2.

Aşezările, satul, gospodăria, locuinţa

Termenii de aşezare şi sat, la care se adaugă cel de habitat (preluat din expresia
franceză “habitat rural”), sunt folosiţi de către unii etnologi, sociologi, istorici, geografi cu
aceeaşi valoare semantică. Alţi cercetători, luând drept criterii aria de răspândire şi
caracterul locuirii – criterii folosite şi la clasificarea satelor, gospodăriilor şi locuinţelor-
fac distincţie între cei trei termeni. Astfel, satul este definit ca un întreg teritorial, delimitat
ca urmare a organizării spaţiului respectiv şi constituit din vatră, hotar şi populaţie;
aşezarea are o sferă mult mai largă însemnând ansamblul construcţiilor gospodăreşti fie
grupate în vatra satului, fie risipite în hotarul satului, fie izolate în poieni, în păduri sau în
golul alpin, constituind aşezări temporare pastorale, forestiere ori turistice; habitatul rural
este identificat cu ceea ce în româneşte se numeşte vatra satului şi înseamnă spaţiul locuit,
unde se odihnesc locuitorii, au gospodărie, îşi adăpostesc vitele şi uneltele, îşi depozitează o
parte din produse.

2.1. Aşezările omeneşti

2.1.1.Factorii favorizanţi
Aşezările omeneşti sunt produsul unui complex de factori: geografici, economici,
istorici, demografici, administrativi şi etnici.. Factorul geografic a fost determinant pentru
primele faze de geneză şi evoluţie a aşezărilor deoarece de configuraţia terenului a depins
forma şi structura vetrei satului, structurarea terenului de folosinţă şi ocupaţiile locuitorilor.
Locurile preferate pentru întemeierea aşezărilor umane au fost cele care au oferit condiţii
cât mai bune pentru desfăşurarea ocupaţiilor. Factorul economic, prin tipul de economie al
regiunii ( pastorală, agricolă) a influenţat structura şi forma aşezărilor. Factorul politic şi
administrativ, prin dispoziţii de ordin administrativ ca şi prin diferite împărţiri
adminstrative, precum şi factorul demografic, prin sporul natural şi migratoriu şi prin
colonizări de populaţie au influenţat configuraţia aşezărilor. Cu privire la factorul etnic,
cercetarea etnografică consideră ca sate specific româneşti cele de tip risipit şi răsfirat, în
timp ce satele adunate în organizare geometrică aparţin populaţiei germane colonizată în
evul mediu
2.1.2. Geneza şi evoluţia aşezărilor
Aşezările româneşti au luat naştere prin libera ocupare a terenului “oricât şi
oriunde”, din averea devălmaşă a obştei, în raport cu nevoile gospodăriei şi cu posibilitatea
de a le munci, o formă autohtonă de dobândire a proprietăţii şi a dreptului de proprietate
având originea în dreptul roman. Acest sistem de luare în stăpânire a terenului a condus la
apariţia unor gospodării risipite, care, acolo unde configuraţia terenului a permis, au format
grupuri de case întemeiate de obicei de către copiii descinşi din acelaşi strămoş.al neamului
de sânge.Grupurile de case au evoluat din generaţie în generaţie devenind cătune.Cătunul
este tipul de sat cel mai vechi şi mai specific românesc, chiar termenul de sat (din latinescul
fossatum), desemnând o aşezare formată din mai multe cătune.
Evoluţia aşezărilor româneşti este legată în primele faze de roirea obştilor săteşti prin
defrişarea şi desţelenirea terenurilor pe măsură ce primele vetre de sat cunosc un spor
demografic. De obicei, cătunul care ia naştere prin roire este alcătuit dintr-un număr
restrâns de familii noi, înrudite, şi poartă numele neamului din care se trag.
O altă cale de formare a aşezărilor o constituie colonizarea. fie spontană, fie
dirijată. Satele de colonizare spontană iau naştere prin aşezarea unor grupuri de populaţie
din zonele mai dens locuite spre zonele de câmpie şi cele colinare, sau prin aşezarea unor
“economi de vite”, care practicau transhumanţa pastorală în câmpie, în Bărăgan în
Dobrogea sau în zonele subcarpatice, unde se întemeiază satele de ungureni.

5
 Satele de colonizare dirijată se constituie prin măsuri luate de către domnitorii din
Ţara Românească şi Moldova în Evul Mediu, prin care populaţia care se aşeza în anumite
locuri numite slobozii beneficia de anumite facilităţi fiscale, reglementate de hrisoave. Din
această categorie mai fac parte satele cu populaţie germană adusă din regiunea Moselei şi a
Rinului în Evul Mediu, sau cu populaţie secuiască aşezată la hotarele de răsărit ale
Transilvaniei.
Evoluţia satului românesc de la forma risipită pe platforme, interfluvii şi versanţi
spre satul adunat, de vale şi de-a lungul drumului este legată de dezvoltarea industriei
textile şi de prelucrare a lemnului. Începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea
dezvoltarea comerţului face ca drumul să exercite o puternică forţă de atracţie asupra
gospodăriei ţărăneşti. Ca urmare, de-a lungul drumului apar, mai întâi, gospodării care se
specializează în activităţi comerciale. Cu timpul din gospodăria din deal se desprind
tinerele familii care întemeiază gospodării în vale şi de-a lungul drumului, aşezarea
căpătând configuraţia de sat de tip adunat.
După caracterul locuirii distingem două tipuri de aşezări:
a. aşezări permanent locuite (satele)
b. aşezări temporar locuite (hodăile, sălaşele, stânile)

2.2. Satul românesc

2.2.1.Componentele satului
La început, satul a fost moşia, adică pământul stăpânit şi lucrat de un moş sau
strămoş. Cu timpul, noţiunea s-a extins asupra întregului complex teritorial, social şi
economic alcătuit din vatră, hotar şi populaţie.
Vatra este partea satului în care sunt amplasate gospodăriile, locuită permanent, cu
funcţii specifice de adăpost şi loc de odihnă al oamenilor, adăpost pentru animale, spaţiu
pentru activităţile casnice şi de depozitare a produselor la care se adaugă funcţii nespecifice
rurale, aşa cum sunt cele administrative, culturale, educative.
Hotarul satului este teritoriul structurat în zone economice: teren arabil, păşune,
fâneţe, pădure, în proporţii variind în funcţie de relief şi de ocupaţiile locuitorilor.
Populaţia rurală include atât locuitorii care se îndeletnicesc cu ocupaţiile specifice,
cât şi pe cei care îndeplinesc funcţii nespecifice în sat: funcţionarii, intelectualii etc.
2.2.2. Tipologia satului românesc.
Dintre etnografii care au cercetat cu mare interes şi competenţă satul românesc o
poziţie dominantă o ocupă Romulus Vuia, titularul catedrei de etnografie de la
Universitatea din Cluj în prima jumătate a secolului XX şi fondatorul Muzeului Etnografic
al Transilvaniei. Dintre criteriile folosite de către reputatul etnograf la elaborarea tipologiei
satelor, planul satului (reţeaua uliţelor) şi structura internă (desimea şi modul de grupare
a gospodăriilor) sunt criterii principale. Potrivit acestora distingem trei tipuri morfologico-
structurale de sate:
a.sate de tip risipit, forma arhaică a satului românesc, având gospodării izolate,
caracteristic zonei muntoase în care predomină fâneţele şi păşunile destinate creşterii
animalelor
b.sate de tip răsfirat, cu o reţea întinsă de uliţe în lungul cărora sunt dispuse
gospodăriile, între care se găsesc livezi de pomi şi viţă de vie sau terenuri arabile , cultivate
cu porumb, legume etc.; este tipul de sat cel mai răspândit, caracteristic zonei colinare, cu o
economie predominant pomiviticolă, cu teren arabil pe suprafeţe reduse
c. sate de tip adunat, în care se face o delimitare precisă între vatră şi hotar; este tipul
de sat caracteristic zonelor de câmpie şi podişurilor joase. Întâlnim două variante de sat
adunat:
-sate adunate cu structură neregulată (îngrămădită)

6
 -sate adunate cu structură regulată, liniară sau geometrică
Ţinând seama de tipul predominant al activităţii economice, reflectată în ocupaţiile
locuitorilor deosebim următoarele tipuri funcţionale de sate:
a.sate cu funcţii predominant agricole ( în zona de câmpi şi în zona colinară)
b.sate cu funcţii pastoral-agricole sau pastoral-forestiere ( în zona de munte)
c. sate specializate în diferite meşteşuguri ( prelucrarea lemnului, olărit etc.)

2.3. Gospodăria tradiţională

Gospodăria tradiţională este un ansamblu de bunuri mobile şi imobile compus din
casa de locuit, construcţiile anexe, construcţiile economice, terenul aferent şi împrejmuirile.
Gospodăria este o componentă a aşezării şi în raport cu factorii de influenţă
configurează un anumit tip de aşezare, permanentă sau temporară.
2.3.1. Funcţiile gospodăriei
Gospodăria în ansamblu şi fiecare componentă în parte răspund nevoilor familiei
căreia îi aparţine, acelea de:
 adăpost pentru oameni, animale şi unelte de muncă
 spaţiu organizat pentru producţia, depozitarea şi conservarea produselor
alimentelor
 spaţiu pentru activitatea familială şi spirituală
2.3.2. Factorii determinanţi ai structurii gospodăriei
La apariţia şi evoluţia gospodăriei tradiţionale pe teritoriul ţării noastre şi la
individualizarea tipurilor de gospodării prin destinaţia şi modul de grupare a construcţiilor
în cadrul curţii au contribuit o seamă de factori:
 ocupaţiile
 factorul geografic
 factorul demografic
 factorul etnic
Dintre aceşti factori, ocupaţiile au avut un rol determinant; acolo unde predomina
creşterea animalelor s-a impus construirea unui anumit tip de anexe pentru adăpostirea
acestora şi depozitarea nutreţului; în zonele în care agricultura a fost activitatea economică
de bază s-a impus construirea unor anexe (pătule, hambare, jitniţe) pentru depozitarea
cerealelor.
Un alt factor de influenţă rămâne, în toate fazele de evoluţie, factorul geografic
pentru că amplasarea componentelor gospodăriei trebuie să ţină seama de condiţiile
terenului, iar materialul de construcţie rămâne pentru gospodăriile tradiţionale cel pe care îl
oferă zona respectivă: lemnul şi piatra la munte şi în zona colinară, pământul şi, mai târziu,
cărămida la şes.
Factorul demografic, prin creşterea naturală şi migratorie a populaţiei, a condus la
fragmentarea terenurilor pentru noile familii, fapt ce a influenţat şi asupra modalităţilor de
amplasare a construcţiilor şi a structurii mai dense sau mai laxe a gospodăriilor
Înfăţişarea construcţiilor gospodăreşti capătă şi anumite particularităţi locale sau
zonale datorate factorului etnic care a impus un anumit stil arhitectural pe o anumită arie,
contribuind la conturarea a ceea ce numim zonă etnografică.
2.3.3. Componentele gospodăriei tradiţionale
2.3.3.1.Locuinţa-nucleul de bază al gospodăriei
2.3.3.2.Anexe ale locuinţei pentru depozitarea produselor alimentare şi
vestimentare
a) anexe încorporate casei de locuit
 pivniţa

7
  podul casei
 celarul
b) anexe în construcţii separate
 cămările în Transilvania
 groapa de bucate şi bordeiul pentru cereale, legume şi fructe
 găbănaşul pentru cereale în Transilvania
 pătule pentru porumb în Muntenia
 coşer sau sâsâiac pentru porumb în Moldova
 jitniţele pentru cereale în Gorj
c) anexe pentru prepararea şi consumul hranei
 cuptorul de copt pâinea
 bucătăria de vară
 sursa de apă potabilă (fântâni,uluce şi jgheaburi)
2.3.3.3.Construcţiile economice
a) construcţii pentru adăpostirea animalelor şi furajelor
 grajdul
 şura
 coteţele
 fânăria
b)construcţii pentru adăpostirea uneltelor şi mijloacelor de transport
 aria şurii
 şopronul

2.3.4. Tipuri economico-funcţionale de gospodării

Gospodăriile tradiţionale au o structură specifică adaptată ocupaţiei de bază care se
reflectă în felul şi proporţiile construcţiilor gospodăreşti, ca şi într-o anumită organizare şi
împărţire a terenului în fâneaţă, păşune, grădină de legume, holdă pentru cultura cerealelor,
livadă de pomi, vie etc.S-au conturat astfel mai multe tipuri economice de gospodării:
 gospodării agricole
 gospodării agricole-pastorale
 gospodării pastorale
 gospodării viticole
 gospodării piscicole
 gospodării specializate în diferite meşteşuguri

2.3.5. Tipuri morfologico-structurale de gospodării

Criteriul pe baza căruia cercetarea etnografică diferenţiază gospodăriile din punct de
vedere morfologico-structural este modul de grupare a construcţiilor componente
potrivit căruia distingem:
a) gospodarii cu curti deschise
b) gospodării cu curţi închise
Gospodăriile cu curţi deschise se caracterizează prin amplasarea construcţiilor în funcţie
de teren, mai aproape sau mai departe de casă, fără o împărţire a curţii cu garduri, aşa cum
întâlnim la cele cu curţi închise. Sunt tipice satelor risipite din zonele muntoase, alături de
gospodăriile cu ocol închis.
Gospodăriile cu curţi închise se întâlnesc pe terenurile care permit gruparea
construcţiilor pe o suprafaţă restrânsă, despărţită prin garduri de terenurile agricole din jur.
Luînd drept criteriu de clasificare amplasarea construcţiilor în cadrul curţii distingem
mai multe variante de gospodării cu curţi închise:
8
 a.gospodăriile cu curţi în organizare liniară, având construcţiile înşirate pe o
singură latură a curţii, începând cu casa, amplasată înspre uliţă, continuând cu anexele
pentru depozitarea produselor, cu grajdul pentru vite, şi încheind cu şura pentru depozitarea
furajelor. Aria de răspândire a gospodăriei pe o singură linie cuprinde Câmpia Română,
ţinutul Năsăudului şi Bistriţa, întâlnită atât la români cât şi la saşi în trecut, când
construcţiile erau din lemn acoperit cu paie, întrucât acest mod de amplasare era mai puţin
expus incendiilor.
b.gospodăriile cu curţi organizate pe două linii având construcţiile aşezate pe
două laturi ale curţii: casa şi unele anexe pe una din laturi, iar pe cealaltă linie, în partea
opusă sunt amplasate şura şi alte anexe. Gospodăriile pe două linii sunt frecvente în zonele
joase.
c.gospodării cu curţi organizate în unghi, răspândite mai ales în satele situate de-a
lungul drumului, având şura dispusă în latul curţii, paralelă cu uliţa, pentru a permite
accesul la şură al carelor încărcate cu furaje. Organizarea în unghi este caracteristică şi
gospodăriei săseşti cu curte franconă, întâlnită frecvent în aşezările din Ţara Bârsei.
d. gospodăriile cu curţi organizate pe trei linii, se obţin prin completarea
gospodăriei în unghi cu o a treia linie de construcţii în faţa casei. Apar în zonele cu ocupaţii
mixte şi specializate.
e. gospodării cu ocol închis , caracterizate prin gruparea construcţiilor gospodăreşti
în jurul unei curţi pătrate sau poligonale cu anexe ( şoproane şi polatre) care fac legătura
între componentele principale ale gospodăriei. Se întâlnesc în satele răsfirate sau în cele
risipite din nordul Moldovei, zona muntoasă a Banatului, Bran etc.
2.3.6. Împrejmuirile
Ansamblul gospodăriei tradiţionale era întregit de garduri şi porţi, construcţii care, pe
lângă funcţia de delimitare a spaţiului în zone economice, aveau şi anumite semnificaţii
magico-religioase.
Gardul era, în primul rând, un semn juridic de delimitare a proprietăţii şi avea totodată
rolul de a apăra curtea.
Gardurile s-au diferenţiat în timp prin materialele şi tehnicile de construcţie. Distingem:
-garduridin lemn (nuiele împletite, ţambre, răzlogi, ulucă)
-garduri din trestie
-garduri din lut
-garduri din piatră
În succesiunea lor cronologică, gardurile din nuiele împletite orizontal, pe pari bine fixaţi
în pâmânt sunt cele mai vechi, urmate de gardurile din răzlogi, din leaţuri, din scânduri sau
din grinzişoare..
În zonele joase şi mlăştinoase, s-au făcut garduri din trestie, iar în satele cu gospodării
înşirate de-a lungul văilor şi în zonele înalte se folosea piatra pentru îngrădituri ca şi pentru
unele construcţii anexe
Poarta are în cadrul gospodăriei aceleaşi funcţii pe care le are gardul. Cele mai vechi
porţi s-au construit din aceleaşi materiale şi tehnici ca şi gardurile. Cu timpul s-au
dezvoltat şi înfrumuseţat odată cu celelalte componente ale arhitecturii populare.
Ornamentica porţilor a fost preluată în mare parte din aceea a bisericilor. Ca urmare motivul
principal pe stâlpii porţilor este funia împletită, care dă naştere şi altor motive, ca: cercul,
triunghiul, şarpele, crucea. La porţile din Podişul Moldovei se întâlnesc şi figuri umane
sculptate în trunchiuri groase de stejar şi puse ca stâlpi la porţi şi la garduri.. Cele mai
frumoase porţi sunt întâlnite în Maramureş şi Gorj, zone cu cele mai desăvârşite realizări în
acest domeniu al culturii populare. Deosebite ca realizare artistică sunt şi porţile secuieşti
din zonele Harghita şi Covasna.

9
 2.4. Locuinţa tradiţională
Cercetătorii din domeniile ştinţelor etnologice folosesc atât termenul de locuinţă
cât şi pe cel de casă cu acelaşi sens, Considerăm că termenul de casă se referă la
caracteristicile construcţiei care serveşte ca locuinţă, sub aspect arhitectural, în timp ce
acela de locuinţă defineşte funcţionalitatea spaţiilor interioare. Ca urmare, casa
tradiţională va fi tratată la capitolul “Arhitectura populară“

2.4.1. Funcţiile locuinţei

Nucleu al gospodăriei, locuinţa îndeplineşte funcţii multiple pentru satisfacerea
nevoilor familiei atât în planul vieţii materiale cât şi al celei spirituale
Locuinţa este spaţiul în care oamenii îşi petrec viaţa, generaţiile tinere primesc
învăţătura, experienţa de viaţă a generaţiilor în vârstă, îşi însuşesc normele de viaţă ale
obştei, îşi săvârşesc obiceiurile legate de cele trei momente ale vieţii: naştere, căsătorie,
moarte.
Locuinţa este adăpost şi loc de odihnă, locul de desfăşurare a activităţilor casnice,
locul de păstrare, preparare şi consumare a hranei, loc de petrecere pentru întreaga familie
Cel mai vechi tip de locuinţă, acela cu o singură încăpere îndeplineşte toate
funcţiile locuinţei, cu excepţia celei de păstrare a produselor şi a hranei pentru care s-au
folosit anexe gospodăreşti (bordeie, gropi de bucate) şi podul casei mai ales pentru
păstrarea alimentelor.
Evoluţia locuinţei tradiţionale de la planul cu o singură încăpere la planul cu două,
apoi cu trei şi cu patru încăperi a fost impusă de necesitatea extinderii spaţiului de locuit
sub presiunea demografică a familiei şi de cerinţele de îmbunătăţire a condiţiilor de locuit.
Spaţiile apărute ( tinda, cămara, casa mare) şi înscrise în planul dreptunghiular tradiţional al
casei preiau o parte din funcţiile pe care le îndeplinea locuinţa cu o singură încăpere:
prepararea hranei se mută odată cu vatra şi cuptorul de pâine în tindă, păstrarea alimentelor
şi a unor produse în cămară, casa mare (camera dinainte) este destinată petrecerii şi
săvârşirii ritualurilor de trecere din ciclul vieţii, dar şi de etalare a zestrei şi concepţiei
artistice a omului tradiţional.
În raport cu modul de folosinţă şi caracterul locuirii locuinţele pot fi grupate în
două categorii:
a. locuinţe permanente, folosite tot timpul anului de întreaga familie
b. locuinţe temporare, care, la rândul lor, pot fi împărţite în două subcategorii:
b.1. locuinţe sezoniere,folosite ani la rând în acelaşi anotimp al anului, aşa
cum sunt stânele din zona alpină
b.2. locuinţe la adăposturile temporare, folosite doar un anotimp sau două
din an vară-iarnă: hodăi, colibe de fân, în zona de munte, conacele, colibele de la vii în zona
colinară şi surlele, bordeiele, stânele mutătoare în zona de câmpie şi în Lunca Dunării.

2.4.2. Interiorul locuinţei

La organizarea interiorului interiorului locuinţei tradiţionale contribuie următoarele
componente:
a.Pe orizontală
a.1.sistemul de încălzit şi de preparare a hranei (vatra, soba)
a.1.1.vatra
vatra liberă
vatra liberă cu sobă oarbă
vatra cu babură
vatra cu camniţă
vatra cu cuptor de copt pâine

10
 a.1.2.soba de cărămidă cu plită
a.1.3.soba de tuci
a.1.4.soba de prăvălie
a.1.5.soba de teracotă cu plită
a.2.Mobilierul (patul, laviţa, masa, lada)
-dulgheresc, din lemn cu crestături şi din lemn pictat
-tâmplăresc
a.3. Piesele de decor (textile , ceramică. icoane).Textilele erau ţesute din lână, din
cânepă şi in şi din bumbac
b. Pe verticală organizarea interiorului locuinţei tradiţionale româneşti cunoaşte
împărţirea în trei registre:
-registrul cu mobilierul
-registrul median cu textile
-registrul superior cu ştergarele şi cuierul cu vase de sticlă şi cancee
Aceste elemnte au evoluat în timp, paralel cu evoluţia casei în plan arhitectural şi al
funcţiunii interioarelor: sistemul de încălzit şi de preparare a hranei de la vatra liberă la
soba cu plită; mobilierul de la formele vechi dulghereşti la mobilierul tâmplăresc; textilele
de la formele prepoderent utilitare , spre cele cu funcţii, mai ales, decorative.
Întreaga evoluţie a interiorului locuinţei este marcată de amplasarea componentelor
în raport de cele două criterii de bază: criteriul funcţional şi criteriul decorativ
Asigurarea funcţionalităţii întregului spaţiu al locuinţei (desfăşurarea activităţilor
casnice, pregătirea hranei etc.) a impus împărţirea interiorului încă de la cel mai vechi tip de
locuinţă pe colţuri:
a. colţul cu vatra de foc
b. colţul cu patul
c. colţul cu masa
d. colţul de după uşă cu blidarul pentru vase
Colţul cu masa era cel mai frumos amenajat, întrucât aici erau primiţi musafirii; era
situat între ferestre acolo unde se întâlneau două laviţe, cele mai vechi cioplite din lemne
groase, fixate pe patru picioare înfipte în pământ. La capătul uneia dintre laviţe era lada de
zestre, piesă de mobilier care, în variante pictată, atinge forme artistice deosebite.; cu
timpul laviţele au fost încheiate în coadă de rândunică şi au primit un spătar. Masa,
străveche piesă de mobilier, avea ca formă tradiţională patru colţuri tot atâtea câte are şi
lumea. În unele zone din Transilvania întâlnim masa cu secrie, considerată una din cele
mai frumoase piese de mobilier specifice interiorului ţărănesc românesc, prezentă şi în
Moldova sub denumirea de masă cu ladă, în care se păstrau alimentele de consum curent.
În Oltenia,masa cu secrie devine masa cu dulap, confecţionată prin aceleaşi tehnici ca şi
lada de zestre. Aceasta are in interior două despărţituri: una în care se ţin alimentele,
cealaltă pentru vase.
În organizarea interiorului locuinţei tradiţionale româneşti apar şi unele trăsături
specifice locale datorate relaţiei satului cu centrele urbane, contactelor culturale între
diferitele etnii etc. Astfel în sudul ţării, în Oltenia, Muntenia şi Dobrogea întâlnim ca
particularităţi soba oarbă asociată cu vatra liberă, patul acoperit cu rogojină, masa joasă
rotundă, scoarţele ţesute în tehnica chilimului; În Muntenia un element distinctiv îl
constituie prezenţa pe pereţi a ştergarului cu decor în vărgi; în Moldova ca particularitate
semnificativă menţionăm cuptoarele cu vatră care, de multe ori, înlocuiesc patul; la casa
transilvăneană elementele cele mai semnificative ale organizării interiorului sunt patul cu
rol decorativ din casa mare, acoperit cu ţesături şi perne cu feţe alese, cu ştergare şi tindee,
culmea sau ruda pe care sunt etalate ţesături decorative ( ţoale, ştergare, prosoape),
mobilierul pictat, lăzi de zestre, cuiere, cancee

11
 Tendinţa înlocuirii pieselor vechi de mobilier şi a textilelor cu produse de fabrică se
face simţită începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea când, odată cu dispariţia
generaţiei care le-a conservat şi cu schimbări importante cu privire la funcţionalitatea
interioarelor dispare şi planul locuinţei tradiţionale.

Bibliografie

1.Valer Butură, Etnografia poporului român,Editura Dacia,Cluj Napoca,1978

2.Vintilă Mihăilescu, O hartă a principalelor tipuri de aşezări rurale din România,în
„Buletinul Societăţii Regale Române de Geografie.”tom XLVI, l927
3.Ţara Bârsei, coordonator Nicolaie Dunăre,vol.II,Editura Academiei, Bucureşti,1974
4.Paul Petrescu, Consideraţii asupra raporturilor între arhitectura rurală şi cea
urbană în sud-estul Europei in secolele al XVIII-lea si al XIX-lea,în “Studii şi Cercetări
de Istoria Artei”,seria Artă plastică, tom 17, nr.2,1970
5.Georgeta Stoica, Arhitectura interiorului locuinţei ţărăneşti, Râmnicu Vâlcea,1974
6.Ioan Praoveanu, Aşezările brănene:satul, gospodăria, locuinţa,Editura Transilvania
Expres, Braşov 1998
7.Gheorghe Crăiniceanu, Alimentaţia la poporul român, 1898

12