MOSTENIREA CULTURALĂ

1. Globalizarea şi identitatea culturală

În procesul complex al globalizării, problema păstrării identităţii culturale prezintă două aspecte. Pe de o
parte, există pericolul omogenizării culturale, ceea ce înseamnă că lumea ar putea să capete o singură formă de
cultură, iar pe de alta un pericol acut de dezintegrare culturală şi psihologică, atât pentru indivizi, cât şi pentru
societăţi. Ambele riscuri sunt corelate.
Există o formă de comportament, deseori inconştientă, care le apare unora ca formă de agresiune culturală. Un
alt nume pentru aceasta ar fi etnocentrismul greşit călăuzit. Acest comportament, caracteristic în special ţărilor
dezvoltate (Germania, Anglia, Franţa, Olanda, Luxemburg), constituie o ameninţare pentru înţelegerea europeană şi
trebuie corectat. Marile puteri,conştient sau nu, ar putea înlătura fără discernământ sau abandonează complet unele
tradiţii culturale valoroase. În locul lor, ele pun modelele culturale de învăţare din afară, străine de modul de viaţă al
unor popoare, constituind astfel o sursă majoră de incoerenţă şi dezorientare.
Un sistem mondial vulnerabil la agresiune din partea unora şi la dezintegrare culturală din partea altora nu
constituie o bază sigură pentru înţelegerea reciprocă, pentru dialog, cooperare, iniţiative comune şi solidaritate
europeană. Este limpede că o atare situaţie îşi are originile în colonialism. Identitatea culturală la ambele niveluri-
naţional şi internaţional-rămâne una din principalele trebuinţe psihologice, spirituale, care ar putea deveni o sursă
crescândă de conflict în cadrul societăţilor şi între ele. Riscul de ruptură creşte pe măsură ce efectele secundare ale
rămânerii în urmă a proceselor de învăţare istorică încep să fie resimţite. Există toleranţă, dar nu şi acceptare sinceră
din partea unor popoare situate pe o treaptă superioară de progres tehnologic şi de civilizaţie, a valorilor noilor ţari
care au intrat sau vor intra în Uniunea Europeană. Aici trebuie să fie în atenţie două teme fundamentale: cea a
polarizării (tendinţa intelectuală de a vedea diversitatea fără a percepe unitatea şi viceversa) şi problema redistribuirii.
Problema constă în a învăţa cu toţii că dreptul la diversitate implică necesitatea solidarităţii globale. Identitatea
culturală este cea care dă oamenilor demnitate sau le permite să nu se încline numai pentru a supravieţui. Există,
desigur, o moştenire culturală comună a omenirii, a cărei ocrotire şi valorificare constituie una dintre marile noastre
responsabilităţi. Această moştenire poate deveni şi mai relevantă, dacă accentul ar fi pus pe rolul uman în continua sa
creaţie şi nu pe colecţii muzeale ale artificiilor unor vremuri apuse. Această concepţie, care subliniază rolul diverselor
societăţi în crearea culturii, ar putea deveni coloana vertebrală a conceptului de "interdependenţă europeană".
Interdependenţa nu înseamnă numai un guvern european unic, ci implică înţelegere şi cooperare globală, bazate pe un
set de reguli etice, care să prevină transformarea actului de limitare a suveranităţii naţionale într-o agresiune culturală.
Problemele pe care le implică identitatea culturală sunt cu atât mai importante cu cât nu pot fi rezolvate uşor printr-un
proces de redistribuţie. Autonomia culturală nu este garantată (sau retrasă), după dorinţă, prin acorduri internaţionale
de redistribuire a resurselor, oricât de indispensabile ar fi acestea în alte cazuri. Identitatea culturală este un mod de a
percepe, un set de relaţii şi valori umane. Pentru a armoniza pe deplin şi reciproc, într-o Europă unită, diferitele
sisteme de cultură va fi nevoie de o perspectivă pe termen lung. Dacă vrem să pregătim de pe acum secolul al XXII-
lea, viabil din punct de vedere cultural, va fi necesar să începem intensificarea proceselor de învăţare a părinţilor şi a
copiilor lor care vor atinge maturitatea sau vârsta a treia la începutul veacului ce vine. Acest proces implică fertilizare
reciprocă a culturilor şi interdependenţa globală, bazate pe înflorirea unei pluralităţi de culturi, excluzând impunerea
uni model unic de învăţare. De asemenea, va fi necesar un respect total faţă de valorile altora, un consens asupra unui
număr minim de valori universale, precum şi un rol mai mare acordat schimburilor internaţionale, pentru ca
persoanele de toate vârstele să circule nestingherite în spaţiul Europei unite şi să sesizeze caracterul global al
moştenirii întregii zone dintr-o perspectivă situată în afara culturii lor. Dezvoltarea acestei înţelegeri şi răspândirea ei
constituie unul din principalele obiective ale unei noi orientări în procesul de globalizare.

2. Postmodernismul
Postmodernismul este termenul de referință aplicat unei vaste game de evoluții în domeniile de teorie critică,
filosofie, arhitectură, artă, literatură și cultură. Diversele expresii ale postmodernismului provin, depășesc sau sunt o
reacție a modernismului. Dacă modernismul se consideră pe sine o culminare a căutării unei estetici a iluminismului,
o etică, postmodernismul se ocupă de modul în care autoritatea unor entități ideale (numite metanarațiuni) este slăbită
prin procesul de fragmentare, consumism și deconstrucție. Jean-François Lyotard a descris acest curent drept o
„neîncredere în metanarațiuni” (Lyotard, 1984); în viziunea acestuia, postmodernismul atacă ideea
unor universalii monolitice și în schimb încurajează perspectivele fracturate, fluide și pe cele multiple.
Deoarece postmodernismul a fost subiectul unor dezbateri partizane, sunt tot atâtea definiții ale curentului câți
teoreticieni există. Dificultatea de a-i putea stabili obiectul este întărită de un ethos al anti etichetei. Chiar dacă cineva
i-ar formula o definiție, un filosof postmodern ar dori să o deconstruiască și pe aceea. Cronologia postmodernismului
începe în anul 1920 odată cu emergența mișcării dadaismului, care propunea colajul și accentua rama obiectelor sau a
discursurilor drept fiind cea mai importantă, mai importantă decât opera însăși, idee preluată ulterior și dezvoltată de
filosoful Jacques Derrida. Un alt curent ce a avut un impact fantastic asupra postmodernismului a
fost existențialismul, care plasa centralitatea narațiunilor individuale drept sursă a moralei și a înțelegerii. Cu toate
acestea abia la sfârșitul Celui de-al doilea Război Mondial, atitudinile postmoderne au început să apară.
Ideea centrală a postmodernismului este că problema cunoașterii se bazează pe tot ce este exterior individului.
Postmodernismul, chiar dacă este diversificat și polimorfic, începe invariabil din chestiunea cunoașterii, care este
deopotrivă larg diseminată în forma sa, dar nu este limitată în interpretare. Postmodernismul care și-a dezvoltat rapid
un vocabular cu o retorică anti-iluministă, a argumentat ca raționalitatea nu a fost niciodată atât de sigură pe cât
susțineau raționaliștii și că însăși cunoașterea era legată de loc, timp, poziție socială sau alți factori cu ajutorul cărora
un individ își construiește punctele de vedere necesare cunoașterii.
Postmodernismul are manifestări în multe discipline academice sau ne-academice cum ar fi
câmpul filosofiei, teologiei, dar și în artă, arhitectură, film, televiziune, muzică, teatru, sociologie, modă,
tehnologie, literatură, și comunicații sunt puternic influențate de ideile și tendințele postmoderne. Crucial pentru
negarea acestor speranțe a fost folosirea unchiurilor non-ortogonale la clădiri în operele lui Frank Gehry, iar
schimbarea în domeniul artistic ar putea fi exemplificată prin tendința introducerii minimalismului în artă și muzică.

Artele vizuale
Acolo unde moderniștii au sperat să scoată la lumină universaliile sau fundamentele artei, postmodernismul
încearcă să le detroneze, să îmbrățișeze diversitatea și contradicția. O abordare postmodernă a artei respinge distincția
dintre arta joasă sau înaltă. Respinge de asemenea granițele rigide și favorizează eclectismul, amestecul de idei și
forme. Parțial datorită acestei respingeri el promovează parodia, ironia, scrisul jucăuș pe care unii teoreticieni o
denumesc jouissance. Spre deosebire de arta modernă, cea postmodernă nu privește această fragmentare ca pe un soi
lipsă deloc dezirabilă ci o celebrează. Pe măsură ce tonul grav ce însoțea actul de căutare a adevărului este înlăturat el
este înlocuit prin „joc”.
Postmodernitatea, atacând elitele Modernismului, a căutat o conexiunea puternică cu un public mai amplu.
Așa-numita accesibilitate a devenit un punct central al disputei în chestiunea valorii artei postmoderne. A îmbrățișat
de asemenea amestecul cuvintelor cu arta, colajul și alte mișcări din modernism într-o încercare de a multiplica
mediile și mesajele. Foarte multe elemente se centrează pe o schimbare în alegerea temelor, artiștii postmoderni
privesc mass media ca o temă fundamentală pentru artă, și folosesc forme, tropi, materiale - cum ar fi monitoare
video, artă ready made sau descrieri ale unor obiecte mediatice - ca puncte focale ale operelor lor.

Arhitectura
După cum se întâmplă adesea și în cazul altor mișcări artistice, cele mai vizibile idei și trăsături ale
postmodernismului se observă în arhitectură. Spațiile funcționale și formalizate ale mișcării moderniste sunt înlocuite
de diverse abordări estetice; stilurile se ciocnesc și se întrepătrund, formele sunt adoptate pentru ele însele, și apar noi
modalități de vizualizare a stilurilor familiare și a spațiului arhi-suficient.
Exemplele așa numite "clasice" de arhitectură modernă pot fi considerate clădirile Empire State
Building sau Chrysler Building, realizate în stilul Art Deco, în cazul spațiilor comerciale, ori arhitectura lui Frank
Lloyd Wright, asociată de cele mai multe ori cu arhitectura organică, sau structurile realizate de mișcarea
artistică Bauhaus în materie de spații private sau comunale. În contrast, un exemplu de arhitectură postmodernă este
sediul companiei AT&T (astăzi Sony) din New York[1], care, ca și orice zgârie-nori, este construit pe o structură
metalică, având foarte multe ferestre, dar care, spre deosebire de constructiile de birouri moderniste, împrumută și
elemente din diverse stiluri clasice (coloane, fronton, etc.). Un prim exemplu de artă postmodernă exprimată cu
ajutorul arhitecturii se întinde de-a lungul porțiuni celebre pentru jocurile de noroc din Las Vegas, Nevada, așa
numita Las Vegas Strip. Clădirile de-a lungul acestui bulevard reflectă numeroase perioade ale artei sau referințe
culturale într-un colaj interesant, generat deopotrivă de timpul construcției, clădirile înconjurătoare și interesele
comerciale (momentane sau cu bătaie lungă) ale proprietarilor.
Arhitecții moderniști consideră clădirile postmoderne drept vulgare și clare forme de kitsch. Arhitecții
postmoderni privesc spațiile moderniste proiectate de aceștia ca fiind lipsite de suflet și de delicatețe. Diferențele
estetice de bază privesc nivelul tehnicității arhitecturii, cu accentul pus pe dorința modernismului de a reduce
deopotrivă cantitatea de material și costurile unei structuri, respectiv de a-i standardiza construcția. Postmodernismul
nu are asemenea imperative și caută exuberanța în orice, în tehnicile de construcție, în modificarea unghiurilor tuturor
suprafețelor, în folosirea diferitelor tipuri de ornamente, semănând la nivelul elaborării și al rafinamentului execuției,
mai mult decât cu orice, cu arhitectura Art Deco. Lista arhitecților postmoderni îi include pe foarte cunoscuții Philip
Johnson,John Burgee, Robert Venturi, Ricardo Boffil, James Stirling, Santiago Calatrava și Frank Gehry.

Literatura
În anumite privințe, se poate spune că literatura postmodernă nu se raportează la cea modernă, pe măsură ce
își dezvoltă sau rafinează stilul și devine conștientă de sine și ironică. Împreună, literatura modernă și postmodernă
reprezintă o ruptură de realismul de secol XIX, unde narațiunea descrie un fir epic tratat dintr-un punct de vedere
obiectiv sau omniscient. Sub raportul personajului, cele două literaturi explorează subiectivismul, renunță la realitatea
exterioară, pentru a examina stări interioare de conștiință (exemplu modernist fiind „ fluxul conștiinței” în
maniera Virginiei Woolf sau a lui James Joyce). În plus, și literatura modernă și cea postmodernă explorează
fragmentarismul în narare și construcția (exemplele moderniste, sunt Virginia Woolf, operele dramaturgului
suedez August Strindberg sau ale autorului italian Luigi Pirandello).
Spre deosebire de literatura postmodernă, creația modernă a considerat fragmentarea și extrema subiectivitate
drept expresii ale unei crize existențiale, ale unui conflict interior. În schimb, literatura postmodernă evită această
criză.

3. Toleranța
Toleranța (lat.: tolerare = a suporta) este un termen social, etic și religios aplicabil unei colectivități sau
individ, care definește respectul libertății altuia, al modului său de gândire și de comportare, precum și al opiniilor
sale de orice natură (politice, religioase etc.).
Noțiunea de "toleranță" apare în istoria culturii europene la începutul secolului al XVI-lea, în strânsă legătură
cu gândirea umanistă, întruchipată în persoana lui Erasmus din Rotterdam, în efortul său de combatere
a fanatismului religios. Alte personalități care s-au ilustrat în atitudinea lor consecvent tolerantă în confruntarea cu alte
opinii sau reprezentări asupra lumii au fost John Locke (1632-1704), Voltaire (1694-1778) și Gotthold Lessing (1729-
1781). John Locke, în "Scrisoarea asupra toleranței" ("A Letter Concerning Toleration", 1689), recomandă toleranța
ca reacție față de un comportament aberant, "trebuie suportat ceea ce este contrar uzanțelor comune". Lui Voltaire i se
atribuie fraza, considerată deviză a toleranței: "Je n'aime pas vos idées, mais je me batterai jusqu'à la mort pour que
vous puissiez les exprimer" ("Nu-mi plac ideile Dumneavoastră, dar voi lupta până la moarte pentru ca
Dumneavoastră să le puteți exprima"). În drama "Nathan înțeleptul",Lessing apără libertatea religioasă.
Toleranța poate fi înțeleasă în diferite moduri:
 Poate fi adoptată în mod provizoriu sub forma unei concesii, ca manevră tactică.
 Poate reprezenta o acceptanță sau o permisiune, ca formă a unui dezinteres.
 Adevărata toleranță, în spirit umanist, înseamnă însă mai mult decât o simplă "suportare" în sensul originar,
ea presupune respectul opiniei contrare și este strâns legată de libertatea persoanei. Prin toleranță se respectă deciziile
altor oameni, grupuri, popoare, religii, alte moduri de gândire și puncte de vedere, alte stiluri și moduri de viață.
Astfel, garantarea necesității spiritului de toleranță depășește cu mult domeniul îngust al politicii.
 Alt punct de vedere spune că toleranța înseamnă a permite ceva ceea ce ar putea fi suprimat. Acest punct de
vedere este adoptat de specialiștii în diferite tehnici persuasive și în războaie informaționale.