1

Georg Simmel
FILOZOFIA BANILOR
Editura IDEEA EUROPEANĂ
București 2017

Ziarul Financiar, 22 februarie 2018

http://www.zf.ro/zf-24/misterul-banilor-de-ce-sunt-singurul-mijloc-prin-care-oamenii-isi-pot-
modela-viitorul-17026924

Georg Simmel a fost unul dintre cei mai importanți sociologi și filozofi germani de la
sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX. Excelenta traducere în limba română a
principalei sale lucrări, Filozofia banilor, apărută inițial în limba germană în anul 1900, va
contribui, fără îndoială, la cunoașterea operei acestui interesant autor de către cititorii din
România. Această lucrare poate servi, printre altele, pentru ilustrarea ideii de
interdisciplinaritate despre care se vorbește atât de mult în prezent. Astfel, unele secțiuni ale
sale pot fi încadrate în ceea ce se numește psihologia socială, altele țin de filozofia științelor
sociale, iar altele sunt studii de sociologie. O asemenea abordare depășește, așadar, obiectul
consacrat al științei economice.1 Se învederează astfel relativitatea frontierelor trasate în mod
mai mult sau mai puțin convențional între diverse științe sociale și fertilitatea abordărilor
interdisciplinare. Impactul intelectual al acestei lucrări supra publicului cititor român ar trebui
să fie cu atât mai puternic, cu cât ea se înscrie într-o direcție de cercetare foarte activă la ora
actuală, și anume studiul factorilor care determină coeziunea socială în economia
descentralizată, bazată pe libertatea economică a indivizilor.2 În acest cadru, moneda și piața
financiară (bursa de valori, de fonduri sau de efecte) sunt tratate ca instituții care reflectă
legături sociale esențiale, aflate la baza procesului de autorganizare al societăților deschise -
în sensul lui Popper3. Or, prin această prismă, G. Simmel apare ca un precursor al acestui tip
de demers intelectual.

1
- „Știinţa care studiază comportamentul uman ca o relaţie între scopuri şi mijloace rare, care au
utilizări alternative” (L. Robbins, An Essay on the nature and significance of Economic Science, The Mises
Institute Auburn, Alabama, 1932. First Edition, p. 15).
2
-De ex., premiul Nobel pentru economie pe anul 2017 a fost acordat economistului american Richard
H. Thaler pentru „contribuțiile sale la economia comportamentală” (R. Thaler, Comportament inadecvat.
Nașterea economiei comportamentale, Publica, București, 2015; C. Sunstein, R. Thaler, Nudge. Cartea
ghionturilor pentru decizii mai bune legate de sănătate, bogăţie şi fericire, Publica, București, 2016).
3
-V. K. Popper, Societatea deschisă și dușmanii ei, Humanitas, București, 2017.
 2

Baza concepției lui Simmel despre bani este constituită de analiza sa filozofică
originală a valorii. Într-adevăr, G. Simmel tratează valoarea ca rezultat al ecartului dintre
subiectul care dorește un anumit obiect și obiectul respectiv; obiectul devine valoare prin
această distanțare, care este un proces subiectiv al cărui forță motrice este dorința. Este vorba
despre fenomenul original al nașterii valorii, însă măsura în care aceasta intră în sfera
economică este determinată de procesul schimbului, adică de compararea dorințelor și de
tendința permanentă de compensare a câștigului și sacrificiului, a renunțării la bunuri și
deținerii de bunuri. Astfel, teoria valorii elaborată de G. Simmel evidențiază relativitatea
valorilor, care este singura care poate da naștere unei relații obiective, supraindividuale, între
obiecte, deși fundamentul ca atare al valorii rezidă, după cum am menționat, într-un proces
subiectiv. Această obiectivare a valorii prin compararea și compensarea reciprocă a obiectelor
se manifestă, deci, prin faptul că bunurile par să aibă o valoare intrinsecă, situată dincolo de
individ și de dorințele sale.
Pornind de la această concepție teoretică despre valoare, Simmel definește banii ca
fiind „vârful și expresia cea mai pură a valorii economice” (p. 91), „minune a relativității
lucrurilor” (p.120). Esența banilor este, deci, funcția lor de mijloc de schimb; această funcție
de intermediere, adică de simplu instrument al schimbului de valori, explică evoluția istorică
a banilor spre formele simbolice actuale. Într-adevăr, din cauza funcției lor circulatorii de
mijloc de schimb, banii au tendința să evolueze de la forme substanțiale (sare, piei, scoici,
animale, aur, argint, cupru etc.) spre formele ideale și pur simbolice moderne (bani de hârtie,
bani de cont, bani electronici). Acest fenomen de dematerializare a banilor este strâns legat de
întărirea încrederii colective în soliditatea relațiilor sociale și în perenitatea ordinii social-
politice existente. Astfel, încrederea care se manifestă față de bani nu este decât reflectarea
unei încrederi mai generale în organizarea socială, deoarece „banii nu sunt decât o alocare la
nivelul societății; apar ca bilet de schimb pe care numele părții interesate nu este menționat,
sau pe care sigilul emițătorului ține loc de acceptare” (p. 207). Cu alte cuvinte, o plată în bani
angajează comunitatea în ansamblul său față de titularul dreptului de a primi cantitatea de
bani respectivă; este vorba, deci, despre o relație care leagă societatea de individ. Această
concepție despre bani ca legătură socială este amplu argumentată de Simmel; ea explică rolul
fundamental pe care autorul îl conferă garanției acordate monedei de ,,forțele centralizate la
scara celei mai mari sfere sociale” (p. 217), adică la nivelul statului. Se observă aici o
deosebire fundamentală atât față de situația reală care a existat o lungă perioadă de timp în
sistemele financiare fără bancă centrală (Free Banking), cât și față de poziția economiștilor
contemporani care suțin privatizarea emisiunii monetare.4
Cu toate acestea, G. Simmel pare că împărtășește o viziune instrumentalistă asupra
banilor, în sensul că îi consideră un mijloc de atingere a anumitor obiective, care, fără ei, ar fi
inaccesibile. Într-adevăr, prin posibilitatea alegerii nu numai în gama infinită de obiecte care
pot fi achiziționate în schimbul lor la un moment dat, ci și a alegerii momentelor utilizării
obiectelor, banii constituie mijlocul absolut al plăcerii.5
La acest nivel apare un element fundamental al concepției lui Simmel, care permite
clarificarea unei probleme trecute adesea cu vederea de teoria economică, și anume raportul
aparent contradictoriu între funcția banilor de mijloc de plată și funcția lor de mijloc de
rezervă.

4
-De ex., F. Hayek F., Denationalisation of Money: The Argument Refined. An Analysis ofthe Theory
and Practice of Concurrent Currencies, Institute of Economic Affairs, Third Edition, 1990; P. Salin, L'ordre
monétaire mondial, Paris, PUF, 1982; G. Selgin, The Theory of Free Banking: Money Supply under Competitive
Note Issue, Lanham, Rowman & Littlefield, 1988.
5
-Sau, după cum a scris Dostoievski în Amintiri din casa morților, banul e un fel de întrupare sunătoare
a libertăţii.
 3

Polaritatea inerentă a banilor este explicată de Simmel după cum urmează: mijloc
absolut, ei devin prin aceasta scop absolut; banii constituie, deci, conform autorului,
„exemplul cel mai mare și perfect de promovare psihologică a mijloacelor la rang de scopuri”
(p. 294). Astfel, funcția de mijoc de schimb, adică de instrument de circulație a valorilor, este
funcția primordială a banilor, esența lor; dorința de a avea bani, de a-i acumula, care reflectă
funcția banilor de mijloc de păstrare a valorii6 nu este decât o funcție derivată, o
degenerescență, o devianță de la această funcție originală, fenomen explicabil în principal
prin dorința indivizilor de a se proteja împotriva opacității viitorului. Într-adevăr, acumularea
de bani înseamnă o capacitate de a obține plăcerea neutilizată, o potențialitate, adică o
capacitate de a domina un viitor care nu poate fi anticipat, dar care poate fi influențat prin
mijlocul reprezentat de bani. Faptul că, prin funcția lor de mijloc de rezervă, banii, mijloc
absolut, se transformă în scop absolut, decurge, deci, atât din imposibilitatea de a prevedea
viitorul, cât și din dorința de a avea un mijloc potențial de a-l modela, deoarece posesia
banilor constituie singura legătură obiectivă între subiect și viitorul său.
Pornind de la această concepție despre bani, G. Simmel își propune să determine
măsura în care economia monetară este capabilă să sporească libertatea individuală; definiția
pe care el o dă libertății nu conține nici un fel de note utopice: libertatea individuală este,
pentru Simmel, un simplu schimb de obligații, act pe care indivizii nu îl resimt ca fiindu-le
impus din exterior. Astfel, spre deosebire de relațiile bilaterale personale, care leagă indivizii
prin prestațiile pe care ei și le fac în natură (sclavagism, feudalism), monetizarea economiei,
care însoțește dezvoltarea și creșterea complexității vieții economice, elimină elementul
personal din relațiile economice și întărește sentimentul indivizilor că sunt liberi.
Se relevă astfel caracterul de legătură socială pe care îl au banii, care crează relații
interumane, reduc distanțele spațiale, sociale și personale, multiplică la infinit numărul
contractelor și al schimburilor ș.a.m.d. Însă, ca încarnare a legăturilor între parte și întreg pe
care relațiile economice în formă bănească le crează, banii produc un alt tip de distanță între
oameni, mai puțin vizibilă, dar mai funcțională și, de aceea, susceptibilă să atenuează
tensiunile inerente vieții în civilizația modernă.
Filozofia banilor completează lucrările lui Simmel în care acesta analizează alte
instanțe superioare care reglează viața socială: statul și biserica. Astfel, autorul evidențiează
trăsătura comună a acestor trei forme de socializare, și anume poziția lor dublă: pe de o parte,
ele se află într-o poziție exterioară față de interesele private, care sunt divergente prin natura
și semnificația lor primară; această poziție are, deci, un caracter universal și abstract; ea
conferă formelor sociale amintite un fel de intangibilitate, care constituie esența legitimității
lor; pe de altă parte, aceste forme se află într-o poziție implicată în conflictele particulare care
agită sfera privată, coborând, deci, din sfera abstracțiilor la nivelul societății civile. În ceea ce
privește banii, această ambivalență, adică această caracteristică de a fi concomitent parte și
întreg, a fost evocată în altă formă în referirile deja făcute la analiza lui Simmel a
transfomării banilor din mijloc absolut în scop absolut. Într-adevăr, ca mijloc absolut, ca
simplu instrument de circulație a valorilor, banii au o poziție exterioară față de protagoniști;
însă, prin setea de avere care se manifestă sub forma acumulării de bani, adică prin
transformarea banilor în scop absolut, puterea pe care ei o conferă este pusă în slujba
egoismului și a înălțării propriei persoane. Totuși, G. Simmel face o distincție pe care o
consideră fundamentală între această ambivalență a banilor și aceea a statului și, respectiv a
bisericii: spre deosebire de celelalte două instituții, banii își păstrează obiectivitatea atunci
când își transformă sensul universal într-un sens particular, deoarece servesc cele două
interese opuse ale plătitorului și încasatorului fără a favoriza pe unul în detrimentul celuilalt.
6
-Această funcție este numită de M. Friedman, laureat al premiului Nobel pentru economie „adăpost
temporar al puterii de cumpărare”. (M. Friedman, The Quantity Theory of Money-A Restatement, in: Studies in
the Quantity Theory of Money, M. Friedman (ed.), Chicago: University of Chicago Press, 1956).
 4

După părerea noastră, această distincție făcută de autor este discutabilă, deoarece nu
ține seama de capacitatea diferită a indivizilor și grupurilor sociale de a-și satisface dorința de
a se îmbogăți.

Silviu CERNA