Tema de curs 2.

Făptuitorul unui act infracţional privit ca şi persoană

Cunoaşterea delincventului ca şi persoană are importanţă din prisma activităţilor de terapie

ocupaţională deoarece:
1. cunoscând caracteristicile delincventului putem înţelege de ce a ajuns să săvârşească o
infracţiune (domeniu cunoscut drept „geneza” sau etiologia actului infracţional) şi,
pornind de aici, putem propune măsuri de prevenire a săvârşirii de noi infracţiuni;
2. este important să cunoaştem istoricul ocupaţional al delincventului (activităţi desfăşurate
în libertate, stil de viaţă) pentru a putea organiza eficient activitatea de terapie
ocupaţională;
3. pentru a putea analiza performanţa ocupaţională ca rezultat al celor trei componente:
persoană; mediu; ocupaţie.

Geneza actului infracţional. Criminologia este ştiinţa care se ocupă cu geneza actului
infracţional. Primele teorii cu privire la acest aspect au fost dezvoltate spre sfârşitul secolului
XIX. Ulterior, după 1900, s-au dezvoltat foarte mult ştiinţele sociale (psihologia, sociologia),
fiind propuse noi teorii în domeniu. Aceste teorii suferă de neajunsul că nu sunt „complete”, ele
nereuşind să explice actul infracţional în „totalitatea” sa (cu alte cuvinte, nu a fost găsită nicio
teorie „general validă”).
Din puncte de vedere didactic, aceste teorii pot fi împărţite în:
1. teorii biologice: pun la baza infracţionalităţii factori biologici, precum: o aberaţie
cromozomială (un cromozom Y suplimentar); anumite anomalii ţinând de biochimia
creierului (ex. la nivel de neurotransmiţători: exces de adrenalină şi dopamină; deficit de
serotonină); o anumită constituţie corporală (ex. s-a constatat în unele studii că cei mai
mulţi delincvenţi au o constituţie atletică; diferite tipuri de constituţie corporală se
asociază cu predispoziţia spre anumite tipuri de infracţiuni); anumite caracteristici
antropometrice (anumite caracteristici faciale – cum ar fi bărbie bine conturată, frunte
lată – dar această teorie, deşi a fost în mare „vogă”, nu a primit confirmare empirică);
anumite particularităţi ale SNC.
OBS: Cu privire la ultimul aspect menţionat: plecându-se de la studii asupra activităţii nervoase
superioare, s-a conturat o teorie interesantă, care împarte oamenii în două categorii: 1) căutătorii
de senzaţii: creierul acestora pare a fi într-o continuă „foame de stimuli”; ei nu pot suporta
singurătatea, monotonia, tăcerea, şi caută aglomeraţia, agitaţia; oamenii care „fug” de stimuli,
preferă singurătatea, liniştea. Cei mai mulţi delincvenţi se încadrează în prima categorie
menţionată.
2. teorii socio-economice: pun infracţionalitatea pe seama unor factori precum: sărăcia;
lipsa locurilor de muncă; lipsa de educaţie formală; apartenenţa la o minoritate etnică /
religioasă; traiul în anumite cartiere / zone defavorizate; provenienţa din familii
delincvente etc.
OBS: Evident, aceşti factori au o valoare explicativă doar într-un număr mic de cazuri. De
exemplu, dacă sărăcia ar fi cu adevărat cauza infracţionalităţii, cea mai mare parte a oamenilor a
trebui să fie infractori...Pe de altă parte, trebuie să facem diferenţa între sărăcia propriu-zisă şi
sărăcia datorată stilului de viaţă (ex. cheltuieli nechibzuite pentru a cumpăra băuturi alcoolice /
ţigări; sau: omul ar putea să muncească, dar nu vor...). Factorii socio-economici servesc frecvent
ca şi scuză pentru infracţiunile săvârşite, mai ales când este vorba despre infracţiuni la adresa
patrimoniului (ex. furt, tâlhărie) sau când un minor îşi justifică săvârşirea de infracţiuni prin aceea
că „a învăţat de la părinţi / prieteni” sau „a fost trimis de părinţi la cerşit sau la furat”.
Noi trebuie să putem distinge între adevăratele cauze / motive ale unui act infracţional şi scuzele
invocate (= justificări infracţionale).

1
 3. teorii psihologice. Există o abundenţă de astfel de teorii, de diverse orientări
(psihanalitică, umanistă, cognitivă). Principalii factori incriminaţi sunt:
- anumite tendinţe / conflicte inconştiente (aşa afirmă teoriile psihanalitice);
- anumite credinţe (cogniţii şi atitudini disfuncţionale), de genul: „Totul mi se cuvine”;
„Ceilalţi trebuie să asculte de mine”; „Prin muncă nu ajungi nicăieri”; „Toată lumea
încalcă legile” etc.
- o slabă toleranţă la frustrare, care se reflectă în reacţii disproporţionate la provocări
minime. Ex. o mică ofensă sau doar tonul interlocutorului pot determina un act de
vătămare corporală.
- subdezvoltarea calităţilor voinţei. Ex. lipsa unui scop în viaţă (nu au planuri de viitor),
lipsa de hotărâre în urmărirea unui scop pozitiv (ex. se angajează şi după câteva
săptămâni renunţă la locul de muncă).
- prezenţa preponderentă a anumitor tipuri de motive care să le ghideze comportamentul.
Gudjonsson & Sirgudsson (2007) au identificat la delincvenţii minori patru motivaţii
infracţionale de bază:
a. complianţa. Se referă la situaţia în care infracţiunea este săvârşită împreună cu ceilalţi, la
îndemnul sau sub presiunea acestora. Delincvenţii tind să adere la grupuri de egali cu
preocupări deviante sau delincvente (ex. frecventarea barurilor, a sălilor de jocuri;
participarea la curse de maşini; consumul de alcool), şi implicit îşi însuşesc normele
specifice unor astfel de grupuri. Acţionează aici legile psihologiei sociale, cum ar fi
conformismul la grup...Aparent paradoxal, deşi mulţi delincvenţi pot fi caracterizaţi ca
„neconformişti”, ei manifestă un conformism ridicat faţă de grupul de apartenenţă.
Motivaţia de complianţă se întâlneşte mai mult la minori şi tineri, precum şi la persoanele
cu oarece deficienţe intelectuale şi, în general, la persoanele care sunt „din fire” mai
sugestionabile. Această motivaţie este invocată adesea ca şi scuză – dar: personalitatea
precumpăneşte în faţa influenţei sociale, în sensul că „cine se aseamănă, se adună”.
b. motivaţia financiară – este frecvent întâlnită în cazul infracţiunilor patrimoniale (furt,
tâlhărie). Şi aceasta este invocată frecvent ca şi scuză. O analiză mai atentă a cazurilor
evidenţiază însă o motivaţie de tip hedonist (obţinerea facilă de bani, bani care să fie
cheltuiţi după bunul plac).
c. căutarea senzaţiilor. Este rar menţionată de către delincvenţi. Această motivaţie se referă
la săvârşirea infracţiunilor ca formă de distracţie, amuzament, sau pentru a se elibera de
stres. Exemple: depăşirea limitei de viteză; conducerea sub influenţa băuturilor alcoolice;
incendierea; distrugerea de obiecte; scandalurile de pe stadioane; violul; consumul de
droguri. Acest tip de motivaţie se asociază cu trăsături de personalitate cum ar fi: gustul
pentru risc; nevoia de stimulare senzorială; autocontrolul slab; lipsa sentimentelor de
vinovăţie.
d. motivaţia legată de provocare. Este motivaţia întâlnită cel mai adesea în cazul
infracţiunilor cu violenţă (de la loviri până la omor, uneori chiar şi viol). Această
motivaţie se asociază cu caracteristici de personalitate precum: agresivitatea;
impulsivitatea (tendinţa de a acţiona „din impuls”, fără luarea în considerare a
consecinţelor propriilor acte); emoţiile de furie; dorinţa de răzbunare; tendinţa de a face
atribuiri externe.
Teoriile atribuirii se referă la tendinţa oamenilor de a-şi justifica sau explica comportamentul
(ex.: un comportament infracţional; abandonul şcolar; eşecul de a menţine un loc d emuncă) prin
raportare la următoarele categorii de factori: factori externi versus factori interni; factori stabili
versus factori instabili.
Rezultă astfel patru tipuri de atribuiri: interne şi stabile (ex. „Sunt cleptoman”); interne şi
instabile (ex. „Am fost furios pe moment”); externe şi instabile (ex. „M-a provocat”; „M-a
convins un prieten”); externe şi stabile („Totdeauna mă ceartă”).

2
 Delincvenţii ţindă să facă atribuiri externe , dând vina fie pe victimă, care i-a „provocat”,
fie pe grupul de prieteni, care i-a „îndemnat”, fie pe societate în ansamblul ei, care nu i-a ajutat
să-şi satisfacă anumite nevoi (ex. lipsa locurilor de muncă).

OBS. Discuţia despre motivaţie purtată anterior are în vedere persoanele normale dpdv mintal.
Mai există însă şi motivaţia de tip psihopatologic (întâlnit în cazul unor fapte aberante, precum:
omor înfăptuit asupra unui necunoscut; viol în serie). Astfel de motivaţii se întâlnesc la
delincvenţii care suferă de o tulburare mentală (ex. schizofrenia).
Acest aspect al aprecierii normalităţii psihice a făptuitorului unui act infracţional cade în
sarcina unei comisii de specialitate, şi anume comisia de expertiză medico-legală psihiatrică, care
caută să determine dacă discernământul persoanei a fost afectat.

Probleme de sănătate mentală întâlnite la delincvenţi. Sunt frecvente cazurile în care oamenii
care săvârşesc infracţiuni suferă de una sau mai multe „tulburări mentale”. Dar termenul acesta de
„tulburare mentală” este vast, el incluzând de la boli psihice „mai uşoare” (ex. o nevroză), până la
boli psihice grave (schizofrenie, paranoia). De asemenea, psihiatria modernă include în categoria
tulburărilor mentale şi dependenţa de substanţe psihoactive (alcool şi alte droguri), precum şi aşa-
numitele tulburări de personalitate. Aceste tulburări variază în ceea ce priveşte gradul de afectare
a discernământului.
Discernământul reprezintă capacitatea psihică a persoanei în momentul săvârşirii unei
fapte penale. Capacitatea psihică reprezintă abilitatea de a-ţi da seama de propriile fapte (de ceea
ce faci), de a le anticipa consecinţele şi de a-ţi controla comportamentul.
În raport cu diferitele categorii de tulburări psihice, discernământul poate fi păstrat abolit
sau diminuat.
Discernământul este păstrat în tulburări precum nevrozele (anxietate, depresie).
Discernământul păstrat echivalează cu responsabilitatea penală (= a putea fi tras la răspundere
penală pentru fapta săvârşită). Aceasta deoarece în nevroze se păstrează contactul cu realitatea.
În psihoze (schizofrenia – ex. schizofrenia paranoică), de cele mai multe ori,
discernământul este abolit (lipseşte), deoarece psihoticii pierd contactul cu realitatea. De aceea
aceştia sunt declaraţi iresponsabili d.p.d.v. penal şi, conform articolului 114 din actualul Cod
penal, în cazul lor nu se adoptă sancţiuni cum ar fi pedeapsa închisorii, ci aşa-numitele „măsuri
medicale de siguranţă” – care constau în internarea persoanelor în spitale speciale. Uneori starea
de boală psihică se poate instala (poate debuta) şi când făptuitorul este anchetat, sau în timp ce îşi
execută pedeapsa. În al doilea caz, dacă situaţia nu poate fi gestionată în secţiile de psihiatrie ale
spitalelor penitenciare (din subordinea ANP), bolnavii sunt trimişi „până la însănătoşire” în aceste
spitale speciale.
În ţara noastră există patru astfel de spitale judiciare, numite spitale de psihiatrie şi pentru
măsuri de siguranţă: Şapoca, judeţul Buzău; Jebel, judeţul Timiş; Ştei, judeţul Bihor; Pădureni-
Grajduri, judeţul Această internare se face, conform Codului penal, „până la însănătoşire”....
Situaţia descrisă este una sensibilă, fiind foarte greu de apreciat obiectiv că un bolnav psihic s-a
„însănătoşit”.
Tulburările de personalitate („psihopatiile”) reprezintă un caz aparte. Sunt mai multe
tipuri de astfel de tulburări, pe noi interesându-ne aici tulburarea de personalitate de tip borderline
(oameni gata mereu să explodeze) şi tulburarea de personalitate antisocială. Aceasta din urmă este
echivalentă cu „psihopatia” şi se caracterizează prin două mari clase de trăsături (două mari
laturi):
a) o latură ţinând de caracteristicile de personalitate: desconsiderarea permanentă (cronică) a
regulilor şi normelor sociale, a drepturilor, sentimentelor celor din jur: manipularea
celorlalţi în propriul interes; minciuna constantă; egoismul. oamenii care au această latură

3
 a psihopatiei par de la depărtare şarmanţi (dar şi de aproape...), ei fiind caracterizaţi în
popor drept „oameni fără conştiinţă morală” sau „şerpi în costum”.
b) săvârşirea de infracţiuni / acte deviante.
Psihopaţii au discernământul păstrat. Ei săvârşesc actele în deplină cunoştinţă de cauză,
ba chiar voit. De aceea prezenţa acestei tulburări NU exclude responsabilitatea penală.
În penitenciare nu există date certe cu privire la proporţia celor care suferă de tulburări de
personalitate, dar se estimează că această proporţie ar urca la peste 70%.
Câteva observaţii finale.
1) În unele sisteme judiciare din lume, legea acceptă şi existenţa „discernământului
diminuat”, ceea ce în ţara noastră nu este valabil. În Codul penal român, singura
infracţiune pentru care se acceptă (dar nu scrie expres...) că ar fi vorba despre
discernământ diminuat este pruncuciderea. Şi asta deoarece psihiatrii vorbesc despre
existenţa unei „depresii post-partum”.
2) Faptul că cineva a săvârşi infracţiunea fiind sub influenţa drogurilor NU exclude
responsabilitatea penală. Mai mult, consumul de alcool înainte de a săvârşi fapta
reprezintă circumstanţă agravantă. Delincvenţii dependenţi de substanţe sunt obligaţi, de
regulă, la tratament de dezintoxicare.

*
Raportându-ne la patologia mentală a delincvenţilor, ne putem întreba: Ce intervenţii
psihologice şi de terapie ocupaţională „dau roade”?
1) pentru nevroze: sunt şanse destul de mari ca intervenţia (atât psihologică, cât şi de TO) să
aibă efect benefic;
2) pentru psihoze: se utilizează tratament medicamentos. Eficienţa psihoterapiei este
discutabilă, ei nefiind ancoraţi la realitate; în schimb, se foloseşte TO.
3) şi în cazul toxicomanilor, intervenţia psihologică şi de TO are efecte benefice;
4) în cazul psihopaţilor: aceştia nu cred că este ceva în neregulă cu ei (ba, din contră, ei se
consideră „perfecţi”) şi se opun încercărilor de reeducare. De aceea, intervenţia (fie
psihologică, fie de TO) nu dă roade în realitate – deşi tocmai aceştia pot simula masiv, cu
scopul de a obţine anumite avantaje (ex. eliberarea înainte de termen).