Deznodământul războiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizării unirii.

Aliații (Franța, Anglia, Imperiul Otoman) și Rusia au ajuns la masa tratativelor, unde la Paris, la
18/30 martie 1856, s-a semnat tratatul ce punea capãt rãzboiului. Prevederile acestuia au influențat
hotãrâtor dezvoltarea politicã a Principatelor. Deși au ras sub suzeranitatea Imperiului otoman, ele
beneficiau acum de protecția colectivã a Marilor Puteri, care interziceau unei puteri unice sã
intervinã în problemele interne ale Principatelor. Toate pãrțile semnatare, inclusiv Imperiul
otoman, recunoșteau independența administrativã a Principatelor, dreptul fiecãruia de a avea o
armatã naționalã, de a emite legi și de a face comerț liber cu alte țãri. Puterile stabileau, de
asemenea, modalitãțile de revizuire a legii fundamentale (Regulamentele Organice) a fiecãrui
Principat. Ele au creat o comisie specialã de anchetã si au instruit-o sã meargã la București, pentru
a strange informații si a face recomandãri asupra noii forme de guvernãmânt a Principatelor,
îndepãrtându-se surprinzãtor de tratamentul obișnuit pe care-l aplicau Principatelor, marile puteri
au pregãtit alegerea unei adunãri consultative speciale, o asa-numitã adunare ad-hoc, în fiecare
Principat, având misiunea de a face cunoscutã comisiei pãrerea publicã asupra tuturor problemelor
importante. Toate informațiile astfel adunate urmau sã fie prezentate unei conferințe a puterilor,
ținutã la Paris, unde se luau deciziile finale, care se comunicau apoi Principatelor sub forma unui
decret promulgat de sultan, în sfârșit, puterile stipulau cã toate trupele trebuie retrase din Principate
de îndatã ce Imperiul otoman si Austria vor face aranjamentele necesare.

Hotãrâtoare pentru cursul ulterior al relațiilor româno-ruse avea sã fie prevederea din
tratatul de la Paris cu privire la cedarea de cãtre Rusia a unor pãrți din cele trei județe din sudul
Basarabiei cãtre Moldova. Zona respectivã reprezenta doar 5 000 km pãtrați și avea o importanțã
economicã modestã. Dar acum Rusia nu mai avea acces la Dunãre si, mai grav, țarul resimțea
pierderea acestui teritoriu ca pe o umilințã personalã, fiind hotãrât sã reintre în posesia acestuia.
Cedarea sudului Basarabiei de cãtre Rusia a sporit tensiunile existente deja în relațiile ruso-
române.

Hotãrârile luate la Paris i-au încurajat mult pe cei care sprijineau unirea Principatelor. La
lași și București, ei s-au organizat cu asiduitate pentru a pregãti alegerile pentru adunãrile ad-hoc.
Au fost însuflețiți de întoarcerea din exil a multor pașoptiști, mai cu seamã C.A.Rosetti și Ion C.
Brãtianu. Bãlcescu nu se numãra printre ei, deoarece murise de tuberculozã în Italia- în1852. În
ciuda ostilitãții Austriei, Turciei si a caimacamilor, regenții temporari careîiînlocuiser pe domnii
Știrbei și Ghica, unionistii au câștigat pânã la urmã alegerile pentru adunarile ad-hoc din ambele
Principate. Cele douã adunãri s-au întâlnit în octombrie 1857 si imediat au dat rezoluții prin care
cereau unirea, autonomia si o garantare colectivã a noii ordini de cãtre marile puteri. Deputații au
mai dezbãtut viitoarea organizare politicã si economicã a principatelor. În ambele adunãri, o largã
majoritate a adoptat poziția liberalã cu privire la drepturile fundamentale cetãțenești si reforma
guvernamentalã, dovedind însã prea puținã disponibilitate de a se angaja în experimente sociale,
cum ar fi reforma agrarã. Adunarea din Tara Româneascã si-a încheiat lucrãrile la 10/22 decembrie
1857, iar cea din Moldova la 21 decembrie 1857/2 ianuarie 1858.
 Acum, centrul atenției s-a mutat la Paris. Conform instrucțiunilor, pe 26 martie/7 aprilie
1858, comisia de anchetã a prezentat raportul sãu cãtre marile puteri asupra dorințelor românilor,
exprimate în adunãrile ad-hoc. Dupã discuții prelungite, marile puteri au semnat Convenția de la
Paris, la 7/19 august. Scopul sãu principal era de a oferi Principatelor o formã je organizare
definitivã. Deși marile puteri nu au dat Principatelor dreptul de a se uni si le-au lãsat sub
suzeranitatea otomanã, au fost de acord ca Principatele Unite ale Moldovei si Țãrii Românești sã
se autoadministreze de acum înainte nestingherit si fãrã imixtiuni din partea Imperiului otoman.
Ele încã mai plãteau tribut, iar domnii urmau sã fie, în continuare, învestiți de sultan, dar toate
pãrțile semnatare ale acordului erau conștiente cã aceste obligații erau acum doar formale. Totuși,
Convenția era mult mai mult decât un tratat de reglementare a statutului internațional al
Principatelor, în ceea ce privea enunțarea drepturilor fundamentale ale cetãțenilor, a însușirilor si
îndatoririlor conducãtorilor politici, ea prelua atributele unei Constituții, iar cei care au redactat-o
erau în mod vãdit simpatizanții ideilor liberale cu care veniserã în contact la București. Astfel, ea
prevedea: o adunare legislativã pentru fiecare Principat, aleasã pentru o perioadã de 7 ani, cu o
Comisie Centralã ce se întrunea periodic la Focșani, la granița între Moldova si Țara Româneascã,
pentru a dezbate legi de interes comun; un domn, fie muntean, fie moldovean, în fiecare Principat,
ales pe viațã de adunare; un consiliu de miniștri, rãspunzãtor în fața adunãrii; armate naționale
separate, având un singur comandant suprem, numit alternativ de cei doi domni; inamovibilitatea
judecãtorilor și independența acestora fațã de puterea executivã; și o Curte de Casație comunã, cu
sediul la Focșani.
Principala atribuție a comisiilor provizorii era aceea de a supraveghea alegerea noilor
adunãri legislative, care, la rândul lor, urmau sã aleagã domnii. Campania electoralã agitatã 10
Moldova a dus la alegerea unei adunãri favorabile unirii. Au fost mulți candidați la tron, ar pânã
la urmã au învins liberalii, prin victoria în alegeri a lui Alexandru Cuza, susținãtor al unirii la 5/17
ianuarie 1859. În Țara Românească, adunarea a fost dominată de conservatori, care erau însă
puternic scindați. Când a devenit evident că nici o facțiune nu putea să-și aleagă propriul candidat,
deputații au hotărât să-și declare sprijinul față de unire prin alegerea ca domnitor a lui Alexandru
Cuza. Votul de la 24 ianuarie/5 februarie în favoarea acestuia a fost unanim. Astfel, românii au
realizat de facto unirea, prin forțe proprii și prin respectarea întocmai a Convenției de la Paris.

Marile puteri s-au adunat la Paris pentru a analiza noua întorsãturã a evenimentelor. Deși
Austria și Turcia au ridicat obiecții, marile puteri, în ansamblu, nu erau dispuse sã redeschidã
„chestiunea româneascã" si, la 26 august/7 septembrie 1859, au votat pentru acceptarea dublei
alegeri a lui Alexandru Cuza. În realitate, ele au recunoscut si faptul cã avântul unirii Moldovei cu
Țara Româneascã era de nestãvilit.

Recunoașterea finalã a Unirii Principatelor necesita negocieri ulterioare între Turcia si

marile puteri. Dar cursul evenimentelor din Principate a condus la deznodãmântul scontat, pe
mãsurã ce instituțiile și serviciile publice din cele douã țãri au fuzionat. Armatele lor fuseserã deja
unificate sub comandã unicã. Acum, liniile telegrafice și serviciile vamale erau unitare.
Oficialitãțile din cele douã capitale erau în contact direct, fãrã a mai trece prin ministerele
Afacerilor Externe, iar Comisia Centralã cu sediul la Focșani lucra din plin pentru unificarea
legilor si a procedurilor administrative.

Recunoașterea oficialã a unirii de cãtre marile puteri avea sã vinã curând. La Conferința de
la Constantinopol, acestea au convins sultanul sã dea un firman (decret) în acest sens, la 22
noiembrie/4 decembrie 1861. Alexandru Cuza a acționat rapid pentru a profita de momentul
favorabil, proclamând la 11/23 decembrie Unirea si nașterea națiunii române. Actul final în crearea
noului stat unificat a fost legea din 9/21 februarie 1862, prin care se desființa Cornisia Centralã de
la Focșani. Termenul de „România", care fusese frecvent, dar neoficial, folosit în anii '50 cu
referire la un stat unitar, situat între Marea Neagrã și Munții Carpați, a devenit acu numele curent
al Principatelor Unite și, începând din 1862, a fost folosit în actele oficiale ale țării.

În timpul perioadei critice de dinainte si dupã unirea administrativã a Principatelor, un

sistem politic modern a cãpãtat treptat formã palpabilã. Instituțiile statului național au fost create,
înlocuind o suprastructurã bazatã pe monopolul de putere a unei singure cladr, boierii. Partidele
politice au devenit mașinãria indispensabilã funcționãrii acestor instituți și circulația liberã a
ideilor a servit drept catalizator puternic al schimbãrii.