial.[27] Pactul Societății
Națiunilor a fost scris de o comisie specială, iar Societatea a fost instituită în Partea I a Tratatului de la Versailles. La 28 iunie
1919,[28][29] 44 de state au semnat Pactul, inclusiv 31 de state care au participat la război alături de Tripla Antantă sau s-a alăturat
acesteia în timpul conflagrației. În ciuda eforturilor lui Wilson de a organiza și promova Societatea, și pentru care primise Premiul
Nobel pentru Pace în 1919,[30] Statele Unite ale Americii nu s-a alăturat Societății. Opoziția din senatul Statelor Unite ale Americii,
în special din partea politicienilor republicanilor Henry Cabot Lodge și William E. Borah împreună cu refuzul lui Wilson de face
compromis au asigurat că Statele Unite ale Americii nu vor aproba Pactul.
Societatea a ținut prima întâlnire a consiliului la Paris pe 16 ianuarie 1920, la șase zile după intrarea în vigoare a Tratatului de la
Versailles.[31] În noiembrie, sediul central al Societății s-a mutat la Geneva, la care prima Adunare Generală s-a desfășurat pe 15
noiembrie 1920[32] cu reprezentanți din 41 de state.[33]

Limbi și simboluri

Limbile oficiale folosite în cadrul Societății Națiunilor erau franceza, engleza[34] și spaniola (din 1920). Societatea avea în vedere
adoptarea limbii esperanto ca limbă de lucru și încuraja folosirea acesteia, însă niciuna din opțiuni nu a fost adoptată.[35] În
1921, Lord Robert Cecil a propus introducerea limbii esperanto în școlile statelor membre și s-a cerut elaborarea unui studiu pe
acest fapt.[36] Când raportul a fost prezentat doi ani mai târziu, se recomanda predarea limbii esperanto în școli, propunerea fiind
acceptată de 11 delegații.[35] Opoziția cea mai puternică a venit din partea delegatului francez Gabriel Hanotaux pentru a proteja
limba franceză, argumentând că este deja limba internațională.[37] Datorită acestei opoziții, propunerea nu a fost adoptată.[38]

În 1939, a apărut o emblemă semioficială: două stele cu cinci colțuri în cadrul unui pentagon albastru. Acestea simbolizau cele
cincicontinente și cele cinci rase globale. Deasupra și dedesubt emblemei se afla numele în engleză (League of Nations),
respectiv în franceză (Société des Nations).[39]

Principalele instituții

Principalele instituții structurale ale Societății au fost: Adunarea; Consiliul și Secretariatul Permanent (condus de Secretarul
General și cu sediul la Geneva). Aceasta aveau două aripi importante în: Curtea Permanentă de Justiție Internațională și
Organizația Internațională a Muncii. Pe lângă acestea, au existat mai multe agenții și comisii auxiliare.[40] Bugetul fiecărei instituții
era alocat de Adunare (Societatea era sprijinită financiar de statele membre). [41]

Relațiile dintre Adunare și Consiliu nu erau definite în mod explicit, iar, cu puține excepții, competențele lor erau în mare parte
asemănătoare. Fiecare organ putea face față oricărei probleme în sfera de competență a Societății sau putea afecta pacea
mondială. Probleme și sarcini deosebite se puteau îndrepta la Consiliu sau la Adunare. Informațiile se puteau transmite de la un
organ la altul.[42]

Unanimitatea a fost necesară pentru adoptarea deciziilor atât a Adunării cât și a Consiliului, cu excepția problemelor de
procedură și a altor cazuri specifice, precum admiterea noilor membrii. Acest regulament general în cea ce privește unanimitatea
a fost recunoașterea suveranității naționale. Societatea căuta soluții de acord comun și nu prin dictate. Totuși, în cazurile
disputelor, acordul părților nu necesita unanimitate.[43]

Secretariatul
Secretariatul permanent, înființat la sediul Societății la Geneva, cuprindea o colectivitate de experți în diferite sfere sub
conducereaSecretarului General.[44] Principalele sectoare ale Secretariatului erau: politic, financiar și economic; sectorul de
tranzit; sectorul minorităților și administrației (Saar și Danzig); sectorul de mandate; sectorul pentru dezarmarea; sectorul
sănătății; sectorul social (traficul de femei și copii); sectorul Biroul Internațional și Cooperarea Intelectuală; sectorul legal; și
sectorul de informații. Fiecare sector era responsabil pentru întreaga activitate oficială a secretariatului legată domeniul aparte și
se ocupa cu organizarea tuturor întrunirilor și conferințelor, funcționând ca serviciul civil al Societății. În 1931, numărul
personalului era la 707.[45]

Adunarea
Adunarea era alcătuită din reprezentanții tuturor statelor membre Societății.[46] Fiecare stat putea avea până la 3 reprezentanți și
un singur vot.[47] Adunarea se întrunea la Geneva iar după primele sesiuni din 1920, [48] următoarele sesiuni se desfășurau în
septembrie o dată pe an.[47] Funcțiile speciale ale Adunării cuprindea admiterea noilor membrii, alegerile periodice a membrilor
non-permanenți ai Consiliului, alegerile cu Consiliul judecătorilor Curții Permanente și controlul bugetului. În practică, Adunarea
devenise forța de coordonare generală a activității Societății.[49]

Consiliul
Consiliul Societății funcționa ca un organ executiv controlând activitatea Adunării.[50] Consiliul era compus din reprezentații
principalelor puteri aliate (Marea Britanie, Franța, Italia și Japonia) și din patru membrii nepermanenți aleși pe termene fixe.
[51]
Primii patru membrii nepermanenți ai Consiliului au fost Belgia, Brazilia, Grecia și Spania.[52]

Structura Consiliului a fost ulterior schimbată de mai multe ori. Numărul membrilor nepermanenți a crescut la șase în 22
septembrie 1922, iar apoi la nouă în 8 septembrie 1926. Werner Dankwort din partea Germaniei a făcut efort ca țara sa natală să
se alăture Societății reușind acest lucru în 1926. Germania devenise al cincilea membru permanent, astfel Consiliul era format
din cincisprezece state membre. Ulterior, după ieșirea Germaniei și Japoniei din cadrul Societății, numărul locurilor
nepermanente a crescut de la nouă la unsprezece, iar Uniunea Sovietică a devenit membru permanent, astfel Consiliul era
alcătuit din cincisprezece membrii. Consiliul se întâlnea, în medie, de cinci ori pe an și în sesiuni extraordinare când era necesar.
În total, au fost ținute 107 sesiuni publice între 1920 și 1939.[53]

Alte instituții
Societatea supraveghea Curtea Permanentă de Justiție Internațională și alte câteva agenții și comisii înființate pentru a face față
problemelor internaționale urgente. Printre acestea se numărau Comisia pentru Dezarmare, Organizația Sănătății, Organizația
Internațională a Muncii, Comisia de Mandate, Comisia Internațională de Cooperare Intelectuală (precursor al UNESCO),
Consiliul Permanent Central al Opiului, Comisia pentru Refugiați și Comisia pentru Sclavie. O parte din aceste instituții au
transferateOrganizației Națiunilor Unite după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial; Organizația Internațională a
Muncii, Curtea Permanentă de Justiție Internațională (redenumită în Curtea Internațională de Justiție), și Organizația de
Sănătate (restructurată ca Organizația Mondială a Sănătății) au devenit instituții ONU.[54]

Curtea Permanentă de Justiție Internațională a fost asigurată de Pact, dar nu și înființată de acesta. Consiliul și Adunarea au
creat constituția acesteia. Judecătorii săi au fost aleși de către Consiliu și Adunare, iar bugetul său fost asigurat de către
Adunare. Curtea era alcătuită din șapte judecători și patru judecători adjuncți, aleși pe o perioadă de nouă ani. Curtea a fost în
stare să asculte și să rezolve orice dispută internațională pe care părțile în cauză le ridicau. De asemenea, Curtea putea oferi un
aviz consultativ asupra oricărei dispute sau probleme trimise de Consiliu sau Adunare. Curtea era accesibilă tuturor națiunilor în
anumite condiții generale.[55]

Organizația Internațională a Muncii (OIM) a fost înființată în 1919 după fundamentul părții XIII din Tratatul de la Versailles și a
devenit parte din activitatea Societății.[56] OIM era o organizație autonomă cu propriul organ de guvernare, propria Conferință
Generală și propriul Secretariat, deși avea aceeași membrii ca și Societatea și supusă controlului bugetar al Adunării. Constituția
acesteia era diferită de cea a Societății: delegația a fost acordată nu numai guvernelor dar și reprezentanților angajatorilor și
organizațiilor muncitorilor.Primul director a fost Albert Thomas.[57]

OIM a restricționat cu succes suplimentul de plumb pentru vopsea,[58] și a convins mai multe state să adopte un program de lucru
de 8 ore pe zi și patruzeci și opt de ore de muncă săptămânal. A pus de asemenea capăt munca copiilor, a sporit drepturile
femeilor în locurile de muncă, iar armatorii se făceau răspunzători pentru accidentele care îi implica pe marinari. [56] Organizația a
continuat să existe după desființarea Societății, devenind o agenție a Organizației Națiunilor Unite în 1946.[59]

Organizația pentru sănătate era alcătuită din trei instituții, Biroul de Sănătate care era alcătuită din oficialii permanenți ai
Societății, Consiliul Consultativ General alcătuit din experți medicali și Comitetul de Sănătate. Scopul Comitetului era efectuare
anchetelor, supravegherea activității muncii de sănătate a Societății iar locul de muncă să fie prezentat Consiliului.[60] Această
instituție se axa pe oprirea leprei, malariei, febrei galbene, ultimele două prin inițierea unei campanii internaționale de
exterminarea țânțarilor. De asemenea, Organizația Sănătății a lucrat cu succes cu Uniunea Sovietică pentru prevenirea
epidemiei de tifos, inclusiv organizarea unei campanii mari de educație despre boli.[61]

Societatea Națiunilor a acordat o atenție serioasă problemei cooperării intelectuale încă de la înființarea acesteia. La prima
Adunare (decembrie 1920) s-a cerut participarea Consiliului la organizarea internațională a lucrărilor intelectuale. Consiliul a
adoptat raportul prezentat de al Cincilea Comitet a celei de-a Doua Adunări și a invitat un Comitet distins asupra Cooperării
Intelectuale să se întâlnească la Geneva în august 1922. Filozoful francez Henri Bergson a devenit primul șef la comitetului.
[62]
Programul de lucru al Comitetului cuprindea: investigarea condițiilor de viață intelectuală, asistență statelor a căror viață
intelectuală era pusă în pericol, crearea Comitetelor Naționale pentru cooperare intelectuală, cooperarea cu organizațiile
intelectuale internaționale, protecția proprietății intelectuale, cooperarea inter-universitară, coordonarea lucrărilor bibliografice și a
publicațiilor interbancare internaționale și cooperare internațională în cercetarea arheologică.[63]

Societatea dorea să reglementeze traficul cu droguri, prin urmare a înființat Consiliul Permanent Central al Opiului să
supravegheze sistemul de control statistic introdus în urma celei de-a doua Convenție Internațională a Opiului prin care media
producția, fabricarea, comerțul și debitul opiului și a subproduselor sale. De asemenea, Biroul a creat un sistem de certificare de
import și autorizații de export pentru comerțul internațional legal de stupefiante.[64]

Comisia pentru Sclavie dorea să extirpeze sclavia și traficul de sclavi din lume și lupta împotrivaprostituției forțate.[65] Succesul
său principal a fost prin presarea guvernelor care au administrat țările mandatate să pună capăt sclaviei în aceste țări. În 1926,
Societatea a asigurat o obligație din parteaEtiopiei să pună capăt sclaviei ca o condiție de aderare, iar împreună cu Liberia au
lucrat să desființeze munca silită și sclavia inter-tribală.[65] Aceasta a reușit să câștige emanciparea de 200.000 de sclavi în Sierra
Leone[66] și în raidurile organizate împotriva comercianților de sclavi în speranța că va opri practicarea de muncă forțată din
Africa. De asemenea, a reușit să reducă de la 55% la 4% rata de deces a muncitorilor în construirea căii ferate Tanganyika. S-au
menținut recorduri în controlarea sclaviei, prostituției și a traficului de femei și copii.[67]

Condusă de Fridtjof Nansen, Comisia pentru Refugiați a fost înființată pe 27 iunie 1921,[68] având ca scop apărarea intereselor
refugiaților inclusiv supravegherea repatrierii lor și, când era necesar, reinstalarea acestora.[69] După sfârșitul Primului Război
Mondial existau între două și trei milioane de foști prizonieri de război dispersați în Rusia,[69] comisia reușind în cei doi ani de la
fondare să ajute 425.000 dintre aceștia să se întoarcă acasă.[70] În 1922, a instalat tabere în Turcia pentru a ajuta țara cu criza
refugiaților, ajutând la prevenirea bolilor și a foametei. De asemenea, a creat pașaportul Nansen ca un mijloc de identificare
pentru persoanele apatride.[71]

Comitetul pentru Studierea Statutului Legal al Femeii a avut ca scop determinarea poziției femeii în lume. Acesta a fost înființat în
1938 iar ulterior a devenit parte din ONU cu denumirea Comisia pentru Statutul Femeii. [72]

Membrii
Din cele 42 de state fondatoare, 23 (sau 24 prin includerea Franței Libere) au rămas membre până la desființarea Societății în
1946. În anul fondator, alte șase state au aderat dar numai două au rămas membre de-a lungul existenței Societății. În următorii
ani au aderat alte 15 state. Cel mai mare număr de state membre a fost de 58, în perioada 28 septembrie 1934 (odată cu
aderarea Ecuadorului) și 23 februarie 1935 (odată cu aderarea Paraguayului). În acest timp, doarCosta Rica (22 ianuarie
1925), Brazilia (14 iunie 1926), Imperiul German (27 martie 1933), Germania (19 septembrie 1933) s-au retras afirmând un
dezavantaj diplomatic datorită competențelor slabe.

Uniunea Sovietică a devenit membru pe 18 septembrie 1934,[73][74] și exclusă din Societate pe 14 decembrie 1939
pentru agresiunea împotriva Finlandei[75]. Prin expulzarea Uniunii Sovietice din, Societatea Națiunilor își încălca propriile norme;
numai 7 din cei 15 membrii ai Consiliului au votat în favoarea expulzării (Mare Britanie, Franța, Belgia, Bolivia, Egipt, Africa de
Sud și Republica Dominicană), neexistând o majoritate pe care o cerea Pactul. Trei din acești membrii au fost aleși membrii ai
Consiliului cu o zi înainte de votare (Africa de Sud, Bolivia și Egipt). Practic, acesta a fost unul din ultimele acțiuni înainte de a
înceta să mai opereze datorită izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial. [76]

Egipt a fost ultimul stat care s-a alăturat Societății (26 mai 1937). Primul membru care s-a retras din Societate după fondare a
fostCosta Rica la 22 ianuarie 1925; alăturându-se pe 16 decembrie 1920, l-a făcut de asemenea membrul care s-a retras rapid
din Societate după ce s-a alăturat. Ultimul membru care s-a retras din cadrul Societății înainte de desființare a fost Luxemburg pe
30 aprilie 1942. Brazilia a fost primul membru fondator care s-a retras (14 iunie 1926) iar Haiti a fost ultimul (aprilie 1942). Irak,
alăturându-se în 1932, a fost primul membru al Societății care fusese anterior mandat al Societății Națiunilor.[77]

Mandate

După sfârșitul Primului Război Mondial, puterile Aliate se confruntau cu problema eliminării fostelor colonii germane din Africa și
din Pacific și a câtorva provincii ne-turcești ale Imperiului Otoman. Conferința de Pace a adoptat principiul că aceste teritorii
trebuie administrate de diferite guverne în numele Societății – un sistem de responsabilitate națională supusă supravegherii
internaționale. Acest plan, definit ca sistemul de mandat, a fost adoptat de „Consiliul celor Zece” pe 30 ianuarie 1919 și transmis
la Societatea Națiunilor.[78]

Mandatele Societății Națiunilor au fost stabilite în Articolul 22 al Pactului Societății Națiunilor.[79] Comisia Permanentă de Mandate
supraveghea mandatele Societății Națiunilor,[80] și organiza de asemenea plebiscite în teritoriile disputate astfel încât locuitorii să
poată alege cărei țări vor să se alăture. Existau trei tipuri de clasificare a mandatelor: A, B și C.[81]

Mandate de clasa A
Mandatele de clasa A (aplicată părților din vechiul Imperiu Otoman) erau anumite comunități care au

...atins un stadiu de dezvoltare unde existența lor ca națiuni independente pot fi recunoscute temporar supuse interpretării avizului administrativ

și asistenței unui mandatar până vor fi capabile să se descurce pe propriile forțe. Dorințele acestor comunități trebuie să fie o analiză esențială

în alegerea mandatarului.[82]

Articolul 22, Pactul Societății Națiunilor

Mandate de clasa B
Mandatele de clasa B erau aplicate fostelor colonii germane pe care Societatea și-a asumat responsabilitatea după sfârșitul
Primului Război Mondial. Descrise ca „popoare”, Societatea afirma că erau

...un la așa stadiu că mandatarul trebuie să fie responsabil pentru administrația teritoriului în condiții care vor garanta libertatea conștiinței și

religiei, supuse numai pentru menținerea ordinii publice și morale, prohibiția abuzurilor precum comerțul cu sclavi, traficul de arme și traficul de
băuturi, și prevenirea construirii de fortificații sau de baze militară și navală și de instruire militară a indigenilor cu alte scopuri decât de poliție și

apărarea teritoriului, si securiza de asemenea, egalitatea oportunităților pentru comerț și comercializării cu alte state membre ale Societății

Națiunilor.[82]

Articolul 22, Pactul Societății Națiunilor

Mandate de clasa C
Africa de Sud-Vest și anumite insule ale Pacificului de Sud erau administrate de membrii Societății sub un mandat de clasă C.
Acestea erau clasificate ca „teritorii”

... care, datorită dispersării populației lor, sau numărului lor mic, sau depărtării lor din centrele de civilizație, sau contiguității lor geografice către

teritoriul mandatarului, și a altor circumstanțe, pot fi cel mai bine administrate sub legile mandatarului ca porțiuni integrale din teritoriu, supuse

garanțiilor menționate mai sus în interesele populației indigene.[82]

Articolul 22, Pactul Societății Națiunilor

Puterile mandatare
Teritoriile erau guvernate de Puterile Mandatare, precum Regatul Unit în cazul mandatului pentru Palestina și Uniunea Africii de
Sud în cazul Africii de Sud-Vest până când teritoriile erau considerate capabile să se auto-guverneze. Existau paisprezece
mandate de teritorii împărțite între cele șase Puteri Mandatare ale Regatului Unit, Franței Belgiei, Noii Zeelande, Australiei și
Japoniei.[83] Cu excepțiaRegatului Irakului, care s-a alăturat Societății pe 3 octombrie 1932,[84] aceste teritorii nu și-au obținut
independența până după al Doilea Război Mondial, un proces care nu s-a terminat până în 1990. În urma desființării Societății,
majoritatea mandatelor au deveniteprotectorate ONU.[85]

În plus față de mandate, Societatea însăși guverna Teritoriul Saar Basin timp de 15 ani, înainte să fie înapoiată Germaniei ca
urmare a unui plebiscit, și Orașul Liber Danzig (în prezent Gdańsk, Polonia) de la 15 noiembrie 1920 la 1 septembrie 1939.[86]

Rezolvarea disputelor teritoriale

Urmările Primului Război Mondial a lăsat multe dispute să fie rezolvate între națiuni, inclusiv poziția exactă a granițelor naționale
și care regiuni se vor alipi țării. Majoritatea acestor probleme erau tratate de Puterile Aliate victorioase în instituții precum
Consiliul Suprem Aliat. Aliații obișnuiau să se ocupe numai de aspectele deosebit de dificile. Asta însemna că, în primii trei ani din
1920, Societatea a jucat un rol nesemnificativ în rezolvarea crizei care a dus la izbucnirea conflagrației. Probleme pe care
Societatea în primii ani le includea pe cele desemnate de tratatele de pace de la Paris. [87]

Pe măsură ce Societatea se dezvolta, contribuția acesteia se extindea, iar pe la mijlocul anilor 1920, devenise centrul activității
internaționale. Această schimbare se poate observa în relația dintre Societate și statele ne-membre. De exemplu, Statele Unite și
Rusia au colaborat tot mai mult cu Societatea. În a doua jumătate a anilor 1920, Franța, Marea Britanie, Germania apelau la
Societatea Națiunilor ca principal temei pentru activitatea lor diplomatică și fiecare secretar extern participa la întâlnirile Societății
la Geneva în timpul acelei perioade. De asemenea, apelau la mecanismul Societății încercând să îmbunătățească relațiile și să–
și rezolve neînțelegerile.[88]

Insulele Åland
Åland este un arhipelag din aproximativ 6.500 insule între Suedia și Finlanda. Locuitorii insulei vorbeau numai în suedeză, dar în
1809 Suedia pierduse atât Finlanda cât și insulele Åland pentru Rusia. În decembrie 1917, în timpul frământărilor Revoluției din
Octombrie, Finlanda și-a declarat independența iar majoritatea locuitorilor din Åland doreau ca insulele să facă parte încă odată
din Suedia;[89] cu toate acestea, guvernul finlandez credea că insulele făceau parte din noul stat, deoarece rușii au inclus Åland
în Marele Principat al Finlandei înființat în 1809. Până în 1920, disputa a escaladat la un nivel atât aprig încât exista pericol de
izbucnire a unui război. Guvernul britanic a ridicat problema la Consiliul Societății, însă Finlanda nu a permis Societății să
intervină deoarece considerau că o problemă internă. Societatea a întocmit o listă prin care urma să se decidă dacă Societatea
trebuie să analizeze situația și, cu un răspuns pozitiv, a fost creată o comisie neutră.[89] În iunie 1921, Societatea și-a anunțat
decizia; insulele vor constitui o parte din Finlanda dar cu asigurarea protecției locuitorilor, inclusiv a demilitarizării. Cu acordul
reticent al Suediei, acesta a devenit primul acord internațional european încheiat în mod direct prin intermediul Societății.[90]

Silezia Superioară
Puterile Aliate au ridicat problema Sileziei Superioare la Societate după ce nu au reușit să rezolve disputa teritorială.[91] După
sfârșitul Primului Război Mondial, Polonia avea pretenții teritoriale asupra Sileziei Superioare, care făcea parte din Prusia.
Tratatul de la Versailles recomanda un plebiscit în Silezia Superioară pentru a stabili dacă teritoriul va face parte
din Germania sau Polonia. Plângerile despre atitudinea autorităților germane au dus la revolte iar în cele din urmă la la
izbucnirea primelor două insurecții din Silezia (1919 și 1920). Pe 20 martie 1921 s-a desfășurat un plebiscit în care 59,6%
(aproximativ 500.000) din votanți doreau să rămână în Germania, însă Polonia susținea că condițiile impuse erau nedrepte. Ca
urmare, a izbucnit și a treia insurecție în 1921.[92]

Pe 12 august 1921, i s-a cerut Societății să rezolve problema, iar Consiliul a creat o comisie cu reprezentanți din Belgia, Brazilia,
China și Spania pentru a evalua situația.[93] Comitetul recomanda ca Silezia Superioară să fie împărțită între Polonia și Germania
după preferințele arătate în plebiscit iar cele două părți să decidă detaliile interacțiunii dintre cele două zone. De exemplu, dacă
bunurile să circule liber peste graniță datorită independenței economice și industriale din cele două zone.[94]În noiembrie 1921, s-
a ținut o conferință la Geneva pentru a negocia o înțelegere între Germania și Polonia. După cinci întâlniri, se ajunsese la un
acord, prin care cea mai mare parte a zonei a fost înmânată Germaniei, dar cu sectorul polonez care cuprindea majoritatea
resurselor minerale ale regiunii și o mare parte din industrie. Când acest acord a devenit public în mai 1922, în Germania
resentimentul exprimat era amar, însă tratatul era modificat de ambele țări. Aranjamentul a creat pace în zonă care a durat până
la declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial.[93]

Albania
Granițele Albaniei nu au fost stabilite la Conferința de Pace de la Paris din 1919, acest amănunt fiind rămas în grija Societății să
decidă, dar până în septembrie 1921 nu au fost stabilite. Această situație a creat o situație instabilă, trupele grecești pătrunzând
pe teritoriul albanez pentru operațiuni militare în sud iar trupele iugoslave au intervenit, după ciocnirile cu triburile albaneze în
partea de nord extrem al țării. Societatea a trimis o comisie de reprezentanți din diferite puteri către regiune, iar în noiembrie
1921 Societatea a stabilit că granițele Albaniei să rămână aceleași din 1913 cu trei schimbări minore în favoarea Iugoslaviei.
Forțele iugoslave s-au retras o săptămână mai târziu, deși au protestat.[95]

Problema cu granițele Albaniei a devenit din nou cauza unui conflict internațional când generalul italian Enrico Tellini și patru
asistenți ai săi au fost prinși într-o ambuscadă și uciși pe 24 august 1923 când se trasau noile granițe între Grecia și Albania.
Liderul italian Benito Mussolini era furios, și cerea să fie înființată o comisie să investigheze incidentul iar interesele sale să fie
finalizate în cinci zile. Indiferent de rezultatele anchetei, Mussolini insista ca guvernul grec trebuie să plătească Italiei cincizeci de
milioane de lire pentru reparații. Grecii au declarat că nu vor plătii numai dacă se va dovedi că incidentul a fost provocat de greci.
[96]

Mussolini a trimis o navă de război să bombardeze insula grecească Corfu iar forțele italiene au ocupat Corfu pe 31 august 1923.
Acest lucru a încălcat pactul Societății prin urmare Grecia a apelat la Societatea Națiunilor să se ocupe de acest incident. Totuși,
Aliații au fost de acord (la insistențele lui Mussolini) ca organizația Conferința Ambasadorilor să fie responsabilă pentru
rezolvarea disputei deoarece conferința care l-a numit pe generalul Tellini. Consiliul Societății a analizat disputa dar a trimis
constatările obținute la Consiliul Ambasadorilor pentru a lua ultima decizie. Conferința a acceptat majoritatea recomandărilor
Societății obligând Grecia să plătească cincizeci de milioane de lire Italiei chiar dacă cei care au comis crima nu au fost niciodată
găsiți.[97] Trupele italiene au părăsit apoi insula Corfu. [98]

Memel
Orașul port Memel (acum Klaipėda) și împrejurimile acestuia, cu o populație predominant germană, se aflau sub control
provizoriu al Aliaților potrivit Articolului 99 al Tratatului de la Versailles. Guvernele francez și polonez susțineau transformarea
Memel într-un oraș internațional pe când lituanienii doreau să anexeze zona. Până în 1923, nu se stabilise încă control al zonei
determinând forțele lituaniene să invadeze și să ocupe portul. După ce Aliații nu au reușit să ajungă la un acord cu Lituania, au
ridicat problema la Societatea Națiunilor. În decembrie 1923, Consiliul Societății a stabilit o comisie de investigare. Comisia a
decis să cedeze teritoriul Memel în favoarea Lituaniei și să-i ofere regiunii drepturi autonome. Convenția din Klaipėda a fost
aprobată de Consiliul Societății pe 14 martie 1924 iar apoi de Puterile Aliate și Lituania.[99]

Hatay
Republica Hatay a fost o entitate de tranziție politică care a exista oficial din 7 septembrie 1938 până pe 29 iunie 1939 pe
teritoriulsangeacului Alexandretta sub Mandatul francez pentru Siria. Pe 29 iunie 1939, statul a fost anexat de Turcia prin
consimțământul Franței.[100]

Mosul
În 1926, Societatea a rezolvat disputa asupra controlului fostei provincii otomane Mosul între Regatul Irakului și Republica Turcia.
Potrivit autorităților britanice, cărora li s-a acordat mandat pentru Irak în 1920 și prin urmare reprezentau Irakul în afacerile
externe, Mosul aparținea Irakului; pe de altă parte, noua republică turcă pretindea provincia ca parte din nucleul istoric. O
comisie de anchetare a Societății Națiunilor cu membrii belgieni, maghiari și suedezi au fost trimiși în regiune în 1924 pentru a
analiza situația și au aflat că populația din Mosul nu doreau să facă parte din Turcia sau Irak dar fiindcă erau nevoiți să decidă,
au ales să facă parte din Irak.[101] În 1925, comisia recomandase ca regiunea să rămână parte a Irakului, cu condiția ca britanicii
vor păstra mandatul asupra Irakului pentru încă 25 de ani, pentru a asigura drepturile autonome ale populației kurde. Consiliul
Societății a adoptat propunerea iar la 16 decembrie 1925 a hotărât să acorde Mosul Irakului. Deși Turcia a acceptat arbitrajul
Societății Națiunilor în Tratatul de la Lausanne în 1923, a respins decizia unanimă punând la îndoială autoritatea Consiliului.
Problema a fost ridicată la Curtea Permanentă de Justiție Internațională iar aceasta a afirmat că decizia unanimă luată de
Consiliu trebuie acceptată. Cu toate acestea, Marea Britanie, Irak și Turcia au aprobat pact distinctiv pe 5 iunie 1926, care a
respectat în cea mai mare parte decizia Societății Națiunilor și a atribuit Mosul Irakului. Totuși, s-a căzut de acord ca Irakul să
poată adera la Societate în următorii 25 de ani iar mandatul va lua sfârșit odată ce va deveni membru.[102][103]

Vilnius
După sfârșitul Primului Război Mondial, Polonia și Lituania și-au redobândit independența însă cele două duceau o dispută
asupra granițelor.[104] În timpul Războiului Polono-Sovietic, Lituania a încheiat un tratat de pace cu Uniunea Sovietică prin care
stabilea granițele Lituaniei. Acest acord a oferit control asupra orașului Vilnius (în lituaniană Vilnius, înpoloneză Wilno), vechea
capitală lituaniană, de către Lituania care devenise sediul guvernului. [105] Această tensiune tot mai sporită între Lituania și Polonia
a dus la teama că vor porni un război, iar la 7 octombrie 1920 Societatea a negociat un armistițiu de scurtă-durată.[104] Majoritatea
populației orașului Vilnius în timpul perioadei interbelice era poloneză iar pe 9 octombrie 1920 generalul Lucjan
Żeligowski împreună cu o forță militară de polonezi au preluat orașul și susțineau că Guvernul Lituanian Central se afla sub
protecția lor.[104]

Lituania a cerut asistență din partea Societății iar ca răspuns Consiliul Societății Națiunilor a cerut Poloniei retragerea din zonă.
Guvernul polonez declarase că se va conforma cu Societatea, dar în loc să părăsească orașul a întărit orașul cu mai multe trupe
poloneze.[106] Prin urmare, Societatea a decis ca viitorul orașului Vilnius să fie determinat de locuitorii acestuia într-un plebiscit iar
forțele poloneze să se retragă și să fie înlocuite de o forță internațională organizată de Societate. Câteva state membre ale
Societății, printre care Franța și Marea Britanie, începeau să trimită trupe în zone ca parte din forța internațională. La sfârșitul
anilor 1920,ostilitățile între Polonia și Lituania escaladaseră încă odată dar în 1921, guvernul polonez căuta modalități de
rezolvare pe cale pașnică. A fost de acord să susțină planul Societății, să retragă trupele poloneze și să colaboreze cu plebiscitul.
Cu toate acestea, Societatea avea să nu fie susținută de Lituania și Uniunea Sovietică, care s-au opus oricărei prezențe de forțe
internaționale în Lituania. În martie 1921, Societatea și-a abandonat planurile pentru plebiscit și forța internațională revenind la
încercarea de a oferi un acord între cele două părți.[107] Vilnius și zona dimprejur erau alipite oficial de Polonia în martie 1922, iar
pe 14 martie, Conferința Aliaților au tras frontiera între Lituania și Polonia lăsând Vilnius în cadrul Poloniei.[108] Autoritățile
lituaniene au refuzat să accepte decizia, și a rămas într-o stare război cu Polonia până în 1927. [109] Până la ultimatumul polonez
din 1938 Lituania și-a reluat relațiile diplomatice cu Polonia, punând capăt războiului, și de facto acceptând granițele vecinului
său.[110]

Columbia și Peru
În prima parte a secolului XX au existat câteva conflicte la granița dintre Columbia și Peru iar în 1922, guvernele lor au
semnat Tratatul Salomón-Lozano pentru a rezolva aceste conflicte.[111] Ca parte din acest tratat, orașul-graniță Leticia și zona
împrejmuită au fost cedate din partea Perului către Columbia, oferindu-i acestuia din urmă acces către Râul Amazon.[112] Pe 1
septembrie 1932, șefii de afaceri ai industriilor peruviene de cauciuc și zahăr care și-au pierdut terenurile când zona a fost dată
Columbiei au organizat o invazie a Leticiei.[113] La început, guvernul peruvian nu a recunoscut preluarea militară însă președintele
Perului, Luis Sánchez Cerro, a decis să opună rezistență reocupării columbiene. Ca urmare a ocupării Leticiei de către Armata
peruviană, cele două națiuni au intrat în conflict.[114] După câteva luni de certuri diplomatice, cele două guverne au acceptat
medierea din partea Societății Națiunilor iar reprezentanții lor și-au prezentat cazurile în fața Consiliului Societății. Un acord de
pace provizoriu, semnat de ambele părți în mai 1933, a oferit Societății să preia controlul asupra teritoriului disputat în timp ce
negocierile bilaterale continuau.[115] În mai 1934, a fost semnat un ultim acord de pace, încheindu-se cu înapoierea Leticiei către
Columbia, scuze oficiale din partea Perului pentru invazia din 1932, demilitarizarea zonei care înconjura Leticia, libera navigare
pe râurile Amazon șiPutumayo și o asigurare de neagresiune.[116]

Saar
Saar a fost o provincie înființată și plasată sub controlul Societății prin Tratatul de la Versailles. A fost formată din părți
ale Prusiei șiPalatinatei. După cincisprezece ani de administrație sub Societate, s-a desfășurat un plebiscit pentru a stabili cărei
părți se va alipi, Germania sau Franța. Când referendumul a avut loc în 1935, 90,3% din votanți doreau să facă parte din
Germania.[117][118] Pe 17 ianuarie 1935, Societatea Națiunilor a aprobat reintegrarea teritoriului către Germania.

Alte conflicte

Pe lângă disputa pe teritorii, Societatea încerca să aplaneze și alte conflicte între (chiar și pe plan intern) națiuni. Printre aceste
succese au fost încercări pentru combaterea comerțului internațional de opiu și a sclaviei sexuale și lucra pentru a atenua
suferința refugiaților, în special a celor din Turcia în perioada 1926. Una din inovații în acestă regiune din urmă a fost
introducerea pașaportului Nansen în 1922, care a fost prima carte de identitate recunoscută la nivel internațional pentru refugiații
apatrid.[119]

Grecia și Bulgaria
În urma unui incident produs la granița între Grecia și Bulgaria în octombrie 1925, cele două state au început să se lupte. [120] La
trei zile după incidentul inițial, trupele grecești au invadat Bulgaria. Guvernul bulgar și-a ordonat trupelor să ofere numai o dovadă
de rezistență, și a evacuat între zece și cincisprezece mii de locuitori de la granița regiuni, având încredere în rezolvarea disputei
de către Societate.[121] Societatea a condamnat invazia grecească și a cerut atât retragerea cât și despăgubiri Bulgariei.[120]

Liberia
În urma acuzațiilor de muncă forțată în plantațiile de cauciuc Firestone deținută de americani și acuzațiilor americane de trafic cu
sclavi, guvernul liberian a cerut Societății să pornească o anchetă.[122] Statele Unite ale Americii și Liberia au alcătuit o comisie
pentru investigare, fiind aprobată de Societate. [123] În 1930, un raport al Societății Națiunilor a confirmat prezența sclaviei și a
muncii forțate. Raportul a implicat mai mulți oficiali guvernamentali în vânzarea contractelor de muncă și s-a recomandat ca
aceștia să fie înlocuiți de europeni sau americani. Guvernul liberian a scos în afara legii munca silită și sclavia și au cerut ajutor
americanilor, o mișcare care a stârnit nemulțumire în Liberia și a dus la demisia președintelui Charles D. B. King și a vice-
președintelui său.[123][124] Societatea a amenințat apoi că va înființa o epitropie asupra Liberiei dacă nu se efectuau reforme. [125]

Incidentul din Mukden

Incidentul din Mukden, cunoscut și cu numele „Incidentul Manchurian” sau „Criza din Orientul Îndepărtat” a fost unul din marile
eșecuri ale Societății și a acționat precum un catalizator pentru retragerea Japoniei din organizație. În conformitate cu termenii
unei concesiuni convenite, guvernul japonez avea dreptul să-și staționeze trupele în zona care înconjura Calea ferată din
Manciuria de Sud, o importantă rută comercială între cele două țări, în regiunea chineză a Manciuriei.[126] În septembrie 1931, o
secțiune a căii ferate a avariată ușor de ofițerii și trupele ale armatei japoneze Kwantung[127][128] ca pretext pentru invazia
Manciuriei.[127][129] Cu toate acestea, armata japoneză susținea că soldații chinezi au sabotat calea ferată iar ca represalii aparente
(contrare ordinelor guvernului civil[128]) au ocupat întreaga regiune a Manciuriei. Aceștia au redenumit zona în Manciukuo, iar pe 9
martie 1932 au instaurat un guvern marionetă cu Pu Yi, fostul împărat al Chinei, ca șef executiv.[130] La nivel internațional, acest
nou stat a fost recunoscut numai de către guvernele din Italia și Germania; restul statelor considerau în continuare Manciuria ca
parte integrantă a Chinei. În 1932, forțele aeriene și navale japoneze au bombardat orașul chinezesc Shanghai,
declanșând Incidentul din Shanghai.[131]

Societatea Națiunilor a acceptat să ofere ajutorul cerut din partea guvernului chinez, însă călătoria prea lungă cu vaporul i-a
întârziat pe oficialii Societății să investigheze problema. Odată ajunși, oficialii s-au confruntat cu afirmațiile chinezilor și anume că
japonezii i-au invadat ilegal, iar japonezii susțineau că aceștia acționau pentru a menține pacea în zonă. În ciuda poziției mari a
Japoniei în cadrul Societății, Lytton Report a declarat ulterior că Japonia este agresorul și a cerut înapoierea Manciuriei către
China. Înainte ca raportul să fie votat de către Adunare, Japonia își anunțase intenția de a pătrunde mai mult în China. Raportul a
fost aprobat cu 42-1 în cadrul Adunării în 1933 (numai Japonia votase împotrivă), dar în loc să-și retragă trupele din China,
Japonia s-a retras în calitate de membru al Societății.[132]

Potrivit Pactului, Societatea era obligată să răspundă prin sancționarea economică a Japoniei, sau să adune o armată și să-i
declare război. Totuși, niciuna din aceste măsuri nu au fost aplicate. Amenințarea cu sancționarea economică ar fi fost aproape
inutilă deoarece Statele Unite ale Americii nu era membru al Societății. Orice sancțiune economică pe care Societatea ar fi
impusă asupra statelor membre ar fi fost ineficace, deoarece dacă un stat era împiedicat să facă comerț cu un al membru putea
să facă comerț cu SUA. Societatea putea aduna o armată, dar majoritatea puterilor precum Marea Britanie și Franța erau prea
ocupate de propriile afaceri interne, precum menținerea controlului asupra coloniilor extinse, în special după
învălmășeala Primului Război Mondial.[133] Prin urmare, Japonia a rămas în control asupra Manciuriei, până când Armata
Roșie a Uniunii Sovietice a preluat regiunea și l-a înapoiat Chinei la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.[134]

Războiul din Chaco

Societatea nu reușise să prevină războiul din 1932 dintre Bolivia și Paraguay asupra regiunii secetoase Gran Chaco din America
de Sud. Deși regiunea era mai puțin populată, aceasta cuprindea râul Paraguay și ar fi oferit uneai din cele două state fără ieșire
la mareacces către Oceanul Atlantic,[135] și exista speculația că Chaco ar fi o sursă bogată de petrol, însă aceasta s-a dovedit
incorectă.[136]Încăierările de la graniță de la sfârșitul anilor 1920 au culminat într-un război în toată regula în 1932, când armata
boliviană a atacat paraguayenii la Fort Carlos Antonio López la Lake Pitiantuta.[137] Paraguay a apelat la Societatea Națiunilor,
însă Societatea nu întreprins acțiuni când Conferința Pan-American s-a oferit să medieze situația. Războiul a fost un dezastru
pentru ambii beligeranți, provocând pierderi de 57.000 pentru Bolivia, a cărei populație era în jur de trei milioane și 36.000 de
morți pentru Paraguay, a cărui populație a fost de aproximativ un milion.[138] De asemenea, cele două erau la limita unui dezastru
economic. Până să se negocieze oprirea războiului pe 12 iunie 1935, Paraguay a preluat controlul asupra celei mai mari părți a
regiunii, acest fapt a fost recunoscut printr-un armistițiu semnat în 1938.[139]

Invazia italiană în Abisinia

În octombrie 1935, Benito Mussolini a trimis 400.000 de trupe pentru invazia din Abisinia (Etiopia).[140] Campania a fost condusă
de mareșalul Pietro Badoglio din noiembrie 1935, ordonând bombardamente, folosirea de arme chimice precum iperită, și
otrăvirea aprovizionărilor cu apă împotriva obiectivelor printre care satele lipsite de apărare și centrele medicale.[140][141] Armata
italiană i-a înfrânt pe slab echipații abisinieni și a capturat capitalaAddis Ababa în luna mai 1936 obligându-l pe împăratul
Etiopiei, Haile Selassie, să fugă.[142]

Societatea Națiunilor a condamnat agresiunea Italiei și a sancționat-o economic în noiembrie 1935, însă sancțiunea a fost
ineficace din moment ce nu au interzis vânzarea de petrol sau închiderea Canalului Suez (controlat de Marea Britanie).[143] După
cum observase Stanley Baldwin, pe atunci Prim-Ministrul Marii Britanii, aceasta s-a datorat lipsei unei forțe armate care să
contracareze atacul Italiei.[144] În octombrie 1935, președintele american, Franklin D. Roosevelt adoptase Actele de Neutralitate și
a impus un embargo asupra armelor și munițiilor în ambele tabere, dar a extins și un „embargo moral” asupra combatanților
italieni, printre care și alte obiecte de comerț. Pe 5 octombrie iar apoi pe 29 februarie 1936, Statele Unite a încercat, printr-un
oarecare succes, să-și limiteze exporturile de petrol și alte materiale.[145] Sancțiunile impuse de Societatea Națiunilor au fost
ridicate pe 4 iulie 1936, însă până la acea dată Italia controla zonele urbane ale Abisiniei. [146]

Pactul Hoare–Laval din decembrie 1935 a fost o încercare a Secretarului Britanic de Externe Samuel Hoare și Premierul
francez Pierre Laval de a pune capăt conflictului din Abisinia propunând partajarea țării într-un sector italian și un alt sector
abisinian. Mussolini susținea această inițiativă, însă aceasta a fost deconspirată. Publicul britanic cât și cel francez au protestat
vehement împotriva acestui plan, fiind descris ca o vânzare totală în vederea lichidării Abisiniei. Hoare și Laval au fost obligați să
demisioneze iar guvernele britanic și francez s-au separat de cei doi.[147] În iunie 1936 deși niciun alt șef de stat nu s-a adresat
Adunării Societății Națiunilor în persoană, Haile Selassie a vorbit în cadrul Adunării, cerând ajutor pentru țara sa.[148]

Criza din Abisinia a dovedit cum Societatea Națiunilor poate fi influențată de interesul membrilor săi;[149] unul din motivele pentru
care sancțiunile nu au fost foarte aspre a fost datorită temei Marii Britanii și Franței că Mussolini și dictatorul german Adolf
Hitler vor forma o alianță.[150]
Războiul Civil Spaniol
În data de 17 iulie 1936, Armată Terestră Spaniolă a dat o lovitură de stat ducând la un conflict armat între republicanii
spanioli (guvernul național de stânga) și naționaliști (rebelii conservatorii, anti-comuniști din care făceau partea majoritatea
ofițerilor Armatei Spaniole).[151]Ministrul Afacerilor Externe, Julio Álvarez del Vayo, a făcut apel către Societatea Națiunilor în
septembrie 1936 să primească arme pentru apărarea integrității teritoriale și a independenței politice. Cu toate acestea, membrii
Societății nu au intervenit în Războiul Civil Spaniol sau să prevină o intervenție externă în cadrul conflictului. Adolf Hitler și
Mussolini continuau să-i sprijine pe naționaliștii conduși de Francisco Franco, pe când Uniunea Sovietică a ajutat cealaltă tabără
combatantă. În februarie 1937, Societatea a interzis voluntarii externi, însă aceasta a fost defapt o mișcare simbolică.[152]

Al Doilea Război Chino-Japonez

După mai multe conflicte care s-au purtat de-a lungul anilor 1930, Japonia a lansat o invazie pe scară largă asupra Chinei pe 7
iulie 1937. Pe 12 septembrie, reprezentantul chinez, Wellington Koo a cerut Societății Națiunilor o intervenție internațională.
Țările occidentale îi simpatizau pe chinezi pentru lupta lor, în special în Bătălia de la Shanghai, un oraș cu mulți străini.[153] Cu
toate acestea, Societatea nu a putut asigure nicio măsură practică; pe 4 octombrie, cazul a fost predat către Tratatul Celor Nouă
Puteri.[154][155]

Eșecul dezarmării

Articolul 8 al Pactului Societății Națiunilor prevedea „reducerea armamentului național la minimul compatibil cu siguranța
națională și cu executarea obligațiunilor internaționale impuse printr-o acțiune comună.”[156] O mare parte din timpul și efortul
Societății Națiunilor a fost dedicat acestui scop, deșii guvernele membrilor acesteia erau sceptici că o asemenea dezarmare
vastă poate avea succes sau nici nu era dorită. [157] Puterile aliate erau de asemena obligate conform Tratatului de la Versailles să
încerce dezarmarea, iar restricțiile de armament impuse asupra țărilor învinse au fost descrise ca fiind primul pas către o
dezarmarea mondială.[157] Pactul Societății Națiunilor impunea Societății misiunea de crea un plan de dezarmare pentru fiecare
stat, însă Consiliul a descentralizat această responsabilitate către o comisie specială înființată în 1926 de a pregăti Conferința
Dezarmării Mondiale între 1932-1934.[158] Membrii Societății erau aveau păreri diferite asupra acestei probleme. Franța ezita să-și
reducă armamentul fără o garanție de ajutor militar în cazul în care ar fi fost atacată; Polonia și Cehoslovacia se simțeau
vulnerabile atacurilor din partea de vest și doreau ca reacția Societății asupra agresiunii împotriva membrilor săi să fie
consolidată înainte să se dezarmeze.[159] Fără această asigurare, nu și-ar fi redus armamentele fiind considerau că amenințarea
Germaniei era prea mare. Frica de un atac a crescut când Germania și-a redobândit puterea după Primul Război Mondial, în
special când Adolf Hitler a obținut puterea și a devenit Cancelar al Germaniei în 1933. De asemenea, încercarea Germaniei de a
nu respecta Tratatul de la Versailles și reconstruirea Armatei Germaniei a determinat și mai mult Franța să nu se dezarmeze.[158]

Conferința de Dezarmare Mondială a fost susținută de Societatea Națiunilor la Geneva în 1932, la care au participat 60 de state.
La începutul conferinței a fost propus un moratoriu de un an asupra extinderii armamentelor iar apoi prelungit cu câteva luni.
[160]
Comisia de Dezarmare obținuse inițial acordul Franței, Italiei, Japoniei și a Marii Britanii de a-și reduce flotele marine. Pactul
Kellogg-Briand emis de comisie în 1928, nu reușise să scoată războiul în afara legii. În cele din urmă, Comisia eșuase să
oprească reconstruirea militară a Germaniei, Italiei și a Japoniei în anii 1930. În timpul evenimentelor importante care au dus la
izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial Societatea a fost în mare parte tăcută, precum remilitarizarea Renaniei, ocuparea
regiunii Sudetenland precum și AnschlussulAustriei, fiind interzise prin Tratatul de la Versailles. Chiar și membrii Societății s-au
reînarmat. În 1933, Japonia s-a retras pur și simplu din cadrul Societății decât să-și prezinte decizia,[161] urmată de Germania în
același an (folosind ca pretext eșecul Conferinței de Dezarmare Mondială de a ajunge la un acord de egalitate asupra armelor
dintre Franța și Germania) și Italia în 1937.[162] Ultimul act semnificativ al Societății a fost expulzarea Uniunii Sovietice în
decembrie 1939 după ce a invadat Finlanda.[163]

Deficiențe generale

Izbucnirea celui de-al Doilea Razboi Mondial a demonstrat că Societatea nu a reușit să împiedice cea ce a urmărit de la început,
prevenirea unui alt război mondial. Au existat mai multe motive pentru acest eșec, multe fiind legate deficiențele generale din
cadul organizației. În plus, puterea Societății a fost diminuată de refuzul Statelor Unite de a se alătura. [164]

Origini și structură
Originile Societății ca organizație creată de Forțele Aliate ca parte a inițiativei de pace pentru a pune capăt Primului Război
Mondial a fost privită ca „Liga Învingătorilor”.[165][166] Neutralitatea Ligii avea tendința de a se manifesta ca o nehotărâre. Era
nevoie de un vot unanim din partea a nouă, ulterior cincisprezece, membrii ai Consiliului; prin urmare acțiunea concludentă și
ineficientă a fost dificilă, dacă nu chiar imposibilă. De asemenea, deciziile se luau foarte greu, deoarece câteva cereau
consimțământul întregii Adunări. Această problemă era cauzată în principal de membrii originali ai Societății Națiunilor care nu
doreau să accepte o posibilitate ca soarta lor să decisă de alte state, și prin impunerea votului unanim aceștia și-au atribuit
puterea veto-ului.[167][168]

Reprezentarea globală
Reprezentarea în cadrul Societății a fost mereu o problemă. Deși intenționa să includă toate statele, multe nu s-au alăturat, sau
durata lor în cadrul Societății era scurt. Absentul cel mai evident a fost SUA. Președintele Woodrow Wilson a fost o forță de
conducere aflat în spatele formării Societății și a influențat puternic sistemul pe care l-a luat, însă Senatul SUA a votat pe 19
noiembrie 1919 să nu se alăture.[169] Ruth Henig susținea că devenirea Statelor Unite ca membru ar fi oferit sprijin Franței și Marii
Britanii, eventual făcându-i pe francezi să se simtă mai în siguranță și prin urmare încurajând Franța și Marea Britanie să
coopereze mai mult în cea ce privește Germania iar ascensiunea Partidului Nazist la putere nu ar mai fi fost posibilă.[170] Totuși
Henig știa că în cazul în care SUA ar fi devenit membru, reticența sa de a se angaja în război cu statele europene și să adopte
sancțiuni economice ar putea fi împiedicată de abilitatea Societății de a face față incidentelor internaționale. Structura Guvernului
Statelor Unite ale Americii ar fi fost de asemenea o problemă, întrucât reprezentanții acesteia la Societatea Națiunilor nu ar fi
putut lua nicio decizie în numele ramurii executive americane fără aprobarea ramurii legislative.[171]

În ianuarie 1920, când Societatea se înființase, Germaniei nu i s-a permis să devină membru deoarece era privită ca agresorul
care declanșat Primul Război Mondial. Rusia Sovietică a fost inițial exclusă, deoarece concepția comunistă nu era admisă de
învingătorii războiului. Societatea a fost și mai slăbită când puteri majore au părăsit-o în anii 1930. Japonia era membru
permanent al Consiliului, dar s-a retras în 1933 după ce Societatea s-a opus invadării din Manchuria. [172] Italia, de asemenea,
fusese membru permanent al Consiliului, dar s-a retras în 1937. Ulterior Societatea a acceptat intrarea Germaniei în rândul
membrilor în 1926, fiind considerată o „țară iubitoare de pace”, însă Adolf Hitler a scos Germania din organizație când a ajuns la
putere în 1933.[173]

Securitate colectivă
O altă deficiență a apărut datorită contradicției între idea securității colective care a format temeiul Societății și relațiile
internaționaleîntre statele individuale.[174] Sistem securității colective al Societății cerea națiunilor să acționeze, dacă era necesar,
împotriva statelor pe care le considerau prietenoase, și într-un mod care le putea pune în pericol interesele lor naționale, de a
sprijini statele care nu aveau nicio afinitate. [174] Această deficiență a fost expusă în timpul Crizei din Abisinia, atunci când Marea
Britanie și Franța au trebuit să mențină balanța securității pe care și-au creat-o în Europa „de a se apăra împotriva dușmanilor
din ordinea interioară”,[175] în care Italia a jucat un rol important, împreună cu obligațiile care le revin în Abisinia în calitate de
membru al Societății.[176]

Pe 23 iunie 1936, în urma eșecului eforturilor Societății de a opri războiul Italiei împotriva Abisiniei, Premierul britanic, Stanley
Baldwin, a declarat la Camera Comunelor că securitatea colectivă a

eșuat în cele din urmă datorită ezitării a aproape tuturor națiunilor din Europa de acționa asupra a cea ce îmi place să numesc
sancțiuni militare... Adevăratul motiv, sau principalul motiv, a fost că am descoperit în decursul câtorva săptămâni că nu era nicio
țară, cu excepția țări agresoare, care era pregătită pentru război... Dacă acțiunea colectivă ar trebui să fie un fapt și nici pe
departe un lucru de discutat, înseamnă nu numai că fiecare țară e pregătită de război; dar trebuie să fie pregătită să plece la
război de îndată. Este un lucru groaznic, însă este o parte esențială din securitatea colectivă.[144]

În cele din urmă, Franța și Marea Britanie au abandonat conceptul de securitate colectivă în favoarea politicii de calmare în fața
creșterii militarismul german sub Hitler.[177]

Pacifism și dezarmare
Societatea Națiunilor nu a avut propria forță armată și depindea de Marile Puteri pentru a-și impune rezoluțiile, nevrând însă să
facă acest lucru.[178] Cei doi membrii cei mai importanți, Franța și Marea Britanie, erau reticente să impună sancțiuni cu atât mai
mult să recurgă la acțiuni militare în numele Societății. Imediat după Primul Război Mondial, pacifismul a devenit o forță
puternică între popoarele și guvernele celor două țări. Conservatorii britanici nu era interesați de Societate și preferat, în cadrul
guvernului, să negocieze trate fără implicarea organizației.[179] Mai mult, sprijinul Societății de dezarmare pentru Marea Britanie și
Franța, și ceilalți membri, dar în același timp susținea securitatea colectivă, însemna că Societatea se auto-priva de singurele
mijloace de forță prin care puteau să-și mențină autoritatea.[180]

Când Cabinetul britanic a discutat despre conceptul Societății în timpul Primului Război Mondial, Maurice Hankey, Secretarul
Cabinetului a răspândit un memorandum pe acest subiect. Acesta afirma, „În general mie mi se pare că un asemenea proiect
este primejdios, deoarece va crea un sentiment de securitate care este o închipuire totală”. [181] Acesta a atacat încrederea
britanică antebelică asupra sfințeniei tratatelor ca fiind o amăgire și a încheiat afirmând că:

[O Ligă a Națiunilor] va avea ca rezultat doar eșecul și cu cât eșecul este amânat tot mai mult cu atât mai sigur va fi că această
țară va adormi. Aceasta va pune o mare pârghie în mâinile idealiștilor cu intenții bune care se găsesc aproape în fiecare guvern,
care au condamnat cheltuielile pe armamente, iar în timp, aproape sigur această țară va fi prinsă în dezavantaj.[181]

Ministrul Biroului de Externe, Sir Eyre Crowe a redactat la rândul său un memorandum către Cabinetul britanic susținând că „o
ligă și un pact serios” vor fi doar „un tratat ca oricare tratat”. „Ce este de asigurat că, spre deosebire de celelalte, nu va fi
încălcat?” Crowe a continuat să-și exprime scepticismul asupra „obligației de acțiune comună” împotriva agresorilor deoarece
credea că acțiunile statelor individuale vor fi în continuare determinate de interesele naționale și de balanța de putere. De
asemenea, a criticat propunerea Societății pentru sancțiunile economice deoarece vor fi zadarnice și că „totul este o chestiune
de predominare militară”. Tot acesta a avertizat că dezarmarea comună era practic imposibilă. [181]

Desființare și moștenire

În vreme ce situația din Europa escalada în război, Adunarea a împuternicit Secretarul General pe 30 septembrie 1938 și 14
decembrie 1939 pentru a permite continuarea existenței legale a Societății și să continue activitățile reduse.[76] Sediul
Societății, Palatul Păcii a rămas vacant timp de aproape șase ani până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.[182]
La Conferința de la Teheran din 1943, Aliații au căzut de acord de a crea o nouă organizație care să înlocuiască
Societatea: Organizația Națiunilor Unite. Multe din instituțiile Societății, precum Organizația Internațională a Muncii, au continuat
să lucreze iar în cele din urmă s-au afiliat cu ONU. [56] Organizarea Organizației Națiunilor Unite a fost destinată să fie mult mai
eficace decât a Societății.[183]

Ultima întrunire a Societății Națiunilor a avut loc pe 12 aprilie 1946 la Geneva. La aceasta au participat delegații a 34 de țări.
[184]
La această ședință s-a discutat despre lichidarea Societății: bunurile valorau aproximativ 22.000.000 de dolari în 1946,
[185]
inclusiv Palatul Păcii și arhivele Societății au fost dat Organizației Națiunilor Unite, fondurile de rezervă au fost înapoiate
națiunilor care le-au furnizat, și datoriile Societății au fost rezolvate.[56] Robert Cecil a afirmat la ultima adunare:

Să afirmăm cu îndrăzneală că agresiunea oriunde s-ar afla și oricum poate fi apărată, este o crimă internațională, că este datoria
fiecărui stat iubitor de pace să aloce orice forță este necesară pentru a o zdrobi, că mașinăria Cartei, nu mai puțin ca mașinăria
Pactului, este suficientă pentru acest scop dacă este folosită cum trebuie, iar orice cetățean binevoitor din fiecare stat să fie gata
să se supună oricărui sacrificiu pentru a păstra pacea... Îndrăznesc să-mi impresionez ascultătorii că marea lucrare a păcii se
află nu numai în interesele limitate ale națiunilor noastre, dar mai mult pe acele mari principii de drept și nedrept de care
națiunile, la fel ca oamenii, depind.
Liga a murit. Mulți ani să trăiască Națiunile Unite![56]

Moțiunea care a desființat Societatea a fost votată unanim: „Societatea Națiunilor va înceta să mai existe, cu excepția scopului
de a-i lichida afacerile.”[186] De asemenea fusese stabilită și data la care să pună capăt existenței Societății aceasta fiind a doua zi
după închiderea sesiunii. Pe 19 aprilie, Președintele Adunării, Carl J. Hambro din Norvegia, a declarat „sesiunea douăzeci și unu
și ultima a Adunării Generale a Societății Națiunilor închisă.”[185] Societatea Națiunilor și-a încetat existența următoarea zi.[187]

Istoricul american, David Kennedy susține că Societatea a fost un moment unic când afacerile internaționale au fost
„instituționalizate”, spre deosebire de metodele de drept și politice dinaintea Primului Război Mondial.[188] Principalii Aliați din al
Doilea Război Mondial (Marea Britanie, Uniunea Sovietică, Franța, Statele Unite ale Americii și Republica Chineză) au devenit
membrii permanenți în Consiliul de Securitate ONU (CSONU) în 1946. Cu toate acestea, în 1971, Republica Populară Chineză a
luat locul Republicii Chineze (Taiwan) ca membru permanent în CSONU. Deciziile Consiliului de Securitate sunt luate de toți
membrii ONU; totuși, deciziile unanime nu sunt necesare, spre deosebire Consiliul Societății. Membrii permanenții ai Consiliului
de Securitate au drept de veto pe care îl pot folosi pentru a-și proteja interesele vitale.[189]

La fel ca predecesoare sa, ONU nu are propria forță armată, însă cere membrilor săi să contribuie la intervenții armate, precum
în Războiul din Coreea și misiunea de menținere a păcii din fosta Iugoslavie. De asemenea, ONU are mai mulți membrii decât
Societatea Națiunilor.[190]
Pactul de la Varșovia
Pactul de la Varșovia sau Tratatul de la Varșovia, numit în mod oficialTratatul de prietenie, cooperare și asistență
mutuală a fost o alianță militară a țărilor din Europa Răsăriteană și din Blocul Răsăritean, care voiau să se apere împotriva
amenințării pe care o percepeau din partea alianței NATO(care a fost fondată în 1949). Crearea Pactului de la Varșovia a fost
grăbită de integrarea Germaniei de Vest "remilitarizată" în NATO prin ratificarea de către țările ocidentale a Înțelegerilor de la
Paris. Tratatul de la Varșovia a fost inițiat de către Nikita Hrușciov în 1955 și a fost semnat la Varșovia pe 14 mai 1955.

Pactul și-a încetat existența pe 3 martie 1991 și a fost în mod oficial dizolvat la întâlnirea de la Praga, pe 1 iulie 1991.

Membri

Membru Perioada

1955-retrasă oficial din Pact în anul 1968din cauza diferențelor

Republica Populară Albaneză
ideologice.

Republica Populară Bulgară 1955-1991

Republica Democrată Germană(RDG) 1955-1989

Republica Cehoslovacă/Republica Socialistă Cehoslovacă 1955-1978

Republica Populară Polonă 1955-1981

Republica Populară Română/Republica Socialistă România 1955-1989

Republica Populară Ungară 1955-1989

Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste 1955-1991

Toate statele comuniste ale Europei Răsăritene au semnat acest pact, (cu excepția Iugoslaviei). Membrii Pactului de la Varșovia
și-au luat angajamentul să se apere unii pe alții, dacă unul sau mai mulți dintre ei erau atacați. Tratatul declara de asemenea că
semnatarii își bazau relațiile pe principiul neintervenției în afacerile interne și pe respectul suveranițății și independenței naționale
– până la urmă, aceste principii vor fi încălcate mai târziu în cazul intervențiilor din Ungaria - (1956) și Cehoslovacia - (1968).

Albania a încetat să mai fie membru activ al alianței în 1961 ca urmare arupturii chino-sovietice, criză în care regimul
dur stalinist din Albania s-a situat de partea Chinei. Albania s-a retras în mod oficial din Pact în 1968.

Istoric
După terminarea oficială a celui de-al doilea război mondial, în conformitate cu discursul lui W. Churchill (prim ministru
al Regatului Unit la acea dată), de la Fulton, s-a declanșat Războiul rece și a apărut conceptul de cortină de fier. Urmare a politicii
consecvente de apărare a sistemului economic și politic (implicit a intereslor economice ale marelui capital din lumea occidentală)
trupele germane, în calitate de "prizonieri", aflate pe teritoriul Germaniei de Vest au fost reînarmate și au constituit baza viitorului
"Bundeswehr" - armata regulată a R.F.G.

Pe fondul evenimentelor din 1948 din Cehoslovacia (expulzări ale etnicilor germani, alegeri, reconstrucție economică) apare
infiltrarea agenților serviciilor speciale ale S.U.A. și Marii Britanii cu rol de "agitatori". Existând cauza, trupele sovietice nu
părăsesc Europa Centrală și de Est cucerită-eliberată, staționând pe teritoriul mai multor state. Aflate pe linia de demarcație
dintre cele două blocuri foste aliate, armata sovietică nu a plecat din Ungaria decât după dizolvarea Tratatului de la Varșovia.

În timpul revoluției maghiare din 1956, guvernul ungar s-a împărțit în două facțiuni, una condusă de Imre Nagy iar alta condusă
de János Kádár. Pentru a ajuta la scăderea tensiunilor, trupele sovietice s-au retras parțial (și-au redus numărul) din Ungaria pe
durata disputelor interne. Când facțiunea luiImre Nagy a declarat că Ungaria s-a retras din alianță iar partizanii săi au atacat
unitățile militare -garnizoanele armatei sovietice a urmat replica iar militarii Tratatului de la Varșovia au reintrat în țară în
octombrie 1956la cererea lui János Kádár și a facțiunii sale, iar rezistența (impropriu spus dacă trupele sovietice ar fi părăsit
vreodată Ungaria) maghiară (parțial sprijinită moral, militar și mai ales financiariar de către N.A.T.O.) a fost înfrântă în două
săptămâni.

Forțele Tratatului (Pactului) de la Varșovia au fost folosite și în luna august 1968, după declararea-declanșarea evenimentelor
interne din Cehia Primăverii de la Praga, când a fost invadată Cehoslovaciapentru a pune capăt reformelor puse în practică de
guvernul lui Alexander Dubček.

Șeful departamentului militar al Partidului Comunist Cehoslovac, Generalul Locotenent Vaclav Prchlik, denunțase deja, într-o
conferință de presă televizată, Tratatul de la Varșovia ca pe o alianță inegală și declarase că armata cehoslovacă era pregătită să
apere, prin luptă dacă era necesar, suveranitatea țării. Pe 20 august 1968, o forță constituită din 23 de divizii ale armatei
sovietice au intrat în Cehoslovacia sprijinită și de o divizie maghiară, două est-germane, una bulgară și două poloneze. România
a fost contra intervenției și în consecință a refuzat să contribuie cu trupe.

Această interventie a fost explicată de Doctrina Brejnev care afirma că: "Atunci când forțe care sunt ostile socialismului încearcă
să deturneze către capitalism dezvoltarea unor țari socialiste, acest fapt nu devine numai o problemă a țării în discuție, dar și o
problemă și o preocupare a tuturor țărilor socialiste." În mod implicit, acestă doctrină rezerva chiar conducerii Uniunii
Sovietice dreptul de a defini "socialismul" și "capitalismul" în conformitate cu propriile interese.

După invazia Cehoslovaciei, Albania s-a retras în mod formal din Pactul de la Varșovia, deși această țară încetase să mai sprijine
pactul încă din 1962. Conducătorul României, Nicolae Ceaușescu, a denunțat invazia atât ca pe o violare a legilor internaționale,
cât și ca pe o încălcare a principiilor de neintervenție mutuală în afacerile interne, spunând că autoapărarea colectivă împotriva
agresiunii externe era singura misiune autorizată a Pactului de la Varșovia.

NATO și Pactul de la Varșovia nu au intrat niciodată în conflicte armate directe, dar au fost părți în Războiul rece pentru mai mult
de 35 de ani. În decembrie 1988, Mihail Gorbaciov, liderul Uniunii Sovietice din acea perioadă, a propus așa-numita Doctrină
Sinatra, care statua că Doctrina Brejnev avea să fie abandonată iar țările din Europa Răsăriteană erau îndreptățite să facă ceea
ce doreau. Când a fost clar că Uniunea Sovietică nu va mai folosi forța pentru a controla Pactul de la Varșovia, au început să
apară o serie de schimbări rapide în Europa Răsăriteană în 1989. Noile guverne din țările din Europa Răsăriteană au început să
fie din ce în ce mai puțin interesate de menținerea Pactului de la Varșovia, iar în ianuarie 1991 Cehoslovacia, Ungaria și Polonia
au anunțat că se vor retrage din organizația militară până la 1 iulie al aceluiași an. Bulgaria a luat o decizie asemănătoare în
februarie și era clar că pactul era practic mort. Pactul de la Varșovia a fost în mod oficial dizolvat la întâlnirea de la Praga din 1
iulie 1991.

Evoluția Statelor foste membre ale Pactului de la Varșovia

Pe 12 martie 1999, fostele membre al Pactului de la Varșovia: Republica Cehă, Ungaria și Polonia au aderat
la NATO. Bulgaria,Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia și Slovenia s-au alăturăt și ele Alianței Nord-Atlantice
în martie 2004.
Organizația Națiunilor Unite
Organizația Națiunilor Unite (abreviat: ONU) este cea mai importantă organizație internațională din lume. Fondată în 1945,
după al Doilea Război Mondial, are astăzi 193 de state membre. Întemeierea ei a constat din semnarea, de către membrii ei
fondatori, a Cartei Organizației Națiunilor Unite. Potrivit acestui document, ONU are misiunea de a asigura „pacea mondială”,
„respectarea drepturilor omului”, „cooperarea internațională” și „respectarea dreptului internațional”. Sediul central al organizației
este la New York.

Limbi oficiale
ONU utilizează 6 limbi oficiale: araba, chineza, engleza, franceza, rusa și spaniola.

Aproape toate reuniunile oficiale sunt traduse simultan în aceste limbi. Aproape toate documentele pe suport hârtie sau "on-line" ,
sunt traduse în aceste șase limbi. În funcție de anumite circumstanțe, unele conferințe și documente de lucru sunt traduse numai
în engleză, franceză sau spaniolă.

Drepturile Omului

Drepturile omului au fost motivul principal pentru crearea Națiunilor Unite. Atrocitățile celui de-al Doilea Razboi Mondial și
genocidurile au determinat ca noua organizație să prevină tragedii similare în viitor. Un prim obiectiv a fost acela de a crea un
cadru legal pentru a lua în considerare și a lua hotărâri asupra violarilor drepturilor omului.

Organizația Națiunilor Unite obligă toate statele membre să promoveze „respect universal pentru, și observarea drepturilor
omului” și să ia „măsuri împreună și separate” în această privință. Declarația Universală a Drepturilor Omului, deși nu legală, a
fost adoptată de Adunarea Generală în 1948 ca un standard comun de realizare pentru toți. Adunarea de obicei are în vedere
probleme legate de drepturile omului.

Organizația Națiunilor Unite și diferitele agenții ale sale joacă un rol important în implementarea și respectarea principiilor
din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Un astfel de caz este sprijinul acordat de organizație țărilor ce se află în tranziție
spre democrație. Asistența tehnică în realizarea alegerilor libere și corecte, îmbunătățirea structurilor judiciare, revizuirea
constituțiilor, antrenarea oficialilor drepturilor omului și transformarea mișcărilor armate în partide politice au contribuit mult la
democratizare în lume...

Istorie

 1920: Tratatul de la Versailles, a încheiat Primul Război Mondial, deschizând porțile unei noi organizații: Liga Națiunilor,
formată prin pacea decisă după discuțiile dintre țări.

 1920-1933: Fără să fi primit o influență mai mare, Liga Națiunilor este un fiasco.

 1933-1945: are loc al Doilea Război Mondial în Asia, Europa, Africa de Nord, și Pacific.

 24 octombrie 1945: Se înființează Organizația Națiunilor Unite.

Membrii fondatori: Africa de Sud, Arabia Saudită, Argentina, Australia, Belgia, Belarus, Bolivia,
Brazilia, Cehoslovacia, Chile, Taiwan, Danemarca, Ecuador, Egipt, El Salvador, Etiopia, Filipine,
Franța, Grecia, Guatemala, Haiti, Honduras, India, Irak, Iran, Iugoslavia, Canada, Columbia,Costa
Rica, Cuba, Liban, Liberia, Luxemburg, Regatul Unit, Mexic, Nicaragua, Norvegia, Noua
Zeelandă, Olanda, Panama, Paraguay, Peru, Polonia, Republica Dominicană, Siria, SUA, Turcia, Ucraina, Uniunea
Sovietică (mai târziu Rusia), Uruguay, Venezuela.

 1946: Liga Națiunilor este desființată oficial.

Afganistan, Islanda, Suedia și Thailanda aderă la ONU.

 1947: Pakistan și Yemen devin membri.

 1948: Birmania devine membră.

 1949: Israel aderă.

 1950: Indonezia aderă.

 1955: 16 noi membri: Albania, Austria, Bulgaria, Cambodgia, Finlanda, Spania, Ungaria, Iordania, Irlanda, Italia,
Laos, Libia, Nepal, Portugalia, România, Sri Lanka.

 1956: Japonia, Maroc, Sudan și Tunisiaaderă.

 1957: Ghana și Malaezia aderă.

 1958: Guineea aderă.

 1960:17 noi membri: Benin, Burkina Faso, Republica Centrafricană, Ciad, Coasta de fildeș, Gabon, Camerun,
Cipru, Republica Congo, Madagascar, Mali, Nigeria, Niger, Senegal, Somalia și Togo.

 1961: Noi membri: Mauritania, Mongolia, Sierra Leone și Tanzania.

 1962: Noi membri: Algeria, Burundi, Jamaica, Ruanda, Trinidad-Tobago și Uganda.

 1963: Kenia și Kuweit aderă.

 1964: Malawi, Malta și Zambia aderă.

 1965: Gambia, Maldivele și Singapore aderă.

 1966: Barbados, Botswana, Guyana și Lesotho aderă.

 1967: Yemen aderă.

 1968: Guineea Ecuatorială, Mauritius și Swaziland aderă.

 1970: Fiji aderă.

 1971: Bahrain, Bhutan, Qatar, Oman și Emiratele Arabe Unite aderă.

 1972: Republica Populară Chineză aderă la ONU, aceasta înlocuind Taiwanul.

 1973: Bahamas și Germania (atât de est cât și de vest) aderă.

 1974: Bangladesh, Grenada și Guineea-Bissau aderă.

 1975: 6 noi membri: Capul Verde, Comore, Mozambic,Papua Noua Guinee, São Tomé și Príncipe și Surinam.

 1976: Angola, Samoa și Seychelles aderă.

 1977: Djibouti și Vietnam aderă.

 1978: Dominica și Insulele Solomon aderă.

 1979: Sfânta Lucia aderă.

 1980: Sfântul Vincent și Grenadine și Zimbabwe aderă.

 1981: Antigua și Barbuda, Belize și Vanuatu aderă.

 1983: Sfântul Kitts și Nevis aderă.

 1984: Brunei aderă.

 1990: Liechtenstein și Namibia aderă. Se unesc Republica Federală a Germaniei cu Republica Democrată Germană,
devenind un singur membru.

 1991: URSS dispare, Rusia moștenește locul de mebru permanent în Consiliul de Securitate. Șapte noi state
aderă: Estonia, Letonia, Lituania, Insulele Marshall, Micronezia, Coreea de Nord și Coreea de Sud.

 1992: 13 noi membri: Armenia, Azerbaidjan, Bosnia și Herțegovina, Georgia, Kazahstan, Kârgâzstan, Croația, Republica
Moldova,San Marino, Slovenia, Tadjikistan, Turkmenistan și Uzbekistan.

 1993: 6 noi membri: Andorra, Republica Cehă, Eritreea, Macedonia, Monaco și Slovacia.

 1994: Palau aderă.

 1999: Kiribati, Nauru și Togo aderă.

 2000: Tuvalu aderă.

 2001: Secretarul General al ONU, Kofi Annan primește Premiul Nobel pentru Pace.
 2002: ONU se extinde prin aderarea Timorului de Est. Elveția aderă de asemenea.

 2006: Muntenegru aderă.

 2011: Sudanul de Sud aderă.

Secretari Generali ai ONU

1946-1953 Trygve Lie (Norvegia)
1953-1961 Dag Hammarskjöld (Suedia)
1961-1971 U Thant (Birmania)
1972-1981 Kurt Waldheim (Austria)
1982-1991 Javier Perez de Cuellar (Peru)
1992-1997 Boutros Boutros-Ghali (Egipt)
1997-2006 Kofi Annan (Ghana)
2007 - Ban Ki-moon (Coreea de Sud)
Organizația Tratatului Atlanticului de Nord
Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (abreviat NATO în engleză și OTAN în franceză și spaniolă) este o alianță politico-
militară stabilită în 1949, prin Tratatul Atlanticului de Nord semnat în Washington la 4 aprilie 1949. Actualmente cuprinde 19 state
din Europa și America de Nord.

Alianța s-a format din state independente, interesate în mentinerea pacii si apararea propriei independențe
prin solidaritate politică și printr-o forță militară defensivă corespunzătoare, capabilă să descurajeze și, dacă ar fi necesar, să
raspundă tuturor formelor probabile de agresiune îndreptată împotriva ei sau a statelor membre. Inițial, aceste state au
fost: Belgia, Canada, Danemarca,Franța, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia, Olandasi SUA. La 18
februarie 1952, au aderat la tratat Grecia si Turcia, iar la 6 mai1955, RFG a devenit membra NATO.

La constituirea ei, ideea de baza a alianței, menținută timp de peste 50 de ani, era aceea a realizării unei apărări comune,
credibile și eficiente. În acest sens, în articolul 5 al Tratatului se specifica: „Partile convin ca un atac armat impotriva uneia sau a
mai multora dintre ele in Europa sau in America de Nord va fi considerat ca un atac impotriva tuturor si, in consecinta, daca se va
produce un asemenea atac armat, fiecare dintre ele, exercitand dreptul sau individual sau colectiv la autoaparare, recunoscut de
articolul 51 al Cartei Natiunilor Unite, va da asistenta Partii sau Partilor atacate, prin luarea in consecinta, individual si concertat
cu celelalte parti, a acelor masuri ce vor fi considerate necesare, inclusiv folosirea fortei armate, pentru a restaura si a mentine
securitatea zonei Nord-Atlantice.”

Această frază s-a referit la început la cazul în care URSS ar fi lansat un atac împotriva aliațiilor europeni ai Statelor Unite, în
urma căruia SUA ar fi trebuit să trateze Uniunea Sovietică ca și cum ar fi fost atacată ea însăși. Totuși temuta invazie sovietică din
Europa nu a mai venit. În schimb, fraza a fost folosită pentru prima dată în istoria tratatului la 12 septembrie 2001 drept răspuns
la Atentatele din 11 septembrie 2001.

State membre

Data Țara Expansiunea Note

4 aprilie1949 Belgia Fondatori

[2]
4 aprilie1949 Canada

4 aprilie1949 Danemarca

4 aprilie1949 Statele Unite

4 aprilie1949 Franța Franța s-a retras din structurile NATO în 1966, în timpul mandatului lui Charles
de Gaulle,[3] și a revenit în 2009 în timpul președinției lui Nicolas Sarkozy.[4]
 Islanda este singura țară membră care nu deține forțe militare (apărarea este
asigurată de Forțele de Apărare Islandeze, care sunt conduse de Statele Unite și își
4 aprilie1949 Islanda
au baza la Keflavík); ea s-a aliat cu condiția de a nu participa la niciun conflict
armat.

4 aprilie1949 Italia

4 aprilie1949 Luxemburg

4 aprilie1949 Norvegia

4 aprilie1949 Olanda

4 aprilie1949 Portugalia

4 aprilie1949 Regatul Unit

18 Grecia și-a retras trupele din structurile NATO între 1974 și 1980 din cauza
Grecia
februarie1952 tensiunilor dintre Grecia și Turcia din 1974.
Prima

18
Turcia
februarie1952

Germania s-a numit Republica Federală Germania din 1955 și până la unificarea
9 mai1955 Germania A doua
din1990 cu Republica Democrată Germană.

30 mai1982 Spania A treia La 12 martie 1986 a avut loc referendumul popular pentru aderarea la NATO.[5]

12 martie1999 Ungaria

12 martie1999 Polonia A patra

12 martie1999 Cehia

29 martie2004 Bulgaria A cincea

29 martie2004 Slovacia
29 martie2004 Slovenia

29 martie2004 Estonia

29 martie2004 Letonia

29 martie2004 Lituania

29 martie2004 România

1 aprilie2009 Croația

A șasea

1 aprilie2009 Albania

Grecia și Turcia s-au alăturat alianței în februarie 1952. Germania a aderat ca Germania de Vest în 1955, iar unificarea germană
din1990 a extins participarea Germaniei cu regiunile Germaniei de Est. Spania a fost admisă la 30 mai 1982, iar fostele țări
semnatare alePactului de la Varșovia au aderat fie la 12 martie 1999 (Polonia, Ungaria și Cehia), fie în anul 2004 (România,
Slovenia, Slovacia, Estonia, Letonia, Lituania și Bulgaria). La 1 aprilie 2009 au aderat la NATO Albania și Croația.

Franța s-a retras din comanda militară în 1966, dar a revenit în 2009. Islanda, singura țară membră NATO care nu are o forță
militară proprie, s-a alăturat organizației cu condiția de a nu fi obligată să participe la război.

Istorie

La 17 martie 1948 Benelux, Franța, și Regatul Unit au semnat Tratatul de la Bruxelles care este o percuziune la înțelegerea
NATO.

URSS și statele aliate ei au format Pactul de la Varșovia în 1955 pentru a contrabalansa NATO. Ambele organizații au fost forțe
oponente în războiul rece. După căderea Cortinei de Fier în 1989, Pactul de la Varșovia s-a dezintegrat.

NATO și-a văzut primul angajament militar în Războiul din Kosovo, unde a pornit o campanie de 11 săptămâni împotriva
statului Serbia și Muntenegru între 24 martie și 11 iunie 1999.

Trei foste țări comuniste, Ungaria, Republica Cehă și Polonia, s-au alăturat NATO în 1999 după ce au fost invitate, la 8 iulie 1997.
La întâlnirea de vârf de la Praga (Republica Cehă) din 21 noiembrie-22 noiembrie 2002, șapte țări au fost invitate spre a începe
negocierile de aderare cu alianța: Estonia, Letonia, Lituania, Slovenia, Slovacia, Bulgaria și România. Țările invitate s-au alăturat
NATO în 2004.Albaniei și Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei li s-a comunicat că nu îndeplinesc criteriile economice, politice
și militare și că vor trebui să aștepte. Croația a făcut o cerere abia în 2002.

Decizia lui Charles de Gaulle de a revoca comanda militară franceză în 1966 pentru a-și dezvolta propriul program de
descurajare nucleară, a necesitat relocarea Centralei NATO din Paris, Franța la Bruxelles, Belgia până la 16 octombrie 1967. În
timp ce centrala politică este amplasată în Bruxelles, centrala militară și cea a Puterilor Aliate ale Europei (SHAPE) sunt
localizate la sud de Bruxelles în orașul Mons.

La 13 septembrie 2001, NATO a invocat, pentru prima dată în istoria sa, un articol din carta sa prin care se înțelege că orice atac
asupra unui stat-membru este considerat un atac împotriva întregii alianțe. Asta a venit ca un răspuns la Atacul terorist de la 11
septembrie 2001.

La 10 februarie 2003 NATO a înfruntat o criză serioasă deoarece Franța și Belgia au împiedicat procedura de aprobare tacită în
privința momentului la care s-ar lua măsuri protective pentru Turcia în cazul unui posibil război cu Irakul. Germania nu și-a folosit
dreptul de veto, însă a spus că susținea vetoul.

La 16 aprilie 2003, NATO a fost de acord să preia comanda Forței Internaționale de Asistență pentru Securitate (ISAF)
în Afganistan înaugust același an. Decizia a venit după cererea Germaniei și Olandei, cele două națiuni care conduceau ISAF la
momentul înțelegerii. Ea a fost aprobată unanim de către toți cei 19 ambasadori ai NATO. A fost prima oară în istoria organizației
când a avut loc o misiune în afara zonei atlantice. Canada a fost în original criticată pentru că i-a luat-o înainte ISAFei.

Structura NATO

Cartierul General al NATO se află la Bruxelles, Belgia. Un nou sediu pentru Cartierul General este în construcție începând cu
anul 2010, iar finalizarea lui este prevăzută în anul 2015.[6]

Consiliul NATO
Consiliul NATO sau Consiliul Atlanticului de Nord(CAN/NAC) este instanța superioară a Organizației Tratatului Atlanticului de
Nord. Acesta se poate întruni la nivelul Reprezentanților Permanenți sau poate fi constituit din Miniștrii de Stat, ai Apărării ori din
Primii-miniștri ai statelor membre. Consiliul are aceeași autoritate indiferent de nivelul de reprezentare al componenților și se
întrunește de două ori pe săptămână, astfel: în fiecare marți pentru discuții informale, și în fiecare miercuri pentru ședințe ce
vizează decizii.

Adunarea Parlamentară a NATO

Adunarea Parlamentară a NATO (NATO Parliamentary Assembly, NATO PA / Assemblée parlementaire de l'OTAN, AP OTAN) a
fost înființată în anul 1955 sub denumirea de North Atlantic Assembly (Adunarea Atlanticului de Nord) este un organism
consultativ interparlamentar format din membri ai parlamentelor naționale ale statelor membre, numărul reprezentanților naționali
fiind proporțional cu numărul populației statelor membre și reprezintă distribuția politică a parlamentelor naționale. Președintele
în funcție al AP OTAN este Karl A. Lamers.

Structuri militare
Unitățile și formațiunile militare ale NATO consituie organismul operațional al NATO.

Secretarii Generali ai NATO

Secretari Generali[7]

1 General Hastings Lionel Ismay Regatul Unit 4 aprilie 1952 – 16 mai 1957

2 Paul-Henri Spaak Belgia 16 mai 1957 – 21 aprilie 1961

3 Dirk Stikker Olanda 21 aprilie 1961 – 1 august 1964

4 Manlio Brosio Italia 1 august 1964 – 1 octombrie 1971

5 Joseph Luns Olanda 1 octombrie 1971 – 25 iunie 1984

6 Lord Carrington Regatul Unit 25 iunie 1984 – 1 iulie 1988

7 Manfred Wörner RFG 1 iulie 1988 – 13 august 1994

8 Sergio Balanzino Italia 13 august 1994 – 17 octombrie 1994

9 Willy Claes Belgia 17 octombrie 1994 – 20 octombrie 1995

10 Sergio Balanzino Italia 20 octombrie 1995 – 5 decembrie 1995

11 Javier Solana Spania 5 decembrie 1995 – 6 octombrie 1999

12 George Robertson, Baron Robertson of Port Ellen Regatul Unit 14 octombrie 1999 – 1 ianuarie 2004

13 Jaap de Hoop Scheffer Olanda 1 ianuarie 2004 – 1 august 2009

14 Anders Fogh Rasmussen Danemarca 1 august 2009 - prezent

Aderarea României la NATO

România a solicitat formal aderarea la NATO în 1993. Un an mai târziu, România a fost primul stat care răspunde invitației
lansate de NATO de a participa la Parteneriatul pentru Pace, program destinat cooperării euro-atlantice în materie de securitate,
cu rol major în procesul de includere a noi membri în NATO.

În aprilie 1999, NATO a lansat Planul de acțiune în vederea admiterii de noi membri (Membership Action Plan - MAP). În cadrul
acestui mecanism, România și-a elaborat propriul Plan național anual de pregătire pentru aderare (PNA), care stabilește
obiective, măsuri și termene de realizare în vederea orientării, susținerii și evaluării eforturilor făcute în pregătirea pentru
aderarea la Alianță.
La Summit-ul NATO de la Praga (21-22 noiembrie 2002), pe baza evaluării progreselor înregistrate de statele candidate, șefii de
state și de guverne ai tărilor membre ale NATO au decis invitarea României, alături de alte șase state
– Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania,Slovacia, Slovenia, să înceapă convorbirile de aderare la Alianța Nord-Atlantică.

Ambasadorii statelor membre NATO au semnat Protocoalele de aderare la NATO pentru România și celelalte șase state invitate
să adere, în cadrul unei ceremonii desfășurate la Bruxelles la 26 martie 2003. După semnarea Protocoalelor, pentru acomodarea
cu modul de lucru al NATO, statele invitate au fost implicate treptat în activitățile Alianței, prin participarea, ca observatori, la
lucrările majorității structurilor aliate.

La 29 martie 2004, România a aderat la NATO.