SUPORT de CURS la SISTEM MASS-MEDIA, anul I CRP, 2018-2019

INTRODUCERE

Definiţii; obiect de studiu; controverse

Preocupare acaparantă pentru specialiştii din ştiinţele sociale (de la lingvişti şi psihologi până la
sociologi sau semiologi), comunicarea s-ar putea defini într-o formă ultracondensată drept
„procesul de stabilire a semnificaţiilor”, întâlnit în situaţiile sociale.

Modelul care stă la baza cercetărilor asupra comunicării se sprijină pe câteva întrebări (cine
comunică? ce? cui? prin ce canal? cu ce efecte?), care conduc la delimitarea a cinci componente
obligatorii unei comunicări standard: emiţătorii, mesajele, receptorii, mijlocul, efectele (altfel
spus, cine ce produce, prin ce mijloace, care sunt codurile vehiculate şi cum se manifestă
auditoriul într-o situaţie comunicaţională). De sorginte matematică şi propus după cel de al
doilea război mondial (când se poate vorbi cu adevărat de studiul comunicării propriu-zise, ca
domeniu autonom de studiu), acest model a suportat corecţii în timp, ca urmare a introducerii
feed-back-ului şi constatării intersubiectivităţii comunicării. Regândite ca repetitive, circulare
(deci non-lineare), procesele comunicaţionale se dovedesc a fi tranzacţionale, semnificaţiile
depinzând în mod intrinsec de „baza de date” a emitentului, de predispoziţiile culturale ale
publicului receptor, dar şi de „atmosfera” în care se petrece comunicarea (văzută ca transmitere a
emoţiilor, informaţiilor, ideilor, atitudinii cuiva către un partener comunicaţional prin
intermediul simbolurilor). În felul acesta, influenţa exercitată din ambele sensuri (de la emitent la
receptor şi invers) capătă aspectul unei negocieri, imposibil de anticipat în privinţa efectelor.

Tipuri de comunicare

Din raţiuni justificate în mediul cercetătorilor câmpului comunicării, „interacţiunea socială prin
intermediul mesajelor” (G. Gerbner)1 a fost structurată în:

1
În 1956, George Gerbner definitivează modelul funcţional al comunicării, comportând elemente caracteristice, într-
o ordine logică:
1. Cineva/ 2. percepe un eveniment/ 3. şi reacţionează/ 4. într-o situaţie/ 5.cu anumite mijloace/ 6. pentru a pune
la dispoziţie/ 7.într-o anumită formă/ 8. şi într-un anumit context/ 9. un anumit conţinut/ 10. a cărui transmitere
are anumite consecinţe.
(Acest model este invocat de Denis Mc Quail şi Sven Windahl în Modele ale comunicării pentru studiul comunicării
de masă, 1982, trad. rom., Editura comunicare.ro, Bucureşti, 2001, p. 27. Traducătorii ataşează celor zece etape
enumerate de cercetătorul american tot atâtea câmpuri distincte ale comunicării:

1
a) comunicare intrapersonală (interioară, cu propriul sine);

b) comunicare interpersonală (referitoare la ceea ce E. Goffman numea interacţiune „faţă-n

faţă”);

c) comunicare de grup (ceea ce a determinat studiul dinamicii grupului);

d) comunicare extrapersonală (relaţia oamenilor cu alte tipuri de comunicatori – neînsufleţiţi –

calculatorul, tehnologii de vârf etc.);

e) comunicare de masă (presupune mesaje trimise de la sursele de masă, pe canale de masă,

adesea în scopul obţinerii banilor sau a altor avantaje)2.

În „Studiile” sale asupra comunicării de masă, M. Janowitz propune următoarea definiţie:

„instituţiile şi tehnicile prin care grupuri specializate folosesc mijloace tehnice (presă, radio,
filme etc.) pentru a transmite un conţinut simbolic către audienţe numeroase, eterogene şi
puternic dispersate”. Rolul de intermediar (mediator) între sursele autorizate ale societăţii şi
publicul larg, rol pe care instituţiile media şi l-au asumat fără rezervă, aduce în prim-plan
raportarea comunicatorului de masă la interesele, speranţele şi aşteptările unui public dificil de
cuantificat. Lipsa aparentă a scopului comunicatorului deplasează accentul pe importanţa
interpretării conferite textelor culturii media de către un auditoriu imprevizibil. Dominată de
logica atragerii unei audienţe cât mai numeroase, comunicarea de masă poate îngloba elemente
aparţinând unui „ritual”, aspecte care ţin de investigare reciprocă şi participare la actul
comunicaţional general.

Considerată, în perioada începuturilor cercetării importanţei sociale a mass-media, proces cu

sens unic, întreaga comunicare de masă a fost „învestită” cu două caracteristici sociologice
majore:

a) foarte puţini comunicatori pot relaţiona cu un număr mare de oameni;

b) publicul consumator de texte media nu deţine mijloacele necesare unui răspuns

adecvat mesajului transmis.

Ideea manipulării actorilor sociali de către media (care se degajă de aici) a devenit, în acest fel,
subiect la modă, simplu capriciu pentru autorii care i-au împuternicit excesiv pe consumatorii
culturii de masă, indiferent de forţa persuasivă sau seductivă a mesajului mediatic. Influenţa
(directă şi puternică) a media (vezi teoria „acului hipodermic”) nu mai constituie un secret pentru

1. cercetarea audienţei şi a emiţătorului/ 2. cercetarea şi teoriile cu privire la percepţie/ 3. studiul efectelor, al

impactului/ 4. studiul contextului fizic şi social în care are loc receptarea/ 5. studiul canalelor, al mijloacelor de
comunicare/ 6. studiul problemelor manageriale, al mijloacelor de difuzare, al posibilităţilor de acces la
informaţia media/ 7. studiul stilurilor jurnalistice, al tipurilor de emisiuni, al modalităţilor de organizare a
conţinutului/ 8. studiul contextului comunicării, creat de totalitatea programelor şi a mijloacelor de comunicare/
9. analiza de conţinut, cercetarea semnificaţiei textelor media/ 10. studiul efectului de ansamblu al media.
2
Dicţionar de sociologie, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2003, p. 117

2
nimeni şi este consecinţa firească a evoluţiei comunicării de masă (în intervalul 1860-1930),
inclusiv datorită introducerii fotografiei, cinematografiei, telegrafiei prin cablu, radioului (1920)3
şi televiziunii (1945)4. Reprezentată de organizaţii care folosesc atât tehnologii tradiţionale
(tiparul)5, cât şi noile tehnologii ale comunicării (NTC), de tipul: TV, calculator etc., mass-media
urmăresc întreţinerea relaţiilor cu un număr impresionant de indivizi (întreaga lume), în cadrul a
ceea ce numim „comunicaţii de masă”. Teama faţă de un control mental absurd (gen Orwell –
1984), exercitat cu bună ştiinţă de o mass-media diabolică asupra unei mase inerte, supuse,
conformiste, i-a preocupat în mod deosebit pe intelectualii de sorginte sociologică, aceştia uzând
pe deplin de funcţia interpretativă a ştiinţei în cauză, o dată cu „declanşarea” (în 1930) a
studiilor asupra mass-media.

După anii 60 (sec. XX), concomitent cu răspândirea televiziunii (mijlocul cel mai persuasiv al
comunicării de masă) şi creşterea numărului canalelor TV (mai cu seamă comerciale) s-au extins
şi diversificat investigaţiile cu privire la cultura media; în încercarea de a afla mecanismele prin
care media domină viaţa mentală a societăţilor moderne, s-a constatat că efectele asupra
audienţei depind de:

– clasă

– credinţe şi valori

– context social

– starea emoţională

– momentul zilei etc.

În literatura de specialitate se disting patru domenii de cercetare a comunicării de masă:

3
Din 1920, la Detroit, se emite un buletin informativ zilnic. În acelaşi an, la Pittsburgh este inaugurat primul radio
comercial cu acoperire naţională. Conform datelor statistice, în 1925, 10% dintre gospodăriile americane aveau
aparat de radio (care emitea şi muzică înregistrată), iar în 1940, 82% dintre familiile americane erau dotate cu
receptoare radio. Cf. E. Rogers, A. History of Communication Study. A Biographical Approach, p. 278, în Mass
media şi societatea (de Paul Dobrescu şi Alina Bârgăuanu), Editura comunicare.ro (cursuri universitare), Bucureşti,
2003, p. 76).
4
Anexă a radioului înainte de al doilea război mondial, televiziunea ia amploare imediat după încetarea oficială a
conflictului armat: dacă în 1947, în SUA, existau 30.000 de televizoare, în 1950 se înregistrau 4 milioane, iar în
1961 – în fiecare casă de american se afla un televizor! Din decenţă faţă de nivelul de trai al românilor, ne oprim în
acest punct cu evaluările cantitative în spaţiul „visului american”, cititorul putând merge cu imaginaţia oricât de
departe, fără riscul de a se îndepărta prea mult de adevăr…
5
Presa scrisă debutează sub forma unor publicaţii ocazionale (Avvisi), în Franţa. Anul editării unei prese regulate
este 1605, în Olanda (Ştiri recente). După unii autori, primul ziar modern s-a numit Aviso-Relation oder Zeitung şi a
fost publicat la Strasburg şi Augsburg (1609). Cotidianul a fost inventat de englezi (Daily Current), în 1702.

3
1) studii cu privire la conţinutul media (referitoare la calitatea produselor industriilor
culturale, tendinţele şi efectele artefactelor culturale, cum ar fi: promovarea
comportamentelor antisociale, a violenţei etc.);

2) domeniul interesat de proprietate, control, concentrarea capitalului media în câteva

corporaţii extrem de puternice şi influente pe piaţa mediatică internaţională;

3) domeniul influenţelor ideologice ale mass-media în promovarea unor pattern-uri de

gândire şi acţiune;

4) impactul pe care media electronice îl au asupra politicii democratice; este vorba despre
selecţia şi distorsionarea informaţiilor prezentate sub forma ştirilor, astfel încât atenţia
consumatorilor să fie abătută de la problemele sociale grave, imediate, „graţie” alcătuirii
unei agende de priorităţi de către intermediarul numit jurnalist (de radio sau de
televiziune).

Din punct de vedere al formei, se trasează o linie de demarcaţie între comunicarea directă şi
comunicarea mediatizată. După Guy Lochard şi Henri Boyer6, situaţiile de comunicare ce
presupun prezenţa în acelaşi spaţiu fizic a cel puţin doi indivizi se înscriu în prima categorie
delimitată; comunicarea mediatizată este realizabilă cu sprijinul unui suport tehnic şi este
destinată în manieră singulară (telefon, scrisoare) sau comună (de exemplu, afiş publicitar,
pliante cu rol promoţional etc.). Comunicarea mediatică se dovedeşte necesară (nu şi suficientă)
comunicării mediatizate. Formă globalizată a comunicării sociale, comunicarea prin intermediul
mijloacelor de masă satisface o exigenţă de ordin politic, anume organizarea unei sfere publice
(spaţiu deschis disputelor sau consensului ideatic).

În anii ’80-’90 ai veacului recent încheiat, şi-au făcut apariţia noi tehnologii de comunicare,
intervenind rapid în stilul de viaţă al omului contemporan, modificându-i deopotrivă munca şi
timpul liber. Prin formele inedite de acces la informaţie şi de conectare la o sferă publică mediată
de calculator, NTC creează o stare de confort fizic (şi intelectual), dar şi privilegiul
consumatorului de cultură media de a putea alege dintr-o varietate extraordinară de informaţii
care circulă pe „autostrăzile” informaţionale; nu în ultimul rând, NTC transformă marele public
al spectacolului mediatic într-un judecător al mesajelor propuse, chiar în producător al propriilor
produse media, în stare de a-şi creea noi identităţi pe seama ofertelor identitare avansate de
sistemul mediatic. Să nu uităm că forţa de socializare a culturii media este una demnă de luat în
consideraţie, că ea a înlocuit (prin noile modele de identificare) instanţe tradiţionale (familia,
şcoala, biserica) în aprecierea valorilor, ideilor, gustului!

Cultura media este o forţă întrucât, pe de parte, pune la dispoziţia auditoriului modele de
conformism (aderare la cultura oficială, dominantă), iar pe de altă parte, fiindcă tot ea conferă

6
Guy Lochard şi Henri Boyer, Comunicarea mediatică, Seuil, Paris (1998), trad. r. Editura Institutul European, Iaşi,
1998, p. 5

4
resursele de a rezista la varietatea ofertelor cu care vine în întâmpinarea unui public avid de
cunoaştere (prin consumul de informaţie, prin divertisment etc.).

Structurând cultura media în: a) sisteme de radio şi de reproducere a sunetului (casete, CD-uri,
albume); b) film şi modalităţile lui de distribuţie (dramatizări, spectacole televizate, închirieri de
casete) şi c) presa scrisă (ziare, reviste), Douglas Kellner7 caracterizează acest veritabil despot al
contemporaneităţii ca fiind:

– o cultură a imaginii;

– o cultură industrială (întrucât fabrică produse populare, în serie, în care să se

regăsească fiecare individ şi toţi – în anumite situaţii);

– o cultură care se adresează unui public larg;

– o cultură a profitului şi a înaltei tehnologii (high-tech), care dispune de timpul liber al

consumatorului, oferă materie primă în scopul construirii identităţilor sociale,
modelează opinii politice şi are pretenţia (exagerată, după unii) de a dirija
comportamentele tuturor.

Ironiile lui E. Morin la adresa mass-culturii (socotită cultură medie, de calitate modestă în
majoritatea produselor ei) pălesc în faţa unei evidenţe: cultura media (de masă) înseamnă „a doua
colonizare”, dar „prima cultură universală din istoria omenirii”, după expresia autorului
menţionat.

În literatura circumscrisă cercetării comunicării sociale de factură mediatică circulă cu aceeaşi

frecvenţă termenii: „cultură populară”, „cultură de masă”, „cultură media”, sensurile fiind
convergente: traducerea în plan cultural a societăţii de masă este cultura de masă; destinată unui
public numeros, eterogen, dispersat în spaţiu, cu capacitate variabilă de interpretare, este o
culură populară; cultură media sună potrivit epocii contemporane, din două motive:

1) face trimitere la cultură în general (natura şi forma artefactelor

industriilor de cultură);

2) atrage atenţia asupra modului de producere şi distribuţie a acestor

produse culturale (tehnologiile şi industria media). „Consider [...] că în
loc de a aplica etichete ideologice precum «de masă» sau «populară», s-
ar putea pur şi simplu discuta despre cultură şi comunicare (s.n.) şi s-ar
putea dezvolta un gen de studii culturale care ar acoperi întreaga arie a
culturii şi mass-media”8.

7
Douglas Kellner, Cultura media (1995), trad. r. Editura Institutul European, Iaşi, 2001, pp. 14-17
8
Ibidem, p. 47

5
Comunicarea a devenit obiect al cercetării pentru a se vedea în ce măsură poate creşte influenţa
în câteva domenii-cheie ale societăţii moderne: educaţia, propaganda, relaţiile publice şi
publicitatea. Comunicarea media a intrat sub lupă în momentul în care presa scrisă (în special
cotidianele cu tiraj semnificativ) şi-a exercitat influenţa politică asupra publicului, iar radioul,
televiziunea şi filmul şi-au arătat „disponibilităţile” în sfera moralităţii. Anchetele etnografice,
experimentele şi metoda statistică au fost puse la lucru, mai cu seamă în direcţia cuantificării
eficienţei mass-media asupra publicului, traduse în studii centrate pe audienţă. Chiar şi în
condiţiile unui public „fragmentat” (J. Baudrillard), opus audienţei de masă, spun unele voci din
rândul criticii, mass-media (televiziunea cu precădere) ar avea o influenţă covârşitoare,
răspândind cultura şi educaţia în mediul social. Suntem însă de acord cu cei care pun în discuţie
influenţa culturii media în două direcţii divergente:

a) dacă efectul textelor media este educativ, influenţa e pozitivă;

b) dacă efectul produselor industriilor de cultură este unul manipulativ, influenţa nu

poate fi decât negativă.

Dar nu este comunicarea ca atare o tentativă de a influenţa? După Alex Mucchieli, influenţarea
este constituită din procedee de manipulare a obiectelor cognitive care definesc situaţia
comunicaţională9. Acţiunea de influenţare este un fenomen de mediere, participarea
protagoniştilor (în cazul comunicării media: mijloacele de comunicare, textele culturale şi
publicul) fiind obligatorie construirii unui cadru comun de referinţă, unui „câmp de luptă”, pe
care învingător se va dovedi o media negociator profesionist, făcând invizibilă manipularea în
ochii celui supus experimentului. Desfăşurarea unei strategii manipulatorii fără ştirea subiectului
nu i se pare logică unui cercetător care atribuie mass-media prezumţia de nevinovăţie, prin
afirmarea clară a intenţiei de a-şi demonstra forţa de persuasiune „cu cărţile pe faţă”, adică uzând
de argumentele proprii domeniului. Influenţa presei (scrise, audio-vizuale, electronice) este, dacă
vreţi, un pariu dinainte câştigat, în condiţii de corectitudine a jocului (cel puţin aşa ar susţine
orice jurnalist care se respectă!). Sub umbrela protectoare a unui imperativ precum cel al
informării corecte a publicului, orice slujitor al jurnalismului pare să aibă un somn lipsit de
coşmaruri „mediatice”...

Ştirea – nucleul practicii jurnalistice

Unei oferte informaţionale imposibil de cuantificat, venite în flux continuu din partea mass-
media, consumatorii constituiţi în categorii bine conturate de public îi răspund în notă:

a) dominantă;

b) opoziţională;

9
Alex Mucchieli, Arta de a influenţa (Analiza tehnicilor de manipulare), trad. r. Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 191

6
c) negociată,

trio reprezentând baza codurilor puse în uz, deopotrivă, de:

- utilizator

- receptor al mesajelor mass-media.

De-codificarea de către primitorul conţinutului scris sau audio-vizual ţine de experienţa cultural-
socială, de aşteptările, formarea şi gusturile proprii (asociate cu ale apropiaţilor semnificativi).
De aici, ideea unor John Fiske şi John Hartley cu privire la „semnificaţiile de ordinul doi” ale
mesajului, adică extragerea înţelesurilor mesajelor presei din sistemele de semnificaţii ale
publicului10. Însoţirea răspunsului la mesajul presei de o semnificaţie derivată din sistemul
propriu de semnificaţii al consumatorului va conduce la NEGOCIEREA semnificaţiei finale a
unui mesaj mass-media. În felul acesta, ne explicăm doza de mulţumire, de identificare a unui
receptor, de vreme ce libertatea de „citire”, de interpretare a mesajului se desfăşoară pe trei
registre:

- dominant;

- opoziţional;

- negociator.

Ceea ce contează este că mesajul respectiv are sens (chiar dacă diferit) pentru fiecare dintre
grupurile de receptori.

Între valorile editoriale11 , ŞTIRILE ocupă un loc privilegiat, nu doar pentru că sunt consumate
cu aviditate, ci pentru că au devenit „o necesitate stringentă”, chiar dacă furnizorii de ştiri sunt
discutabili sub aspect caracterial, suspecţi profesional vorbind, avansând informaţii incorecte,
incomplete etc. Dacă „Toţi vânătorii de ştiri îi urmăresc pe oamenii demni de a face subiectul
ştirilor fără a le respecta intimitatea şi poziţia socială”, avem de-a face cu firescul acceptat
inclusiv de facultăţile de jurnalism, anume că „ştirile rele sunt ştirile bune”, iar „jurnalismul
respectabil nu reuşeşte să-şi îndeplinească toate atribuţiile”. Exemplul politicienilor „somaţi” să
răspundă şi „mofturilor” jurnaliştilor, în afara agendei politice, este ilustrativ în acest sens.

La întrebarea: Servesc ştirile democraţiei? răspunsul instinctiv ar putea fi „Deloc”, din moment
ce, pe de o parte, vorbim despre mărfuri (produse industrial, standardizat, la preţuri modice,
difuzate masei) generatoare de profit financiar şi de putere (ca exerciţiu al acesteia de către
diferiţi actori sociali: surse, constructori, beneficiari, difuzori etc.).

10
John Fiske, John Hartley, Semnele televiziunii, Ed. Institutul European, Iaşi, 2002, p. 12
11
John Wilson – Să înţelegem jurnalismul, Ed. Institutul European, Iaşi, 2004, p. 45

7
Într-o societate liberală, marcată de circulaţia informaţiei, ştirea încetează a mai fi o opţiune; ea
dobândeşte caracter de necesitate, semănând cu o „ramură majoră a afacerii de informare”12.

Într-un registru tragi-comic, G.B. Shaw trimitea presa scrisă (singura bine reprezentată în epocă)
într-o neştiinţă totală, întrucât „Ziarele sunt incapabile, se pare, să discearnă între un accident de
bicicletă şi colapsul civilizaţiei”. Dacă scriitorul are dreptate, atunci căror virtuţi ale mass-media
li se datorează audienţa constantă? Apoi, cum s-ar mai putea verifica, în practică, nesfârşita
încercare de a găsi o definiţie mulţumitoare știrii? Autorul cunoscutului Ghid practic pentru
presa scrisă întocmit în ideea conturării „figurii” jurnalistului universal prevenea că „rolul unui
ziar este de a afla informaţia proaspătă despre chestiuni de interes public şi de a o transmite
cititorilor cât mai repede şi cu cât mai multă acurateţe posibil, în mod cinstit şi echilibrat”13.
Misiune simplă la prima vedere, munca jurnalistului conţine (presupune) câteva exigenţe
respectate şi ignorate de mulţi ocupanţi ai domeniului:

- prospeţime a informaţiei;

- interes public;

- rapiditatea transmiterii;

- acurateţea mesajului;

- cinstea;

- echilibrul ofertei mass-media.

Plastic şi provocator au fost anunţate aceste condiţii ale profesionalismului în presă încă de acum
aproape o sută de ani, când într-un editorial britanic, C.P. Scott avertiza asupra ne-alterării
ştirilor: „Nici prin ceea ce se spune, nici prin ceea ce nu se spune, nici prin modul de prezentare
nu trebuie ca faţa senină a adevărului (s.n.) să sufere”14. Expresia „comentariul este liber, dar
faptele sunt sfinte” a apărut din afirmaţia citată şi nu reprezintă vreo abdicare de la principiile
jurnalismului ca profesie. Dimpotrivă... Pare însă facil să lansezi comentarii la evenimente, decât
să deţii o informaţie proaspătă referitoare la întâmplarea în cauză.

Este ştirea mai mult decât:

- neobişnuitul

- interesantul;

- ineditul;

12
Ibidem, p. 46
13
David Randall, Jurnalistul universal. Gjid practic pentru presa scrisă, Ed. Polirom, Iaşi, 2007, p. 52
14
Ibidem, p. 55

8
 - cu un interes aparte pentru consumatori?

Adăugând elementul actualitate, avem aria perfectă (cercul) doar ordinea putând suporta
modificări de la un autor la altul. Astfel, în lucrarea Presa scrisă. O introducere critică, (coord.
Richard Keeble)15, o primă definiţie a ştirii vizează o informaţie proaspăt aflată sau de
importanţă semnificativă, mai ales despre evenimente recente (ceea ce privilegiază momentul
aflării ştirii). Indiferent că relatează întâmplări locale sau planetare, cu impact personal sau
comunitar, aceste ştiri au în centru viaţa publicului consumator ca „individ multiplicat” în
sensurile atribuite ştirilor.

A doua propunere de definire a ştirii aduce în atenţie „povestea” fără de care un fapt actual, de
interes public etc. s-ar pierde în neatenţia generală a audienţei. Jurnalistul deţine calitatea de a
povesti întâmplarea pe care a perceput-o (a simţit-o) ca având potenţial de ştire într-un fel care
să stârnească instantaneu curiozitatea/interesul publicului. Capacitatea de a recunoaşte o ştire
devine astfel condiţia primară a oricărui reporter. Ce urmează? Scrierea „poveştii” ataşate ştirii:
„Jurnalistul acţionează ca un povestitor: el re-prezintă (s.n.) faptele şi (...) dă prioritate
elementelor cele mai recente (s.n.) şi mai vrednice (s.n.) de atenţie”16.

Insistând nu pe momentul identificării ştirii ci, mai curând, pe forma înfăţişării ei, ajungem la o
definiţie de felul: ştirea este prezentarea unor fapte noi (s.n.) şi relevante (s.n.) într-o ordine (s.n.)
şi într-un limbaj (s.n.) cât mai adecvat lecturii, care să informeze şi să trezească în acelaşi timp
interesul 17. Valoarea poveştii din „culisele” ştirii ste adesea invocată drept argument în selecţia
celor mai bune ştiri. O sumă de criterii se află în joc, astfel încât selecţia să nu dea greş; rar se
întâmplă ca ierarhizarea ştirilor după criteriile jurnaliştilor reputaţi şi ceea ce place/aşteaptă
redactorul-şef să difere! Se întâmplă aşa datorită:

A. Aptitudinilor jurnalistului în redactarea ştirilor

B. Criteriilor de selecţie a ştirilor.

A. Sharon Wheeler apreciază că redactorii ştirilor nu sunt „jurnalişti rataţi”, ci nucleul unei
redacţii, din moment ce prelucrarea informaţiei până la stadiul de ştire consumată li se datorează.
Exagerând (un pic), ei sunt similarii şlefuitorilor de diamante, dacă reporterii (de teren ori de
birou) se dovedesc descoperitorii „zăcămintelor de pietre preţioase”. Cele mai trebuincioase
aptitudini ale redactorilor de ştiri sunt:

1. Un simţ ascuţit al importanţei ştirii

2. Atenţie la detalii

3. Păstrarea calmului sub tensiune

15
Richard Keeble (coord.), Presa scrisă. O introducere critică, Ed.Polirom, Iași, 2009, pp. 99-101
16
Ibidem, p. 100
17
Sarah Niblock, „Ce sunt ştirile?”, în R.Keeble, op.cit. p. 100

9
 4. Ritm rapid de lucru şi acurateţe în muncă

5. Abilitatea de a-şi forma o imagine de ansamblu

6. Capacitatea de a scrie bine

7. Cultură generală solidă

8. O bună cunoaştere a legislaţiei cu privire la presă18.

B. Criteriile pe care se întemeiază selecţia celor mai bune subiecte în vederea transformării lor în
ştiri pot fi clasificate în:

a) Intrinseci;

b) Extrinseci, ca urmare a identificării, de către Johan Gattung şi Mari Holmboe Ruge

(1965) a doisprezece factori recurenţi unei ştiri:

1. Frecvenţa (cât de recentă este informaţia?). După opinia noastră, actualitatea este
denumirea adecvată!

2. Pragul de pornire (ce nivel trebuie să atingă evenimentul pentru a se face remarcat?)

3. Claritatea

4. Însemnătatea (cât de relevantă este ştirea pe scara de valori a consumatorilor?)

5. Consonanţa (pregăteşte un eveniment aşteptat?)

6. Impredictibilitatea (măsura în care un eveniment nu poate fi prevăzut)

7. Continuitatea (dă naştere unei serii în presă?)

8. Compoziţia (alegem un subiect pentru că pune în lumină şi alte articole?)

9. Referirea la noţiuni de elită (locuri, ţări, oraşe mediatizate mai des)

10. Referirea la persoane de elită (evenimente privitoare la viaţa celebrităţilor)

11. Referirea la persoane (ştiri centrate pe latura umană)

12. Referirea la lucruri negative (de obicei, în ştirile negative se găsesc mai multe elemente
dintre cele 12 enumerate)19.

18
Sharon Wheeler, „Reguli simple de redactare a ştirilor”, în R. Keeble (coord), p. 131
19
S. Niblock, op.cit. pp. 101-102

10
Reproşurile la adresa acestei cercetări provin din durata ei (patru zile), domeniul de studiu (ştirile
de război), modalitatea încadrării (nu procesul selecţiei în sine). Alţi autori (ex. Allan Bell –
1991) recomandă cunoaşterea contextului selecţiei subiectelor, pentru a înţelege producţia şi
difuzarea ştirilor rezultate.

Centrându-ne atenţia pe cele două categorii de criterii utilizate în selecţia ştirilor, să reţinem că 8
au fost identificate de Sarah Niblock (semănând destul de bine cu ce aflaseră în studiul lor
Galtung şi Ruge):

1. Impactul

Cu cât afectează mai multe persoane aparţinând publicului-ţintă, cu atât mai de impact se
dovedesc a fi ştirile.

a) anvergura

b) impresia sunt cele două subcategorii ale valorii de informaţie asociată impactului
considerabil.

Subiectele de anvergură se referă la evenimente majore, neaşteptate (crize economice, dezastre

naturale, moartea unui preşedinte american, prinderea lui Bin Laden etc.) şi sunt „garnisite” cu
cifte – procedeu manipulator, dar sigur la adresa audienţelor (de ex.: numărul morţilor în
accidentul aviatic din Atlantic: vara 2009, pensiile „nesimţite” ale parlamentarilor români în
vreme de criză, costul artificiilor de sărbătorile Iaşului – când nu există cărbune pentru iarnă sau
apă în cartierele urbei...).

Impresionante sunt subiectele care lasă amprente puternice la nivel afectiv în rândul
consumatorilor: moartea Dianei sau a Papei Ioan Paul al II-lea, propunerea unora dintre
americani de a-l extermina pe Barack Obama, ciocnirea a două trenuri, soldată cu pierderi de
vieţi omeneşti, găsirea cadavrului unui nou-născut într-un pârâu sau un grup sanitar etc.

2. Actualitatea

Elementul de noutate, de recent, face dintr-o întâmplare o ştire de pagina întâi sau ceva lipsit de
interes. Căderea unui guvern publicată după o săptămână nu stârneşte curiozitatea unui public
deja ştiutor pe alte canale despre evenimentul politic. Discuţia se poate continua, dacă discernem
între cotidiane şi periodice. Un săptămânal poate exploata subiectul acestei zile peste o
săptămână, cu condiţia să-l trateze într-o manieră analitică şi completă, folosind toate
informaţiile-satelit din cele şapte zile de lucru...

3. Exclusivitatea

11
Dreptul primului informat sau exclusivitatea asupra unui subiect conferă o poziţie privilegiată
acelei media sau angajaţilor rapizi, întrucât publicul gustă din plin priceperea de a „captura”,
dorinţa de a ieşi în evidenţă, interesul de a satisface un public avid de ceva numai pentru sau în
primul rând pentru el... Măcar un alt unghi de a privi subiectul în cauză, fie şi un amănunt sau o
informaţie de ultimă oră contribuie la ideea de „eu şi numai eu”, apreciată de consumatori.

4. Oameni neobişnuiţi

Jurnaliştii demonstrează o predilecţie pentru fiinţe vulnerabile (bătrâne agresate, soţi sinucigaşi,
victime ale accidentelor, copii abandonaţi etc.), iar ştirile privilegiază oamenii, iar nu obiectele
(de pildă, accidentele de muncă sunt mai comentate decât falimentele fabricilor împricinate).

Celebrităţile reprezintă un caz aparte, ştiută fiind apetenţa publicului pentru aspecte mondene ale
existenţei (divorţuri răsunătoare, mariaje ieşite din comun, topuri ale frumuseţii sau bogăţiei,
violenţa domestică la actori sau cântăreţi, înfierea copiilor din sărăciile Africii sau Asiei).

5. Conflictul

De la proteste sindicale şi sfidări ale comisiilor parlamentare până la banale certuri de vicioasă
vecinătate sau rudenie, ideea de conflict populează imaginarul mediatic de oriunde. Discursurile
prezidenţiabililor în campaniile electorale, de pildă, ocupă luni întregi din timpul devoratorilor
de ştiri. Măruntele „împărţeli” între familii cu „reputaţie” în afaceri sau în dragoste (ultima
devenită subiect de presă) fac deliciul multora.

Caracterul dramatic al conflictelor determină datoria presei de a întreţine asemenea subiecte în

care se regăsesc poate prea mulţi cititori sau fideli audio-vizualului... Opinia consumatorilor
capătă atribute speciale în dezbaterea acestui tip de ştire şi în decizia cu privire la context,
vinovaţi, soluţii, pedepse etc.

6. Neprevăzutul

Conform unui studiu efectuat în SUA, în urmă cu un deceniu, 84% dintre jurnalişti ar refuza să
trateze un subiect important şi plictisitor, în timp ce, majoritatea ar profita mediatic de o
întâmplare neobişnuită (să spunem, naşterea, la Alexeni, jud. Iaşi, în debutul lui octombrie 2009,
a unui copil poli-malformat – probabil siameze cu 4 picioare, fragmente de capete – dintr-un
concubinaj în care mama, alcoolică, 31 de ani, nu a efectuat controlul medical periodic şi nu a
colaborat în actul naşterii cu medicul de gardă...). „Extraordinar!”, „Cine a mai văzut?” sunt
verbalizări ale unor sentimente de surpriză, de inedit...

7. Apropierea geografică sau de domeniu

12
Locul petrecerii unei întâmplări impresionează totdeauna jurnaliştii şi cântăreşte greu în relatarea
„ştiriştilor”. Gafele preşedintelui american G.W. Bush jr. în timpul vizitei reginei Marii Britanii
în SUA nu au fost trecute cu vederea de presă (pentru că oficiile de gazdă au fost un adevărat
dezastru!!!), dar nici limbajul suburban al aceluiaşi prezident la un summit moscovit (când
microfoanele au fost „uitate” deschise) nu a rămas nesancţionat, chiar dacă în ex-URSS educaţia
lasă de dorit în mediile joase ale societăţii. La fel, remarcile deplasate ale premierului S.
Berlusconi la reuniunea G20, din luna septembrie 2009, la Washington, privitoare la primele
doamne (de pildă, expresia „Eşti fantastică”, însoţită de gesturi explicative, vizând-o pe Michelle
Obama) nu a lăsat rece presa, mai ales că antecedentele primului-ministru latin au făcut
înconjurul lumii...

Exemplele menţionate şi altele asemenea dau seamă de aspectul discutabil al unei concluzii care
trimite subiectele provenite din alte culturi, din spaţii geografice insolite etc. într-o zonă a
dezinteresului consumatorului de ştiri20.

8. Accesibilitatea

Există autori care atribuie redactorului de ştiri calitatea de hermeneut (interpret-traducător) al

subiectelor complicate, greu de înţeles de către unele segmente ale consumatorilor. „Să dea un
pic de sens unei lumi care devine din ce în ce mai copleşitoare în fiecare clipă” (Stephen Glover)
– iată misiunea asumată de orice jurnalist serios. Altminteri, oamenii de presă renunţă la ceea ce
poate fi greu de explicat sau de priceput, în favoarea subiectelor accesibile publicului şi
ziariştilor. Proba primelor cuvinte dintr-un text mass-media funcţionează implacabil în
detrimentul presei: ceea ce nu e clar de la primele afirmaţii, va fi lăsat deoparte de către prea-
grăbiţii „locatari” ai secolului al XXI-lea! Lectura în diagonală sau consumată între două staţii de
metrou devine etalonul de-codificării sensurilor pitite în spatele cuvintelor confecţionerilor de
ştiri...

Criteriile extrinseci ale selecţiei ştirilor se recunosc mai curând în mecanismul (modul) alegerii
ştirilor, decât în analiza a ceea ce rezultă din selecţia propriu-zisă.

1. Identitatea de marcă

Stilul, tonul, publicul-ţintă „anunţă” ce conţinuturi devin adecvate publicaţiei sau postului de
radio-tv; nu puţine şi deloc ieftine sunt cercetările care să identifice nu doar categoriile de public
potrivite unui medium, ci şi gusturile, aşteptările, exigenţele acestora. În felul acesta, se cultivă şi
se păstrează fidelitatea consumatorilor, se sporesc şi se cuceresc audienţele...

2. Concurenţa

20
„Evenimentele care au loc în culturi sau contexte foarte diferite faţă de cele ale publicului-ţintă şi unei publicaţii
nu îi vor interesa pe cititori şi nu vor fi abordate de jurnalişti” consideră S. Niblock, op. cit., p. 104.

13
Factor al motivaţiei profesionale, concurenţa obligă, pe de o parte, la pregătirea subiectelor
previzibile (ex. Halloween, 1 Decembrie, Ziua Tatălui), pe de altă parte, la tratarea în
exclusivitate (ori măcar mai bine ca alţii) a subiectelor neprevăzute!

3. Valorile de producţie

- spaţiul

- timpul

- bugetul

reprezintă criterii extrinseci în selecţia ştirilor.

Astfel, publicitatea (sursă de venit pentru presă) va determina restrângerea rubricii de ştiri;
timpul (niciodată suficient) scoate din joc subiecte insuficient documentate; bugetul (uneori
modest) nu permite plata unor persoane care să investigheze pe durate importante subiecte, oricât
de suculente ar fi ele... De aici, o anume jenă profesională în rândul publicaţiilor, posturilor tv
sau radio...

După Barbie Zelizer, ştirile se referă la „informaţii noi despre un subiect cu un interes public
oarecare, ce sunt împărtăşite unei anumite părţi din public21. Englez, prin origine, NEWS =
termen desemnând „ştirile, noutăţile”, iar după unii, acronismul punctelor cardinale, în ideea
circulaţiei informaţiilor în toate direcţiile, şi aceasta de la apariţia tiparului...

Este posibil ca folosirea termenului NEWS în asociere cu modul capitalist de producere,

difuzare, consum al ştirilor să apropie ŞTIREA de MARFĂ (o marcă a societăţii de consum de
mai târziu). De aici, trimiteri la acces facil şi rapid, cost redus, profit însemnat, utilizatori
identificându-se cu publicul-ţintă.

Din echivalenţa „viabil din punct de vedere comercial” şi „viabil din punct de vedere jurnalistic”
rezultă aducerea în prim-plan a rolului economic al mass-media, mai presus de activităţi asociate
producerii ştirilor (căutarea, selecţia, re-prezentarea etc.). Mergând mai departe cu distincţii
necesare înţelegerii fenomenului media cu ai săi „agenţi ai modernizării” (angajaţii din redacţii),
să spunem că definiţii ale ştirilor precum:

– „Relatări ale întâmplărilor recente (s.n.).

– „Informaţii noi (s.n.) despre orice” converg spre o confuzie (suprapunere, mai curând)
între relatarea de presă şi prestaţia profesională care precede relatarea în cauză. De aici,
sporirea autorităţii jurnaliştilor care, sub anunţul că au văzut întâmplarea relatată mai
apoi, pun în umbră petrecerea faptelor în sine; şi, mai departe, povestirea întâmplării e
mai importantă decât chiar întâmplarea, pentru unii, invers pentru alţii!

21
Barbie Zelizer, Despre jurnalism la modul serios. Ştirile din perspectivă academică, Ed. Polirom, Iaşi, 2007, p. 35

14
Cu ce cuvinte definitorii „tratăm” profesioniştii ştirilor?

a) NEWS Boys (în secolul al XV-lea) = vânzătorii baladelor (al „foilor de un

penny”);

b) NEWS-AGENTS (agenţi de presă) = sec. al XIX-lea;

c) NEWSMEN, NEWSWOOMEN, NEWS WORKERS („ştirişti”);

d) FREELANCERS (STRINGERS) (jurnalişti independenţi), în vremea noastră.

Nu denumirea este esenţială, ci alunecarea înţelesului de la conţinut către formă, însă aproape în
lipsa jurnalistului-confecţioner, de la eveniment la înfăţişarea lui, totul sub imperativul „mărfii”
societăţii de consum, în condiţii ale economiei de piaţă.

În urmă cu şapte decenii, era cunoscută imposibilitatea definirii ştirii, prin formula „este mai uşor
să recunoşti o ştire decât să o defineşti”. Mult timp după, a funcţionat formula: „ştirile sunt ceea
ce redactorul-şef spune că sunt”.

Chiar dacă realizării unei ştiri i-au fost asociate gesturi profesionale de felul:

- culegerea informaţiilor;

- lecturarea textului;

- producţia;

- fotografierea/filmarea;

- documentarea în arhivă;

- intervievarea;

- redactarea reportajelor;

- conectarea la Internet etc., ceea ce e recunoscut unanim în problematica ştirilor poartă

numele: SUBIECTIVITATE: Aşa poate primi întemeiere definiţia conform căreia:
„Ştirile sunt ceea ce jurnaliştii hotărăsc a fi ştiri”. Cum un sfert de secol mai înainte,
cercetări americane scoteau la iveală motivul imposibilităţii definirii ştirilor de către
jurnaliştii-înşişi: generalizarea unor răspunsuri ar fi dăunătoare, în vreme ce diversitatea
(individualitatea) şi independenţa presei americane conduc la unicitatea ziarelor şi
revistelor de peste Ocean...

La capitolul „atribute ale ştirii”, o listă lungă a apărut:

- proximitatea (afectivă, geografică);

15
 - apropierea în timp;

- consecinţele;

- interesul;

- proeminenţa;

- bunul simţ al jurnaliştilor.

Aşa se explică pseudo-definiţii devenite clasice:

• „Ştirile sunt cele care vând ziarele”.

• „Ştirile sunt ceea ce publicul vrea să citească”.

• „Ştirile sunt cele care te uimesc”.

• „Ştirile sunt ceea ce oamenii din presă aleg să facă ştiri”.

După David Randall, opt factori influenţează în manieră scrisă VALOAREA ŞTIRII:

- domeniul;

- ştirile la modă;

- evoluţia;

- sursa;

- cunoaşterea;

- sincronizarea;

- cititorii;

- contextul.

a) Domeniul

Teoretic, toate domeniile în care operează ştirile sunt egale în importanţă, indiferent că se
numesc: învăţământ, ordine publică, sănătate, politică, sport etc. Interesul sporit al
consumatorilor pentru anumite „zone”, precum şi raritatea (sau excepţia) întâmplărilor fac
operabilă o ierarhizare a domeniilor (din perspectiva practicii jurnalistice): infracţiunile
surclasează realizările în muncă, moda pe cele din şcoală etc.

b) Ştirile la modă

16
Subiecte revenite brusc în atenţia presei, deşi ele, ca domeniu, sunt binecunoscute, însă re-apar
cu denumiri provocatoare (ex.: „furia străzilor”, „hoţi la drumul mare” ş.a.), se constituie în
mode extrem de gustate de public. Fiecare dintre ultimele decenii a marcat câteva subiecte
considerate răsunătoare, generatoare de panică sau judecăţi de valoare nefondate (însă
generalizate): în ’60, toţi motocicliştii erau consideraţi rockeri, în ’70, orice purtător de plete era
drogat şi hippie, în ’90, înfruntările pe motoare erau „cataclisme” rutiere22.

c) Evoluţia

Ineditul/raritatea/şi actualitatea întâmplărilor din domeniul vizat de ştire contribuie la tratamentul

mediatic al subiectului. De pildă, refuzul unui preşedinte de a accepta punctul de vedere al
majorităţii parlamentare, întreţinând o criză politică, prelungeşte „viaţa” ştirilor în toate media
naţionale şi din unele de peste graniţe. Sau, dacă vreţi, felul inedit de rezolvare a crizei gazelor
naturale în 2008, motiv de conflict diplomatic între Ucraina şi Rusia: premierul rus V. Putin a
dictat mecanismul furnizării gazelor naturale „peste capul” Ucrainei, demonstrând cine deţine
puterea în acest comerţ...

d) Sursa

Traiectoria unei ştiri depinde în bună măsură de sursa informaţiei care a stat la baza ştirii. Cu cât
sunt mai interesante, mai provocatoare sursele, cu atât va creşte interesul publicului pentru ştire.
Să ne imaginăm că, dintre apropiaţii Angelei Merkel, cineva dezvăluie în preziua alegerilor
mecanismul prin care staff-ul de campanie al cancelarului german a şantajat un segment al
electoratului nehotărât sau pe liderii unor centrale sindicale pentru a-şi exprima votul în favoarea
doamnei A. Merkel...

e) Cunoaşterea

Asociată cu exclusivitatea, această condiţionare profesională în jurnalism trimite la dezinteresul

pentru un subiect, ne-abordarea acestuia, din motivul că era ştiut deja, fie şi de numai câţiva
ziarişti. Cu atât mai mult contează această cunoaştere în presa scrisă, când deja radioul sau
televiziunea au relatat despre un subiect şi este neinteresant să publice a doua zi cotidianele.

f) Sincronizarea

Nu totdeauna timpul este un duşman al ziaristului, astfel că ştirile aflate de prea mulţi într-un
răstimp oarecare să fie declarate lipsite (ori măcar ştirbite) de valoare. Ceea ce cântăreşte greu
aici este numărul celor informaţi corect cu privire la un subiect şi maniera în care ei vor trata
acest subiect în perioada imediat următoare. Cu alte cuvinte, nu doar graba contează, ci şi
seriozitatea, profesionalismul...

22
D. Randall, op.cit., p. 59

17
 g) Cititorii

Profilul psihologic al publicului este esenţial în promovarea ştirilor şi nu trebuie lăsată în plan
secund studierea trăsăturilor consumatorilor, a aşteptărilor şi dorinţelor lor. Pe de altă parte, să
luăm aminte la avertismentul unui D. Randall: În momentul în care începeţi să priviţi gazetăria
ca pe o marfă care trebuie vândută în mod calculat, încetaţi a mai fi jurnalist 23. În acelaşi sens,
a fi prea sigur pe alegerile sau preferinţele publicului, poate conduce la omiterea unor subiecte
neconvenabile cititorilor, la cenzurarea unor ştiri care nu concordă cu prejudecăţi verificate ale
audienţelor şi comportamentul, în consecinţă, al oamenilor de presă se traduce prin
OBEDIENŢĂ. De aici, un paradox: misiunea jurnaliştilor de a deconstrui mituri populare, de a
ataca ipoteze confortabile nu se mai onorează, în numele Măriei-Sale (Publicul). Metafora
amantului conformist se poate aplica perfect unui jurnalism prizonier exclusiv al capriciilor
publicului-amantă posesivă! Culmea e, după opinia noastră, falsa cercetare a publicului-ţintă,
presupunerea unor expectanţe ale acestuia, un comportament editorial pervers care, pe moment,
seduce...

h) Contextul

Veritabil avocat al ştirilor, contextul poziţionează informaţiile cu valoare de ştire în zona

acceptabilităţii, în situaţiile de acuzare a presei de atitudine negativă, senzaţionalism etc.
Contextul orientează interesul cetăţenilor-cititori către anumite subiecte exploatate în ştiri: De
pildă, sărăcia din Africa Ecuatorială este o banalitate, în vreme ce acest fenomen social
identificat de ţările nord-europene reprezintă o raritate (şi atrage atenţia!).

Pentru că nu există o reţetă a ştirilor bune (ca sursă), dar persistă întrebarea: „De unde apar
aceste ştiri?”, D. Randall a identificat: atitudini, abilităţi, strategii conducătoare la succes,
categorisite după cum urmează:

I. Obiceiurile reporterilor care posedă „simţul ştirii”:

– Exploraţi toate posibilităţile.

– Rămâneţi prin preajmă.

– Faceţi-vă singuri norocul.

– Simţiţi potenţialul ştirii.

– Câştigaţi încrederea surselor.

– Manifestaţi interes pentru subiect, nu doar faţă de povestea respectivă.

– Intuiţi subiectele incomplete.

23
Ibidem, p. 62

18
 – Priviţi lucrurile dintr-o altă perspectivă.

– Stabiliţi conexiuni.

– Nu vă bazaţi pe rezumatele întâlnirilor oficiale.

– Nu vă faceţi păreri preconcepute despre oameni.

– Alcătuiţi un dosar cu idei.

II. Surse mai puţin evidente

– Universităţile şi institutele de cercetare

– Presa de specialitate şi presa alternativă

– Cărţile (vezi cazul sterilizării femeilor în Suedia – 1935-1976)

– Revistele ezoterice

– Organizaţiile internaţionale

– Anunţurile de mică publicitate

– Aniversările şi comemorările

III. Sursele pe care reporterii buni le evită

– Ştirile de scandal

Considerate un mod de comunicare, o industrie, „discurs preexistent al unei instituţii sociale

impersonale, presupunând un sistem autonom al limbii24, ştirile exprimă şi experimentează
mediatic relaţii de tip cultural, politic, economic etc. pe care indivizii le stabilesc şi le
conştientizează prin semnificaţii consfinţite de discursurile vehiculate de mecanisme şi instituţii
sociale. În calitate de veritabilă instituţie socială, discursul ştirilor angajează vii dispute având la
bază întrebări de genul:

- Poziţii politice diferite determină influenţarea producerii ştirilor?

- Patronii au regim preferenţial (în conţinutul ştirilor) comparativ cu angajaţii sau structurile
sindicale?

- Pot fi identificate abordări de tip rasist, sexist etc. în prezentarea minorităţilor?

Acestor întrebări (şi altora, nerostite încă în cuprinsul lucrării Understanding News, 1982), John
Hartley le oferă mai curând o perspectivă decât un răspuns tranşant, anume că ele fac parte din

24
John Hartley, Discursul ştirilor, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, pp. 11-15

19
problematica imparţialităţii mass-media (ca principiu, după opinia noastră). Denotă discursul
presei elemente clare de discriminare sau, mai degrabă, avem de-a face cu o traducere a
discursurilor sociale pe teme provocatoare, o prezentare personalizată din partea presei,
înfăţişare acceptabilă în ochii majorităţii consumatorilor ca provenind dintr-un set de semnificaţii
şi valori asumate de jurnalişti?

Cum ştirile participă la structurarea unui discurs cultural doar în co-relaţie cu alte discursuri co-
existente, se cuvine contextualizată libertatea de expresie a presei la diferitele presiuni exercitate
de: legi, concurenţă, audienţă, putere executivă, acţiuni menite să regleze producţia ştirilor,
ajungându-se, nu o dată, la condiţionări, restricţii, feed-back modest etc. La polul opus al
constrângerilor suportate de mass-media se situează influenţa puternică, ajungând până la
manipulare, a deţinătorilor de trusturi, decidenţilor politicilor editoriale, semnatarilor
comentariilor la subiecte de interes general şi de actualitate etc. Aproape că nu mai contează dacă
amprenta intervenţiilor mass-media invocă binele public sau este consecinţa lipsei deontologiei
profesionale (interese ascunse, non-profesionalism, i-responsabilitate). Dezolant pentru unii,
„păzirea cîinelui de pază” nu se soldează cu victorii împotriva jurnaliştilor. Sau nu pe termen
lung...

În lucrarea sa, tradusă în limba română drept Discursul ştirilor, autorul britanic avertizează, cu o
evidentă părere de rău, că eventualele corecturi, „amenajări” în câmpul producţiei jurnalistice nu
sunt la îndemâna oricui şi nici a celor mai mulţi. Corijarea, în doze modeste, „devine un proces
de negociere, o muncă şi o luptă înverşunate împotriva punctelor de vedere contradictorii. Iar cei
mai mulţi dintre noi nu au nici timpul necesar şi nici statutul social acreditat pentru a se angaja în
asemenea lupte sau pentru a accede la poziţiile necesare de credibilitate şi influenţă”25.

Posibilele ameliorări nu-şi au rădăcinile în interiorul acestui câmp profesional, puţinii critici ai
discursului ştirilor aflându-se în mediul academic, în cel politic, uneori în cel al comerţului (cu
informaţii), chiar şi aşa în virtutea înţelegerii:

- funcţionării mecanismului ştirilor;

- semnificaţiilor puse în jocul alegerii, construirii şi prezentării acestora;

- intereselor pe care ele se întemeiază.

„Reţeta” pare să fie găzduită într-un text al lui Umberto Eco, referitor la intimitatea discursului
televiziunii (1980), valabil, fără doar şi poate, acum: „... nu modificarea unui anumit mesaj este
fundamentală; ar fi suficient, şi poate chiar mai bine, să se schimbe atitudinea audienţei, pentru a
introduce o decodificare diferită a mesajului – sau pentru a izola intenţiile transmiţătorului şi a le
supune unei atitudini critice”.

25
Ibidem, p. 19

20
Cui ar folosi efortul negocierii semnificaţiilor consubstanţiale discursului ştirilor, dacă
instrumentarul critic este sărăcăcios şi doar perseverenţa însoţită de un ocean de suspiciune
reprezintă aliaţi fideli? Consumatorilor de ştiri, celor dependenţi de informaţie, adepţilor unei
normalităţi sociale în care subordonarea clară faţă de strategiile mass-media de a monitoriza
raportarea individului la lumea şi la vremea lui nu mai înseamnă singura opţiune. Donquijotescă
şi cronofagă, această trudă poate oferi splendide roade la un moment dat, atunci când publicul
devine un veritabil partener al presei, atunci când valorile profesionale nu se măsoară exclusiv în
cote de audienţă, ci şi în calitatea consumatorilor...

Devenirea discursului într-o poveste cu înţeles, după spusa lui J. Hartley, subliniază încă o dată
accepţiunea ştirii ca „relatare” sau „raport” cu privire la o realitate analizată mediatic. Oxfort
English Dictionary lămureşte ceea ce pentru unii ar mai fi insuficient de limpede: „Noutate:
raport sau descriere a unor evenimente sau întâmplări recente, prezentate sau asimilate ca
informaţie nouă, întâmplări noi, ca subiect de reluare sau de discuţie”. La rigoare, news (engl.)
nu are acelaşi sens cu nouvelles (fr.), pentru că în Hexagon ştire se exprimă prin actualités (ceea
ce nu coincide cu engl. actually – existent, de fapt, efectiv). News (intrate în uz după 1500, o dată
cu tiparul) ar însemna, mai curând, noutăţi scrise şi nu simplele tidigs (veşti răspândite pe cale
orală, cu referire la întâmplări noi). Interesează precizările terminologice, întrucât, în limba
engleză, distincţia tidings-news are relevanţă de ordin tehnic. News implică o tehnologie a
producerii, dar şi una a difuzării informaţiei; în plus, news conţin şi trimiterea la caracterul public
al întâmplării, faptului, informaţiei etc. Trioul: public – publicat – tehnic devine explicativ
întrutotul.

Noutatea şi ineditul din ştiri au ţinte foarte bine determinate, astfel că „zonele” vizate de
„poveştile mediatizate despre societate” se dovedesc a fi: politica, economia, relaţiile
internaţionale, întâmplările autohtone, faptele ocazionale şi sportul.

Cu menţiunea că cele şase „locuri” au fost identificate cu aproape trei dceenii în urmă de autorul
Discursului ştirilor, anticipăm schimbări în politica editorială o dată cu pervertirea gustului
consumatorilor, evoluţia societăţii postmoderne, progresul tehnologiilor în domeniul
comunicaţiilor, accentuarea caracterului interactiv în vehicularea mesajului mass-media etc.

a) Politica

Indiferent că instituţiile „vânate” de presă sunt: guvern, parlament, preşedinte, cu „asorteurile”

de rigoare: strategii, legi, dispute, parteneri sociali etc., publicul-consumator nu poate fi ţinut
deoparte de acest domeniu. Hotărâri guvernamentale, legi organice, poziţii în politica externă,
campanii electorale, parteneriate strategice, premii Nobel sau ameninţări ideologice, toate
constituie oportunităţi pentru presa atentă.

b) Economia

21
Eşecuri sau performanţe financiare, topuri ale elitelor economice şi procente ale şomerilor, crize
devastatoare şi reveniri spectaculoase, un management ministerial sau guvernamental dezastruos,
statistici, sondaje, interviuri etc. vor ţine ocupaţi deopotrivă activi şi pensionari, disponibilizaţi şi
proaspăt formaţi în profesii, decidenţi şi executanţi în domeniul economiei, bugetari şi adepţi ai
mediului privat...

c) Relaţiile internaţionale: conflicte mondiale, îngheţarea relaţiilor politice sau comerciale,

gesturile teroriste etc., toate interesează în chip deosebit şi ocupă un loc bine poziţionat în
ochii presei.

d) Ştirile provenite din proximitatea geografică pot fi structurate în:

1) de tip „hard” (marcate de violenţă şi conflict);

2) de tip „soft” (populate de umor şi de interesul larg).

Primele menţionate ocupă cea mai mare parte a emisiunilor informative, referindu-se la:
conflicte inter-etnice, crime, atacuri nucleare, educaţie, sănătate, şomaj, CSR), în vreme ce
ultimele încheie lista news stories zilnice, având rolul de a deconecta, de a relaxa audienţele, de a
trata într-o notă de umor subiecte despre gafe ale vedetelor din show-biz, tratamente
„cetăţeneşti” la adresa capetelor încoronate, fapte ieşite din comun provenite din regnul animal
ş.a.m.d.

e) Ştirile ocazionale relatează evenimente, întâmplări rarisime, indiferent că produc bucurie

sau dezamăgire, regret etc. Marile dispariţii, catastrofele naturale, divorţurile celebre sunt
predilecte tabloidelor, dar şi presei serioase.

f) Sportul

Întreţinând idei de felul: competiţie, valoare, performanţă, imagine, sănătate, succes, forţă etc.,
ştirile din acest domeniu vor încheia fericit agendele producătorilor de mesaje cotidiene.

Tabloul de mai sus ocupa presa anglo-saxonă a deceniilor 8-9, fiind mulţumitor în genere
(excepţiile, dar în acelaşi timp, exagerările fiind mai multe ştiri cu caracter pozitiv, precum şi
anticiparea unor situaţii critice prin discursul mediatic).

Ce se întâmplă acum în agenţia socială26 a ştirilor? Ponderea aspectelor vieţii private şi a

oamenilor obişnuiţi a crescut constant; particularităţile capătă trăsături generale; specificitatea
devine notă unanimă. Apoi, presa nu mai abundă de discursuri ale reprezentativilor, ale elitelor,
ale experţilor, ci aproape oricine devine din persoană personaj; e destul să doreşti şi vei fi
acceptat în lumea presei ca interlocutor, reporter, decident. Constatarea că în economia
emisiunilor-rubricilor de ştiri raporturile interpersonale, comunicarea intrafamilială, genul , sexul
ocupau un spaţiu redus nu mai este valabilă astăzi, când ceea ce produce audienţe la cote record
26
Ibidem, p. 57

22
abordează mai cu seamă secvenţe aparţinând spaţiului privat, cotidianului, obişnuitului,
perisabilului, neesenţialului ş.a.m.d.

Genurile jurnalistice

Conform definiției lui Fredric Jameson, „Genurile sînt în primul rînd instituții literare sau
contracte sociale între un scriitor și un public anume, a căror funcție este să specifice cum trebuie
folosit în mod adecvat un anumit tip de artefact cultural”. Parcurgînd Introducere în jurnalism în
viziunea lui Yves Agnès, putem clasifica genurile jurnalistice după cum urmează: „de birou”
(știre scurtă, filet, revista presei) și „de teren” (reportaj, anchetă, interviu); „scurte” (știre, bilet,
comunicat de presă) și „lungi” (cronică, anchetă, masă rotundă); „factuale” (știre, relatare,
reportaj, sinteză) și „de opinie” (editorial, interviu, bilet); „standard” (sinteză, interviu, filet) și
„scrise” (reportaj, cronică). Pot fi „contabilizare” 27 de genuri jurnalistice, grupate în 5 familii,
corespunzînd cu 5 atitudini profesionale:

1. Articole de informație strictă, în care sînt relatate faptele;

2.Articole tip istorisire, în care sînt povestite evenimente, personaje, momente etc.;

3. Studii, care presupun aprofundarea informației prin cercetare;

4. Opinii exterioare, unde ziaristul își „șterge” prezența, pentru a da cuvîntul altora;

5. Comentarii, cînd omul de presă se angajează, își spune părerea.

Revenind la prima familie de texte, regăsim aici:

- știrea scurtă;

- filetul;

- sinteza;

- ecoul (filetul);

- revista presei;

- infografia.

Cu privire la istorisirile de presă, discutăm:

- reportajul;

23
- portretul;

- necrologul;

- relatarea;

- articolul istoric.

Studiile reunesc:

- analiza;

- ancheta;

- dosarul de presă;

- rezumatul unui document.

Opiniile exterioare se recunosc, în spațiul publicistic, astfel:

- interviul;

- masa rotundă;

- micro-ancheta;

- tribuna liberă;

- comunicatul de presă;

- poșta redacției ;

- avanpremiera.

Comentariile ar putea reuni:

- editorialul;

- biletul;

- recenzia;

- cronica;

- caricatura27.

Articolele de strictă informație circumscriu 3 reguli de aur :

27
Yves Agnès, Introducere în jurnalism, Ed. Polirom, Iași, 2011, p. 188

24
- exactitatea și precizia în enunțarea faptului și în transcrierea numelor, datelor, locurilor;

- neutralitatea (ceea ce se traduce prin inexistența judecăților proprii);

- sobrietatea și accesibilitatea textului (nu exerciții de stil, nu jargon profesional, dar obligatoriu
„punerea la curent” a cititorilor).

Forma pe care o va lua textul știrii depinde de :

- importanța acordată, în funcție de „linia editorială” a publicației;

- spațiul dedicat informației;

- cantitatea de informații culese pe subiectul în cauză;

-timpul de care dispune jurnalistul pentru a trata profesional acea informație.

Știrea pe scurt

Răspunzînd, concis, la marea întrebare „Ce e nou?”, în forma geometrică binecunoscută a

piramidei inversate, știrea înseamnă 44 de cuvinte, 300 de semne, o coloană de 50 mm lățime, 7-
12 rînduri de text. Se poate caracteriza prin elementele:

- are un singur paragraf;

- nu are titlu;

- primele cuvinte sînt „cheie”, scrise în bold, numite și „cuvinte de apel”;

- primul rînd începe cu „bumb” (puce);

- nu este datată;

- nu este semnată (prin excepție, în paranteză, la final, apare numele agenției-sursă);

- se sprijină pe două principii: selectarea informației și condensarea la maximum a textului,

folosind un vocabular precis și propoziții simple.

Ansamblul știrilor pe scurt , pe aceeași pagină, redactate în aceleași dimensiuni, se numește

rivieră („pe scurt”).

Filetul

Conține informații suplimentare unei știri scurte și poate fi „portretizat” :

- contextualizează întrebările Cum ? și De ce?

- face precizări, aduce elemente explicative;

25
- apel la date biografice, fapte anterioare, citate;

- dezvoltă o singură știre;

- se rezumă la 2000 de semne;

- are mai multe paragrafe decît știrea surtă;

- are titlu, de regulă informativ;

- poate primi un subtitlu;

- este concis, sobru, dar mai amplu decît știrea scurtă.

Sinteza

Se mai numește „montaj”, „reformulare”.Vorbim despre un text avînd următoarele trăsături

distinctive:

- e de strictă informație;

- are surse multiple;

- este explicit;

- e mai documentat decît filetul;

- e mai elaborat;

- nu conține judecăți ale semnatarului;

- nu e neapărat de actualitate imediată;

- se dovedește mai puțin extins decît ancheta și mai puțin dinamic în raport cu reportajul;

- încadrează un subiect, înlocuind reportajul și ancheta;

Calea de urmat pentru a scrie un bun text sinteză debutează cu reunirea elementelor de pe orbita
subiectului, urmată de alegerea unghiului de abordare, clarificarea mesajului purtat de subiectul
în cauză, selectarea informațiilor în funcție de unghiul preferat. De lungime variabilă (mergînd
pînă la cîteva file), acest text poate înlocui, în construirea sa, planul ierarhic știut, al piramidei
inversate, cu planurile analitic, respectiv, demonstrativ.

Analiza

Supranumit „studii”, acest tip de producție jurnalistică aduce plusvaloarea unui fapt de
actualitate, fără ca redactorul să părăsească biroul spre a se documenta. Ceea ce diferențiază
analiza de „surorile” sale strict informative:

26
 - demonstrează depășirea faptului de actualitate, prin limpezime și capacitatea de a
supune propriu-zis analizei subiectul abordat, cu ajutorul contextului istoric, pentru
a conferi sens și a așeza faptele într-o perspectivă;

- se folosește cultura generală a jurnalistului ;

- presupune timp relativ scurt de redactare ;

- nu se întîlnește în magazinele people și nici în publicațiile cu caracter practic ;

- propune cititorilor interpretarea unui eveniment, trecîndu-l prin grila faptelor (ex. „De ce”-ul
unei mișcări sociale importante, greșelile prezidențiabilului V. Ponta în intervalul dintre cele
două tururi de scrutin – 3-15 noiembrie 2014…).

Putem afirma că analiza:

- este atașată de un eveniment de actualitate;

- nu prezintă un comentariu (jurnalistul doar demontează și demonstrează);

- acest gen presupune folosirea acuității intelectuale a jurnalistului;

- propune o nouă perspectivă prin concluziile sale;

- corelează faptele;

- este apanajul jurnalistului specializat pe un anumit domeniu.

„Ingredientele” unei analize reușite sînt;

- un mesaj esențial clar;

- un plan riguros, pînă la constrîngeri de tip didactic;

- o argumentare sprijinită pe fapte, statistici, sondaje, cercetări, studii etc.;

- stil riguros și sobru, clar și simplu, într-un format deloc elevat și departe de a fi un exercițiu
literar.

Ecoul

Este o mică informație care povestește o anecdotă, furnizează o indiscreție, relevă un fapt
amuzant. Între principalele trăsături, menționăm:

- se referă la persoane cu notorietate;

27
- tonul este de confidență;

- scopul e de a amuza, de a stîrni interesul;

- este surprinzător, original, oarecum fără importanță, dar place !

- „șoptește la ureche” secrete din viața persoanelor notorii;

- constituie „sarea și piperul” informației, altfel spus, este un conținut picant și savuros;

- reprezintă un atac judicios, prin cuvinte expresive, formule bine alese, ton jucăuș-ironic-acid;

- finalul poate reîntoarce la titlu (de regulă, de tip incitant);

- nu este un text solitar, ci face parte dintr-o rubrică, împreună cu alte asemenea subiecte (de ex.,
sub titlul „Rumori și șușoteli”);

- adesea, ecoul este însoțit de o caricatură;

- nu e publicabil la alte rubrici, în alte pagini;

- reprezintă o curiozitate, dar nu este un trucaj, chiar dacă poate fi considerat „dincolo de munca
serioasă”.

Reportajul

După opinia lui Jane Taylor, „autorii de reportaje sînt acei jurnaliști care știu cel mai bine să iasă
din tipare, schimbînd tonul la sfîrșitul știrii printr-o informație mai profundă sau tangentă cu
știrea propriu-zisă”. Ei sînt cei care:

- pot ridica probleme asupra modului în care trăim și acționăm;

- pot susține cu tărie idei;

- pot fi amuzanți, isteți, plini de vervă;

- pot să șocheze, să explice, să dezvăluie, să răspundă, să educe, să avertizeze....

Autoarea consideră că atunci „...cînd vorbim de genuri de reportaj, ne referim mai degrabă la
categorii reflexive ale culturii de masă decît la genuri literare stricte”. În consecință, unele
publicații au succes datorită reportajelor care-i trimit pe cititori spre produsele la care se face
reclamă. În politica editorială, putem întîlni reportaje specializate, de pildă, pentru revistele
populare de sănătate ori pentru cele de călătorie (avînd două principale piețe - turismul și
documentatea; pentru prima invocată, recomandăm inegalabilul format „Spectacolul lumii văzut
de Ioan Grigorescu”, o veritabilă bijuterie destinată telespectatorilor). La capitolul „Probleme de
etică ale reportajului”, în lucrarea coordonată de R. Keeble, dispunerea lor este sub forma unor
„mari interogații”:

28
- Cum evită un redactor sportiv să provoace xenofobia?

- Cum reușește un redactor din domeniul gastronomic să evite falsele alarme?

- Cum izbutește un redactor pe teme științifice să citeze autorii cei mai potriviți?

- Cum pot să nu-și dezvăluie propriile parti-pris-uri redactorii avînd pasiuni- fidelități-
angajamente politice?

- Cum de nu se auto-victimizează reporterii de război?

- Cum de nu e robul prejudecăților redactorul de interviu?

- Cum rezistă jurnaliștii sub acoperire tentației de a întinde capcane celor urmăriți, pentru a-și
putea documenta bine textul?28

Publicațiile care conțin articole de tip reportaj au, în paginile lor, domenii jurnalistice diferite,
care oferă o perspectivă mentală (J.Taylor) asupra reportajului ca gen:

- știrea tip reportaj;

- reportajul de context;

- reportajul de investigație;

- portretul;

- editorialul;

- poveștile de viață;

- observatorul din umbră (jurnalismul sub acoperire, observatorul participativ);

- reportajul de la locul faptei (jurnalismul de război, de pildă).

Autoarea menționată discută despre patru domenii funcționale distincte, considerate „patru noi
genuri de jurnalism”:

1--jurnalism bazat pe informație (de ex. reviste sau pagini specializate, divertismentul în
calitate de gen);

2--jurnalism formator de opinie (de pildă, articole de atitudine bazate pe convingeri personale,
în care problema este a rolului de „martor moral” pe care mass-media îl adoră, erijîndu-se într-
un veritabil „supraveghetor al angajamentelor morale”);

28
R. Keeble (coord.), op.cit., p.145

29
3--jurnalism de divertisment (cu referire la discursul celebrităților în interviuri și reportaje - în
fapt, vehicul al expresiei culturii de masă, întrucît persoanele atinse de celebritate devin voci
legitim- semnificative; în acest sens, de ajutor ne poate fi P. David Marshall care, în Celebrity
and Power, scria: „...celebritățile, în calitate de bunuri publice care fac parte în mod deschis din
categoria produselor de piață, au rolul de a legitima cu intensitate modelul om economic și
politic al schimbului și valorii [...] și extind acest model pînă la includerea individului”,
adăugînd că „statutul de vedetă îi conferă persoanei respective o anumită putere discursivă: în
cadrul societății, celebritățile sînt o voce deasupra celorlalte, o voce care, fiind legitim
semnificativă, este canalizată către sistemele media”29);

4—jurnalism literar (definit ca „Formă de scriitură împrumutînd tehnici din sfera ficțiunii
pentru a ajunge la miezul problemei”, ilustrează printr-o abordare neobișnuită, adoptă un ton
familiar și amestecă povestea inițială cu digresiuni... O altă definiție acceptată pentru jurnalismul
literar: „...tipul de non-ficțiune în care arta de a construi un stil și o poveste, îndelung asociate cu
ficțiunea, ne ajută să pricepem rapid ceea ce s-a întîmplat- esența jurnalismului”30).

Apreciat drept cel mai fluent tip de jurnalism, reportajul trimite la elemente de stil precum:

- importanța intro-ului;

- greutatea (ponderea) concluziei;

- prezența declarațiilor, faptelor, anecdotelor, contextului, descrierilor, analizei, opiniilor,

culorii...

În virtutea acestora, se consideră că aproape orice poate deveni subiect de reportaj, sub dubla
condiție de a citi și a scrie cît mai multe reportaje. D Randall asocia, în acest sens, scrisul cu un
mușchi devenit tot mai puternic dacă este zilnic solicitat. Se cuvine subliniat faptul că reportajul
nu este literatură, ci jurnalism pur, diferența fiind făcută de prezența faptelor. Consiliindu-i pe
aspiranții la statutul de jurnalist de reportaj, Melvin Mencher preciza:

- Arată-i pe oameni în acțiune.

- Lasă-i să vorbească.

- Scrie mai puțin; lasă acțiunea și dialogul să ducă greu articolului31.

Din punct de vedere al structurii unui reportaj, autorii vorbesc despre clasica tripartiție – început,
cuprins, final- totul guvernat de o temă, o idee, un unghi de abordare, structură avînd în
componență:

- intro (începutul), cu rol de a atrage, a intriga, a înspăimînta, a tachina etc.;

29
P. David Marshall, Celebrity and Power, University of Minnesota Press, Mineapolis, 2001, p.x
30
R.Keeble (coord.), op. cit., p.152
31
Melvin Mencher, News Reporting and Writing, New York, 2003, p.194

30
 - substanța articolului (textului jurnalistic);

- -declarațiile (care au darul de a însufleți conținutul);

- -descrierile (de aici și îndemnul de a lăsa cititorul „să vadă” ceea ce redactorul a văzut,
auzit, simțit...);

- anecdotele (povești în alte povești);

- opiniile (mai multe decît în știri);

- analiza – a explica întîmplarea mai detaliat decît relatarea;

- concluzia (în fapt, ea reprezintă răsplata pentru cititor, indiferent dacă apare sub forma
unui rezumat, a unui citat, ca o răsturnare de situație, precum o revenire la ideea din
intro).

Nu lipsite de importanță sînt „amănunte” de felul bunei cunoașteri a publicației pentru care
cineva alege-acceptă să scrie reportaj ori găsirii acelor elemente de legătură care „fac reportajul”
și, nu în ultimul rînd, asigurarea că „prima propoziție a fiecărui paragraf dă un indiciu asupra
conținutului acelui paragraf”32.

Suprafața unui reportaj în economia publicațiilor poate însemna 3 coloane (800 de cuvinte), o
fotografie, un extras din text. Editorul este cel care alege structura reportajului, formatul acestuia,
precum și redactorul potrivit scrierii (ca editor, nu vei cere, de exemplu, unui scriitor renumit să
redacteze sfaturi pentru a slăbi). Apăsarea profesională menționată este subliniată de R.Keeble
astfel: „Este de datoria ta să îi aduci pe cititori la masă și, odată aduși, să îi stimulezi să rămînă și
să guste tot ce le oferi”. Indicațiile editorului presupun:

- tema;

- unghiul de abordare;

- idei obligatoriu de inclus în articol;

- idei obligatoriu de omis;

- persoane care trebuie contactate în vederea redactării reportajului;

- nevoia unor fotografii (din arhivă ori proaspăt realizate);

- lungimea textului;

- tonul;

32
Sally Adams, „Writing Features”, în Writing for Jurnalists (coord. Hicks, Adams, Gilbert), 1999, p.72

31
- formatul;

- termenul limită.

Stilul adecvat realizării unui reportaj poate fi stilul publicației-gazdă sau stilul de scris al
autorului.

Jurnalistul angajat în scrierea unui reportaj comandat- solicitat are dreptul la întrebări de felul:

- Ce se decontează?

- Ce sumă revine ca plată?

- Care este data publicării reportajului?

- Care sînt drepturile de autor?

În Le professionalisme du flou (1993), Denis Ruellan apreciază reportajul ca fiind „un gen
jurnalistic eminent, model dominant și fondator al jurnalismului modern”. La rîndu-i, Yves
Agnès scie că „Reportajul ilustrează cea mai frumoasă atribuție a scrisului de presă: prezentarea
vieții sub toate formele ei, în toată amploarea și în toate circumstanțele”. De la definiția prezentă
în Le Petit Robert, conform căreia reportajul este „un articol sau un ansamblu de articole în care
un jurnalist relatează într-o manieră vie ceea ce a văzut și a auzit”, se poate ajunge lesne la a
socoti acest gen în stare a reînvia evenimentul și situația în așa fel încît cititorul să aibă impresia
că asistă el însuși, că participă. Altfel spus, cititorul trebuie să simtă că lucrurile prazentate îl
privesc și pe el, chiar să se idetifice cu personajele aduse în scenă33. Tot ce se impune unui bun
realizator de reportaj este să-i împrumute cititorului cele cinci simțuri ale sale, pentru că un bun
reportaj îl va aduce pe lector în mijlocul acțiunii, ca într-un roman sau ca la televizor. După unele
opinii avizate, reportajul îți permite să combați discursurile oficiale, declarațiile nu o dată
mincinoase... Oricum, un reportaj izbutit valorează mai mult decăt un discurs lung (pentru că
înfățișează lucrurile aidoma petrecerii lor, nu construite discursiv, marcate de povara ideologico-
estetică). Să înțelegem, mai presus de altceva, că reportajul nu constituie un pretext al confesiunii
jurnalistului, o defulare mai mult sau mai puțin gratuită. Esența scrierii și a credibilității unui
reportaj este prezența vie a personajelor.

Gen- pivot pentru relatare, anchetă, portret, cronică de spectacol, reportajul cere dezvoltate
anumite calități:

- curiozitate și minte proaspătă (să te miri, să te emoționezi);

- plăcerea întîlnirii cu oamenii (abilitatea comunicării, non-indiferența față de diversitate);

- sensibilitatea (să fii gata de percepții, să te lași impresionat);

33
Y.Agnès, op.cit., p.240

32
- rapiditatea, disponibilitatea, concentrarea pe teren;

- stilul (să fii capabil să cuprinzi toate cele văzute, auzite, trăite, dar să fii și capabil să le radai
într-o manieră vie, personală).

După Agnès, reportajele pot fi clasificate astfel:

- evenimentul de actualitate;

- ocazia care poate fi fructificată;

- fapte de viață;

- decorul este subiectul.

Pregătirea în vederea scrierii unui reportaj reunește elemente precum:

- idei despre subiect (majoritatea subiectelor sînt prevăzute sau alese);

- reperarea locurilor;

- verificarea contactelor (surse, persoane de sprijin etc.);

- detalii practice (acte de identitate, carduri, instrumente tehnice);

- cunoașterea dimensiunii viitorului reportaj (pentru dozarea timpului alocat tratării subiectului);

- alegerea unghiului de abordare (prin analogie cu fotografia ori cu preluarea imaginilor cu

camerele de luat vederi, telefonul mobil ș.a., adică panoramare, transfocare, cadru restrîns...).

Sub formularea „Reguli pentru a scrie un reportaj bun”, întîlnim:

- lasă-te impresionat;

- grijă la detalii (de ex., sloganurile de la o manifestație de protest);

- oameni, mereu oameni (reacții, dialoguri);

- fii mobil (reamintim, reportajul este genul jurnalistic opus celui „de birou”);

- gîndește-te la publicul cititor (privitor), uitînd ce anume ai vrea să citești, cum ai vrea să fie
înfățișat;

- fă-te acceptat (intră în „peisaj”, pînă la a nu fi observat, pentru că, de regulă, prezența ziariștilor
perturbă, deranjează);

33
- solidaritatea pe teren (contactarea colegilor de breaslă, pentru un eventual ajutor, știind că
sentimentul solidarității funcționează admirabil atunci cînd nu se pune problema concurenței
profesionale);

- fotografia (acompanierea de către un fotoreporter, pentru ilustrarea fericită a spuselor din

reportaj).

Fiind, alături de recezie și cronică, genul cel mai literar, reportajul trimite la îndemnuri-
recomandări:

- Nu aștepta! (reportajul apreciat este cel scris „la cald”);

- Ideea-forță (mesajul esențial);

- Un plan, desigur (excluderea celor folosite cu alte ocazii, în redactarea altor genuri- piramida
inversată, metodele analitică, sintetică, demonstrativă; mai degrabă, recurgerea la un scenariu,
conform tehnicilor precum povestirea, tablourile, analogia, personajul principal);

- Redarea atmosferei (să o infuzăm insidios, cu binișorul, cu încetul, în pofida „modelului”

brusc, deodată);

- Găsirea tonului potrivit (nu se va folosi un ton similar tratării subiectelor din politică, sport,
drame sentimentale...);

- Suflul viu (frază scurtă, nervoasă; adjective; citate; predicate la timpul prezent);

- Pasiunea pentru detaliu (introduce perfect cititorul în povestea prezentată);

- Grija pentru titlu și „îmbrăcare”.

Portretul

Gen avînd puncte comune cu reportajul, interviul-portret și ancheta-portret, duce cu gîndul la „a

face portretul cuiva”, adică a-l însufleți, a-i da viață, a-l prezenta ca pe un eveniment, altfel spus,
la a împleti descrierea și povestea.

Se constată un interes constant al publicului față de portret, cu referire la oamenii politici,

sportivi, manageri, vedete și chiar necunoscuți (anonimi).

Într-o posibilă tipologie a portretului, Agnès include:

- „buletin de identitate”;

- crochiu (scurt, centrat pe trăsăturile fizice și de personalitate);

- biografia (în fapt, portretul întregii vieți, așezînd în context faptele dominante; cînd e cazul,
biografia devine necrolog);

34
- portretul-reportaj (de pildă, „24 de ore împreună cu savantul Z”);

- portretul-interviu (evidențierea personalității, a convingerilor cuiva important) ;

- portretul-anchetă (descoperirea secretelor din biografia unui personaj notoriu, la care participă
martori, confesori);

- albumul foto (fotografii în diferite etape, momente, contexte, împreună cu comentariile

personajului în cauză, ale jurnalistului ș.a.);

- porterte comparate (de ex. în alegeri, pentru diverși contracandidați).

Reperele redactării unui portret reușit „sună” astfel:

- trăsăturile personajului transmit „mesajul esențial”;

- „mici tușe” (fixarea personajului prin „arta nuanței”);

- alegerea dintre faptele culese a celor semnificative;

- anecdotele (ele ajută la intrarea în „lumea” celui portretizat);

- descrierea fizică (privirea, mersul, zîmbetul...);

- comparațiile și metaforele (alese mai cu seamă din zoologie- „puternic precum leul”, „șiret ca o
vulpe”);

- finalul de efect (o formulă care să închidă caracteristicile personajului);

- atenție la excese (prea multă empatie cu personajul conduce la hagiografie, ceea ce poate
genera non-credibilitatea textului jurnalistic, după cum, prea multă suspiciune se vede aidoma
unei pedepse, unei sancțiuni).

Interviul

În ce condiții este posibil interviul ca gen jurnalistic aflăm din cartea lui D.Randall, Jurnalistul
universal. Ghid practic pentru presa scrisă, după cum urmează:

- Ziaristul trebuie să știe ce vrea înainte de scrierea interviului.

- El trebuie să se documenteze în prealabil.

- Cele mai bune întrebări adresate interlocutorului sînt și cele mai simple.

- Redactorul de interviu reconstituie cronologia faptelor.

- Jurnalistul poate cere ca anumite secvențe să fie povestite „cu încetinitorul”.

35
- Obligatoriu, se verifică numele și funcțiile celui intervievat.

- E bine să fie deținute mai multe informații decît cele necesare scrierii interviului.

- Să nu existe teama de ridicol,prin adresarea întrebărilor referitoare la orice nu a fost bine

înțeles, corect auzit etc.

- Jurnalistul expune modul său de înțelegere, în timpul dialogului, pentru a-i deveni clare
lucrurile.

- Întrebările au rolul de a afla informații, nu de a stîrni reacții ale intervievatului.

- De evitat întrebările-clișeu.

- Intervievatorul încearcă să obțină anecdote, pentru că ele însuflețesc articolele de presă.

- Formulările eufemistice ale celui supus tirului întrebărilor nu trebuie să „ducă cu vorba” . Se
preferă expresii simple, uzuale, unora de felul „dispersare de energie” sau „oxidare rapidă”.

- Ziaristul ascultă atent răspunsurile, astfel încît, în transcrierea răspunsurilor să nu-și facă loc
greșeli.

- Pentru clarificări, pot fi recapitulate răspunsuri.

- Omul de presă nu va face promisiuni legate de tratarea într-un anume fel a interviului în
publicația respectivă.

Atenție deosebită la intervievarea surselor incomode.

- Ziaristul este cel care alege locul și modalitatea abordării sursei.

- Este de datoria ziaristului să se adapteze situației întîlnite.

- Dacă timpul permite, poate fi folosit trucul „povestea vieții”.

- Nu se recomandă aruncarea bruscă asupra carnețelului, răbdarea făcînd adevărate minuni.

- Sinceritatea intervievatorului se impune, ceea ce nu înseamnă că va spune chiar tot cu privire

la intenția sa (de ex., formularea „fac o cerecetare despre...” salvează de la mărturisirea
suspiciunii referitoare la interlocutor în problema X).

- Se poate apela la sentimentul milei, atunci cînd cineva refuză să răspundă cîtorva întrebări,
invocîndu-se o comandă editorială, un termen scurt impus de editor etc.

Cînd sînt întîlnite surse evazive și ostile, jurnalistul va manifesta perseverență, neacceptînd
amînări de genul „vă sun mai tîrziu”.

36
În cazul refuzului unui răspuns precis, ziaristul va afla prin încercări, ghicind răspunsul corect.
Ziaristul de interviu poate pretinde că știe mai multe decît știe de fapt, pentru că el dorește
confirmarea a ceva...Trebuie multă grijă la dezmințirile care neagă (de pildă, E.Udrea dorea să
sugereze opiniei publice neimplicarea în afacerea „Microsoft”, spunînd că nu cunoștea ce afaceri
făcea soțul- D.Cocoș- întrucît ea era preocupată de propria carieră politică). Nu se recomandă
folosirea întrebărilor- capcană, pentru că ele pot conduce la răspunsuri care să incrimineze
interlocutorul.

Un caz special de interviu este reprezentat de conferințele de presă, prin :

- întrebările permise presei;

- posibilitatea interviului în exclusivitate, la finalul întîlnirii;

- verificarea, prin conversațiile de încheiere, dacă alți confrați știu mai multe despre subiectul în
cauză.

Inconvenientele interviului cu personalități provin din:

- timpul zgîrcit al dialogului;

- controlul interviului din partea celui intervievat;

- bucuria exagerată a redactorului că „l-a prins” pentru o discuție pe extraordinarul X;

- exigența punctualității, politeții și a conciziei întrebărilor adresate.

Se poate spune, fără a greși, aidoma primarului orașului New York, Ed. Koch, că „Cei mai
vicleni reporteri sînt cei care par prietenoși, îți zîmbesc și dau impresia că vor să te ajute. Ei sînt
aceia care vor încerca să-ți ia gîtul cu orice ocazie”.

Conform abordării lui Y.Agnès, truda realizării unui interviu este similară maieuticii socratice
(moșitului), astfel, am avea de-a face cu un jurnalist- obstetrician, un intervievat și un text-
bebeluș34. Regula jocului impune ca omul de presă să stea în umbră, privilegiindu-și
interlocutorul, mai bine spus, exprimarea acestuia. Printr-o definiție la îndemînă, „numim”
interviu un demers de jurnalist prin care se pun întrebări unei persoane, pe un subiect dat, la un
moment dat, pentru a obține informații, explicații, opinii îndeajuns de interesante sau
clarificatoare pentru a fi publicate sub responsabilitatea jurnalistului35. Nu este recomandabilă
formularea „Interviul pe care a avut amabilitatea să ni-l acorde...”, întrucît sugerează situația de
ziarist la ordin, după cum nu este binevenită nici poziționarea „jurnalist-vameș” (cel care doar
ține microfonul, întrebînd banalități). În același registru, se dovedește neproductiv „interviul-
aranjat” în presa scrisă, de fapt, serviciile aduse politicienilor, actorilor, managerilor de top etc.

34
Y.Agnès, op. cit., p.255
35
Ibidem, p. 256

37
(Se poate bucura televiziunea de un asemenea „privilegiu”...). De dorit este interviul care creează
evenimente, constituind exclusivitate.

Tipologia interviului oferă avatarurile:

- expertiză (conduce la explicații);

- mărturie (generator de povestiri, povești...);

- informație (oferă dezvăluiri);

- opinie (conduce la păreri, promisiuni, comentarii);

- de reacție imediată („interviul la minut”, obținînd reacții „la cald”);

- portret (evidențierea propriei personalități)36.

Interviul reprezintă o relație în care interlocutorul are interesul de a se exprima, iar jurnalistul își
pune în slujba acestuia competența profesională. Aceasta se traduce în mod evident prin modelul
întrebărilor adresate pe parcursul interviului. Prima este generală, de acomodare, urmată de o a
doua, de „încălzire”, în preambului abordării celor mai importante sau dificile. Ceea ce se
numește „împingerea” interlocutorului cît mai departe posibil poate căpăta forma „cîntării în
strună” ori a contrazicerii- provocării, de ce nu, a „datului ocol” prin tot felul de întrebări.
Urmează întrebarea „deschisă”, apoi readucerea, cu tact, la întrebarea inițială (dacă unii invitați
sînt excesiv de vorbăreți). Spre a reveni la întrebarea-cheie, se poate recurge la reformularea unei
întrebări. În fine, pentru parteneri scumpi la vorbă, tot „ruta” întrbărilor ocolitoare este de ajutor.

Ziaristul pote întrerupe discursul pentru a obține lămuriri, poate specula o afirmație a celui din
fața sa, desigur, notează cele considerate necesare. Sigur, în finalul convorbirii, mai poate adresa
întrebări, aflînd astfel, uneori, lucruri de-a dreptul delicioase. Nu va cere repetarea unei fraze, a
unei informații nedorite a fi publicată. Nu va intra în dispută cu intervievatul.

Indiferent de forma sa (interviu tip întrebare- răspuns, interviu prin citare, interviu- conversație
sau interviu- monolog), ultimul răspuns nu este o concluzie. Prima întrebare ar putea fi, uneori,
un „atac”, adică intrarea cu o întrebare serioasă, la subiect. Interviul are în debut, după caz, un
șapou (prezentarea personajului, contextualizarea subiectului, sublinierea importanței a ceva
vizat de propunătorul discuției). De precizat, doar unele interviuri conțin intertitluri (de regulă,
întrebările joacă rol de intertitlu). Un „caz” special îl constituie interviul pe mai multe voci:

- Microancheta (interviu realizat cu trecătorii, pe stradă);

- Interviul comparativ (mai ales în tipurile expertiză și opinie);

- Masa rotundă;

36
Ibidem, p.259

38
- Interviul față în față (două persoane în dialog).

Comentariul

La întrebarea „De ce scriem comentarii?” a încercat să răspundă, într-un anume fel, Nicholas
Tomalin: „Singurele calități esențiale pentru a avea succes ca jurnalist sînt viclenia de șobolan,
stil de scris acceptabil și ceva calități literare”. După unii autori, aflarea centrului de greutate al
unei publicații presupune „aruncarea unei priviri” asupra rubricilor de comentariu și de opinie.

S-ar accepta însă și varianta de felul: comentariul servește publicului de nișă, întrucît „generația
Internet” nu ar mai dori editoriale; interesul ei ar viza „...un chatroom, un forum, bloguri și
posibilitatea de a comenta on-line. Ei nu au nevoie de lideri: pot gîndi și singuri. Ei nu au nevoie
de comentarii oficiale: lumea e plină”37 . Convențional, pot fi identificate 5 scopuri ale redactării
comentariului:

- constituirea unei comunități;

- avantajul comercial ;

- consolidarea unei elite sau mesajul părtinitor ;

- punctul de vedere advers (contradicția autorizată) ;

- răspîndirea „neoficială” a ideologiei predominante (prejudecata autorizată).

Practic, o comunitate a prins„chip” doar atunci cînd publicul vizat și cel atras reprezintă același
lucru. De aici, o grijă sporită a redacțiilor de presă și, în consecință, măsuri de prevenire a
scăderii numărului cititorilor prin:

- creșterea numerică a paginilor dedicate reportajului;

- accent deosebit asupra articolelor privitoare la personalități sau realizate cu sprijinul acestora;

- „feminizarea” știrilor;

- includerea, în fiecare ediție, a mai multor comentarii și texte de opinie.

Cît privește avantajul comercial, cele mai vizibile „personaje” se dovedesc a fi vedeta-
comentator (ex. un antrenor de fotbal în postura de redactor sportiv) și comentatorul faimos
(controversat printr-un comportament discutabil, dar profesionist în domeniul strict de activitate).

Consolidarea unei elite „dă de lucru” comentariilor de tip editorial, în fapt, „un discurs dictatorial
predicat din amvon...moralizator”38. Articolele de fond („vocea redacției”), editorialele, permit

37
R.Keeble (coord.), op. cit., p.196
38
Ibidem, p.193

39
oricărui ziar să „țină predici” de pe poziții de superioritate, iar faptul că ziarul interpretează
părtinitor evenimentele este, de obicei, literă de lege.

Punctul de vedere advers presupune că publicațiile doresc să fie văzute drept instituții care
încurajează dezbaterea. De aceea, angajează comentatori autorizați să se opună liniei editoriale,
indicînd o veritabilă tribună a vocilor plurale, a punctelor de vedere adverse. Din perspectivă
culturală, această metodă creează nuanța diversității, iar într-o logică de tip comercial, cresc
astfel șansele publicației în ochii publicului, pentru că își multiplică tipurile de opinii exprimate
și poate atrage un public plătitor- consumator apreciabil. Oricît de ciudat ar părea, „comentatorii
prosperă la publicații care prosperă, nu invers”.Textele generate în genul comentariului au o
dublă existență: pe de o parte, ele stabilesc un echilibru, permițînd vocilor adverse să se facă
auzite, remarcate; pe da alta, ele consolidează și adîncesc prejudecățile cititorilor39.

Fie și doar retoric, ne-am putea întreba asupra necesității zilnice a editorialului, de vreme ce, un
D. Randall, profund ironic, scrie că „Asemenea articole au tot atîta prospețime cît o pîine veche
de o săptămînă”40. Articolul de fond (editorialul) se întemeiază pe convingerea autorului asupra
subiectului abordat. Altminteri, redactarea unui astfel de text n-ar avea vreo noimă, agentul
persuasiv fiind cvasi-absent (mai curînd, nesemnificativ). La marile publicații occidentale, sînt
angajați experți pentru scrierea editorialului. Fiind un articol de opinie, editorialul privilegiază
punctul de vedere original, elementele de context și analiză, argumentele atent construite,
creativitatea- excelentă creatoare de impact asupra publicului. Știind că viața editorialului
durează doar o zi, putem să ne închipuim că un astfel de articol de opinie are puterea de a
schimba lumea? Este, cunoaștem, opinia întregii redacții. Este, de asemenea, cel mai frecvent
comentariu. Anunță, dacă ne place, „culoarea” publicației-gazdă. Prin tradiție, este plasat pe
pagina întîi a marilor cotidiane ale presei de calitate în Occident 41. Are drept semnatar directorul
publicației sau redactorul-șef sau „dircom” sau editorialiști recunoscuți prin vocația lor pentru
genul în speță sau „colectivitatea ziar” (ex. Le Monde). Editorialul este un fel de șapou al politicii
editoriale, al fiecărei ediții, este cartea de vizită...Dincolo de orice, editorialul reprezintă „o
opinie care se sprijină pe fapte și caută să fie convingătoare”.

De obicei, articolul de fond se referă la actualitatea stringentă, cerînd autorului său o veritabilă
demonstrație în stare să convingă publicul („demonstrația încarcă mesajul cu credibilitate” 42) și,
fără îndoială, un mesaj esențial al scrierii respective. După Y. Agnès, tonul editorialului trebuie
să fie viu și tranșant (pentru a trezi spiritul). În acest sens, nu recomandă un ton polemic, „de
hăituială”, jurnalistul situîndu-se (în acest caz) la graniță cu reaua- credință. Rolul editorialului
este de a impresiona imaginarul cititorului prin formulări fericite, fraze scurte, imagini sugestive.
De maximă importanță, atacul și finalul. Purtător al unui conținut predominant informativ,
articolul de fond reclamă redactori generaliști sau specialiști care scriu de pe o anumită poziție

39
Ibidem., p.195
40
D.Randall, op.cit., p.323
41
Y.Agnès, op.cit., p.296
42
Ibidem, p.297

40
ori în virtutea unei anume experiențe. Michael Gartner (Ames Daily Tribune) afirmă: „Mulți
editorialiști încearcă să obțină succesul prin stilul lor de a scrie sau printr-o atitudine ofensivă și
nu transmițînd informații. Nu merge așa. Un articol trebuie să conțină fapte. Într-un articol le
folosești pentru a informa, iar într-un editorial pentru a convinge”43.

Este locul potrivit aducerii în atenție a unor puncte de vedere relativ la genul jurnalistic numit
comentariu. Codul de practici al Press Complaints Commision „decretează” că „Presa e liberă să
fie părtinitoare, dar trebuie să facă o distincție clară între comentariu, speculație și informație”.
Așa înțelegem exigența neamestecului opiniilor personale în transmiterea informațiilor. Codul
Australian Society of Professional Journalists stipulează că: „Analiza și comentariul trebuie
etichetate ca atare și nu prezentate drept fapte sau situație dată”. John Wilson previne că e
imposibilă atingerea obiectivității depline în textul media, iar John Lloyd (Where the Media Are
Doing to Our Politics) amintește că „Linia de demarcație dintre știri și comentarii s-a cam
erodat, iar obiceiul de a comenta s-a generalizat (...). Granița dintre fapte și comentarii a
dispărut” .

Redactorii de editorial au următoarele constrîngeri profesional-tehnice:

- găsirea unei teme (pe cît este posibil, de interes general);

- colectarea informațiilor (insistăm, vorbim despre un text care conține fapte și ele sînt folosite
pentru a convinge);

- stabilirea (în ședința de redacție) a ideii articolului de fond;

Structura acestui tip de text dă ocazia alegerii între „traiectoria” în 6 pași (intro44, explicația,
rezumatul argumentelor taberei adverse, contraargumentele, mai multe argumente, încheierea) și
„calea celor 4 pași” (spune-ți părerea, oferă argumente pentru ea, citează fapte, sugerează moduri
de a face față aspectelor prezentate)45.

Clasificarea editorialelor ar putea fi:

- Argumentul sau persuasiunea (poziție; convingere; soluție);

- Informarea sau interpretarea (identificarea fenomenului semnificativ; explicații);

- Aprecierea (elogiu; recomandare justificată);

- Divertismentul (reducerea tensiunii; axarea pe subiecte amuzante).

43
Cf. D.Randall, op.cit., p.200
44
Au fost detectate „12 puncte esențiale” ale unui INTRO de succes : se rezumă la 15-20 de cuvinte; e direct,
simplu; evidențiază esența textului; se axează pe o singură idee; precizează identitatea personajelor ; nu este
ambiguu ; fără abrevieri ; nu începe cu citat; nu începe cu cifre; nu începe cu locul și timpul acțiunii; începe cu
subiectul propoziției; în intro sînt interzise jargonul profesional și limba de lemn (R.Keeble, op. cit., pp.113-114).
45
Cf. R.Keeble (coord.), op.cit., p.202

41
Nu neapărat în manieră concluzivă după „tratarea” principalelor genuri jurnalistice, este
binevenit recursul la „Raportul Neil” (BBC, 2004), în care se susține că abordarea jurnalismului
(în calitate de profesie) se cuvine în conformitate cu principiile:

- adevăr și acuratețe;

- servirea interesului public (se deduce, de aici, funcția criticului ca „degustător” al operei
culturale recenzate, ca „delegat” al publicului său; cu precizarea că, opinia criticului contează
numai dacă acesta este o autoritate recunoscută în domeniul său fie în marile cotidiane sau
publicații periodice renumite, fie în presa locală – cu obligația autorului de text față de interesul
consumatorilor fideli);

- imparțialitate și diversitate de opinie (în clauza nr.2, se precizează: „Jurnaliștii BBC vor relata
mai întîi faptele, apoi le vor înțelege și le vor explica pe larg contextul, vor oferi analize
profesionale acolo unde este nevoie, dar niciodată nu își vor promova propriile opinii”);

- independență;

- responsabilitate46.

Titlurile

Cine nu a cumpărat un ziar doar pentru că un titlu mare l-a agățat, l-a ademenit sau l-a intrigat?,
se întreabă, retoric, Agnès în Introducere în jurnalism. S-a dovedit, grație unor titluri
extraordinare, că lumea poate fi întoarsă pe dos (ex, E.Zola, Afacerea „Dreyfuss”; 9 mai 1927-
întoarcerea avionului „Pasărea albastră”). Prima pagină a unui ziar este afișul său, mai cu seamă
datorită unui titlu mare (care lovește brusc, atrage atenția cititorului), care își face „intrarea” fie
ca „tribună”- sub logo-ul ziarului-, fie în „bandou”- deasupra logo-ului. Prima pagină este vitrina
acestuia, întrucît ansamblul titlurilor, prin grafică și stil, participă la identitatea publicației.
Autorul francez invocat consideră că titlul este:

- elementul major al primului nivel de lectură;

- instrumentul principal al alegerii (lecturării unui articol sau altuia) ;

- „instanța” hotărîtoare pentru soarta articolului.

Titlul poate fi propunerea redactorului autor al articolului, dar practica găsirii celui mai bun titlu
de către „titrori” (secretari de redacție, responsabilii de număr- ediție, unii jurnaliști talentați în
aflarea titlurilor). De sorginte franceză, titraille cuprinde:

- titlul;

46
Ibidem, p.198

42
- elemente din preajma titlului, precum:

- Supratitlul (situat deasupra titlului, scris cu litere mai mici decît titlul, conținutul care situează
acțiunea, răspunzînd la întrebările cînd? ? domeniul? contextul?);

- Titlul (conține cuvinte-cheie ale subiectului anunțat, scris cu caracterele cele mai mari ale
titraille);

- Subtitlul (răspunde întrebărilor cum? de ce? și poate fi, uneori, confundat cu șapoul –
subliniind titlul și unghiul abordării subiectului, așezat între titraille și începutul textului de
presă);

- Sumarul (enumerarea, cu „bumbi separatori”, a aspectelor importante în text).

Au fost identificate 6 funcții ale titlului:

a) „Agață” privirea.

b) Oferă esențialul- dintr-o privire.

c) Favorizează alegerea.

d) Stîrnește dorința de lectură.

e) Structurează pagina.

f) Ierarhizează informațiile (prin mărimea literei, caracterul acesteia,

plasarea în pagină...)47.

De reținut, titlul cel mai vizibil este cel pe care redacția dorește să-l scoată în evidență.

Un titlu este caracterizat drept izbutit, dacă deține următoarele calități :

- este clar, imediat, comprehensibil ;

- e scurt, plin de nerv, direct;

- se situează în proximitatea cititorului (afectivă, a intereselor, a gusturilor, expectanțelor);

- nu conține interogații (excepția constă în nevoia adresării întrebării);

- este precis (nu vag, nu ambiguu);

- e la obiect (nu se acceptă titluri „pret- à- porter”, ci adecvate articolului cu pricina);

- se dovedește original (se impune renunțarea la clișee în formularea titlurilor);

47
Y.Agnès, op. cit., p.130

43
- este adaptat genului jurnalistic ilustrat (la sinteză și filet, se preferă titlul informativ, în timp ce,
la bilet, putem avea un joc de cuvinte, iar la interviu- un citat din discursul intervievatului).

O exigență respectată de jurnaliștii de elită spune că „Titlul, șapoul, debutul articolului trebuie să
se înscrie strict în unghiul ce decurge din mesajul esențial”48.

Titlul ideal este strîns legat de mesajul esențial, este scurt, atrage atenția răspunzînd la întrebările
cine? ce?

Tipologia titlurilor indică:

1. Titlul informativ

E supranumit titlul-rege al presei cotidiene și periodice; guvernat de 4 reguli:

a) - răspunde la întrebările cine? ce?;

b) – condensează textul (ex. „Portocale bune ieftine”);

c) – se joacă, efectiv, cu titraille, mai ales cu supratitlul;

d) – păstrează sau elimină predicatul, reunind subiect- predicat- complement sau

propunînd construcții fără predicat.

2. Titlul incitant

Se distinge prin faptul că nu oferă informația principală, ci sensul general al textului. În al doilea
rînd, se utilizează frecvent în reviste (magazin) și foarte rar în cotidiane (ex. Libèration). Întîlnim
„n” titluri de tip incitant, întrucît ele conțin elemente precum:

- cuvinte șocante (pentru a uimi imaginația), în exemple precum „În PAF49, vor fi morți!”;

- cuvîntul evocator (de ex. „Kindy50 are moralul în șosete” sau „Imperiul regelui păsărilor, tăiat
în bucăți”);

- „zgîndărirea” curiozității (prin anunțarea a ceva neverosimil, ca în ex. „Marie-Christine are 3

soți”- ceea ce înseamnă, de fapt, actrița Marie- Christine este căsătorită cu „X”, scena și
ecranul) ;

- personalizarea (a te adresa direct publicului, a-l face părtaș la povestea expusă, ca în ex. „Cum
sînteți spionați”) ;

48
Ibidem, p.132
49
Paysage Audiovisuel Français
50
Kindy este numele unei fabrici de ciorapi.

44
- jocurile de cuvinte („a-i face cu ochiul” publicului. Aducem, spre ilustrare, titluri de felul: „Et
Jean Tibérit rit”, „L`art d`accomoder les pestes”, unde peste, în l. franceză, înseamnă ciumă, dar
și copil zburdalnic, la diferență infimă de redactare);

- titluri distorsionate de opere literare, muzicale etc. (de pildă, „L`Ile mystérieuse”- despre
Corsica, aluzie la cartea de aventuri semnată de Jules Verne);

- jocul cu formulele (de ex., „Faceți film, nu război”- slogan hippie- sau „Infernul sînt undele”-
preluare după J.-P. Sartre);

- aliterațiile (repetarea consoanelor cuvintelor din frază), ca în exemplele „Urăsc divele divinelor
noastre divane” , „Și pentru cine-s șerpii ce-ți sîsîie din plete?”);

- formulele dialectice (a specula alăturări de cuvinte aparent contradictorii, precum în ex.

„Aceste economii care ne ruinează”, „Votul alb prinde culoare”);

- ciocnirea evenimentelor (șiretlic folosit de caricaturiști, în intenția de a agăța un fapt de un

eveniment de actualitate cunoscut de toată lumea). La îndemînă este săptămînalul parizian de
satiră Le Canard Enchaîné care, într-o ediție din martie 2001, „combină” vacă nebună cu febră
aftoasă și cu alegerile municicipale, în următorul titraille: Supratitlu, „Aceste noi epidemii de
care se teme Chirac”, „la pachet” cu titlul „Febră roz, tibéribéri și tremuriciul de Séguin” și
subtitlul „O neînțelegere aftoasă”51.

Din perspectiva întrebuințării titlurilor, discuția autorului francez aduce în prim-plan:

- titlurile mixte (combinația între cele informative și incitative- ex. „Președintele SUA se
află la comandă, soțul ei, Bill, de asemenea!”);

- manevrarea nivelurilor de titluri (prin adăugarea supra- sau a subtitlurilor).

Exemplificăm prin: supratitlu – „Prêt-à-porter primăvară-vară 2000”, titlul- „Efecte
optice” și subtitlu- „Parisul a preluat ștafeta Milanului. Grafismele abstracte ale Cristinei
Ortiz și îndrăznelile geometrice ale lui Rei Kawabuko au dominat primele defilări”.

- Folosirea ghilimelelor și a celor două puncte care introduc enumerarea, ceea ce permite
restrîngerea (ca întindere) a titlului, ca, de pildă, „Israel- Palestina : pericol iminent”.

- Titlul unui interviu (adesea, un citat din spusele interlocutorului) ;

- Titlul, vă rog! (e prevenirea asupra faptului că, enunțarea genului journalistic nu

înseamnă titlu de articol…)52.

Nu lipsită de utilitate este „secvența” punerii titlurilor în pagină. În acest context, vorbim despre
imperativul armonizării, al obținerii unui stil grafic propriu, cu un număr restrîns de fonturi
51
Y.Agnès, op. cit., p.140
52
Ibidem, pp.142-143

45
necesare nivelurilor de titluri. Acestea din urmă nu doar că nu sînt izolate, ci se constată o relație
între elementele unui titraille. Astfel:

- Mărimea titlului este în acord cu dimensiunea textului;

- Intinderea titlului presupune tot atîtea coloane cît textul-însuși ;

- Este interzisă repetarea inter-titlurilor pe aceeași pagină ;

- Ilustrația principală nu trebuie să vină în contradicție cu titlul ;

- De asemenea, este nerecomandată plasarea fotografiei cuiva la un text care are în titlu
numele altcuiva.

Atenția tehnoredactorului se îndreaptă și la următorul lucru : la capătul rîndului:

- nu se desparte enunțul în silabe ;

- nu se separă numele de prenume ;

- nu se separă numărul de substantivul pe care îl însoțește ;

- nu se desparte pronumele relativ de propoziția pe care o introduce.

Aceluiași responsabil cu așezarea în pagină i se impune, în ordine profesională, armonizarea

titlutilor atît în rubrică, dar și în pagină, ajungîndu-se, cu o expresie poetică, la o „simfonie de
cuvinte”. De exemplu, în L`Express, o rubrică poate conține 3 titluri („Derapaj”, „Defrișaj”,
„Decalaj”). La rubrica intitulată „Cărți”, stau titluri precum „Pascal, astăzi”, „Dante, acum”. Sau,
în săptămînalul francez Marianne, există o rubrică numită „Les 400 coups”53, în care subtiturile
„sună” astfel : „coup de cœur”, „coupe de chapeau”, „coup de propre”,„coup de barre”, „coup de
frais”, „coup de jeune”, „coup de foudre”…

Un fenomen aparte în economia titlului este racolajul, acea practică prin stare se face
supravînzarea articolului atașat unui asemenea titlu. Cu certitudine, avem de-a face cu o practică
imorală (cînd formulările sînt exagerate, mergînd dincolo de conținutul textului),
contraproductivă (pe termen lung, neconfirmarea informațiilor dezamăgește publicul). Spre
exemplificare, introducînd printr-un titlu - ”Parisul în foc și sînge” – un horn aprins și o
hemoragie nazală, așteptările referitoare la păstrarea fidelității cititorilor sînt simple iluzii. La fel,
dacă titrăm „Céline Dion își alungă soțul în plină sarcină”, iar din lectura articolului reiese că
diva îi recomandă partenerului de viață o scurtă vacanță recuperatorie, ne putem aștepta la
supărarea publicului care se simte tras pe sfoară…

Afirmarea, în titraille, cu un ton mai jos, minimizînd semnificația unui eveniment se situează la
fel de departe de deontologia profesională. La 8 august 1945, Le Monde vine cu un supratitlu sec

53
Cele 400 de lovituri

46
și limpede – „O revoluție științifică”- și titlul „Americanii lansează prima lor bombă atomică în
Japonia”54.

Tripla lene a omului de presă (de a ieși din birou, de a verifica informațiile provenind din surse,
de a adresa întrebări- filtru) conduce la farsele suportate de media, cu scopul de a taxa financiar
publicațiile și de a-i umili pe „cîinii de pază”. Presa franceză a ultimelor decenii abundă de
asemenea farse care denotă că ziariștii nu sînt niște infailibili (ex. „Casă de toleranță pentru cîini”
– Village Voice, 1976; „Gîndacul imun la radiații”; „Cvartetul de coarde topless”- 1967).

Din Presa scrisă. O introducere critică (coord. R.Keeble), aflăm despre titlu lucruri similare, de
la statutul de reclamă într-o vitrină – fie ea și prima pagină a unei publicații - , pînă la rolul dublu
– să spună despre ce este vorba în articol și să-i facă vînzare. „Trebuințele” unui titlu bun sînt
astfel formulate :

- să fie obiectiv;

- să fie echilibrat;

- să conțină opinii și declarații clar atribuite;

- să cuprindă cuvinte scurte și dinamice (de precizat că, în presa de tip tabloid, aceste cuvinte
„sună” specific tipului de media– „Atac”, „Interogatoriu”, „Agilitate”, întrucît articolele sînt
dispuse pe o singură coloană, deci titlul nu poate depăși dimensiunile unei coloane de ziar)55 .

Ideile oferite pentru alcătuirea unui titlu bun pot fi :

- Prezența numelui („Ponta demisionează”);

- Declarațiile („Credeam că voi muri, spune Jane”);

- Perspectiva (nu trecutul unei întîmplări, ci proiectare în viitor a titlului, ca în exemplul „

Escu va pierde bătălia finală” );

- Ideea de bază (concentrarea formulării pe mesajul esențial al articolului);

- Calamburul și jocurile de cuvinte, pentru că oamenii își amintesc expresiile vioaie, care
rup ritmul – ex.„Partidul <X> vede în fraudare o posibilitate de a cîștiga alegerile”).

În media din Occident, ziarele cu format mare găzduiesc titluri sobre, cu mai rare jocuri de
cuvinte- așa cum se observă în mod curent pe pagina 1 a tabloidelor. Indiscutabil, titlul conține
sau implică un verb. De regulă, verbul se folosește la diateza activă (ex. nu „Un cîine a fost

54
Y. Agnès, op.cit., p.148
55
R.Keeble (coord.), op.cit., p.138

47
mușcat de un om”, ci „Un om mușcă un cîine”)56. Nu o dată, formele verbului „a fi” diminuează
dinamismul titlului...

Într-o sinteză, ce se cuvine/ce nu se face la construirea unui titlu:

- Nu pune întrebări, dă răspunsuri;

- Zgîrcenie la semnul exclamării ;

- La utilizarea ghilimelelor, dă sursa, pentru a fi evitate confuziile;

- Ca semn al pauzei, de preferat cratima ;

- De evitat, pe cît se poate, virgula;

- Niciodată nu se încheie titlul cu punct57.

Există o rezolvare estetică a plasării în pagină a titlurilor lungi, preferîndu-se dispunerea sub
forma clepsidrei. Recomandăm evitarea prepoziției la capăt de rînd (capătul dreapta, se
subînțelege). Ea ar putea fi „talia” de viespe a figurii menționate. De la aceste „povețe” se exclud
tabloidele, care scriu titlurile doar cu majuscule.

Legenda fotografiilor

După unele opinii avizate, scrierea legendei foto este o artă subevaluată. Între „secretele”
profesionale ale legendei, a nu se scrie ceea ce este evident în imagine primează. Legenda
reflectă ce se vede, dar oferă o notă personală, spirituală, imaginativă…În legendă, nu se repetă
titlul și intro-ul. Cu certitudine, legenda face legătura între articol și fotografie. În formularea
legendei foto, utilizăm timpul prezent (prin excepție, verbul este la trecut). În scrierea unei
legende la o fotografie bust, ilustrînd o rubrică de o coloană, de folosesc doar numele persoanei
sau numele și un cuvînt care să aibă legătură cu persoana din articol (ex. „Blair…livid”).

Referitor la clasificarea legendelor foto, identificăm:

- Legenda-articol (cuprinde cîteva paragrafe sau rînduri);

- Legenda-completare a articolului (este plasată sub ilustrație);

- Legenda scurtă, de sine stătătoare (nu „se asortează” cu un articol, ci însoțește o

fotografie excepțională, neobișnuită);

- Legenda inclusă în articol (de ex. „Atacantul X, în foto stînga”).

56
Ibidem, p.139
57
Ibidem, p.140

48
Jurnalismul – o problemă deschisă (poziţionarea practicienilor şi a teoreticienilor în definirea
câmpului jurnalistic)

Dezbaterile care durează de aproape un secol cu privire la acest domeniu

(jurnalism, mass-media, comunicare de masă etc.) denotă prezenţa unor tipuri contradictorii de:

– oameni

– dimensiuni

– practici

– funcţii;

După Barbie Zelizer, diferă substanţial felul în care jurnaliştii vorbesc despre țprofesia lor, de
modul în care mediul academic abordează câmpul jurnalistic.

Astfel, din perspectiva practicienilor, există cinci figuri ale jurnalismului:

1. Jurnalismul ca al şaselea simţ

2. Jurnalismul ca recipient

3. Jurnalismul ca oglindă

4. Jurnalismul ca un copil

5. Jurnalismul ca serviciu

În urmă cu 20 de ani, Theodore Glasser şi James Ettema concluzionau că rămâne „o prăpastie

între ceea ce ştiu jurnaliştii că ştiu şi ceea ce li se spune studenţilor în legătură cu ceea ce ştiu că
ştiu jurnaliştii”.

Privirea jurnaliştilor înspre profesia lor se îndreaptă spre practici mai curând. Experienţa
profesională stă la baza acestei abordări, deşi acest mod de a trata gazetăria nu este neapărat
respectat de mediul jurnalistic. Derivate din această manieră de a se raporta la presă, cele cinci
figuri sunt chiar rezultatul practicii în domeniu:

1. Jurnalismul ca al şaselea simţ se creionează din prezenţa expresiilor de felul: „simţ

pentru ştiri”, „flerul pentru ştiri”, „miros ştirile”.

49
Considerat ca natural, acest simţ al ştirii nu-i „vizitează” pe toţi, dar îi caracterizează pe cei mai
buni oameni de presă („jurnaliştii adevăraţi”).

2. Jurnalismul ca recipient

Înţelegem din această figură de stil că ştirile au:

- complexitate;

- profunzime;

- volum;

- substanţă;

- dimensiuni.

Expresii asociate acestei metafore:

- jurnalismul „cuprinde ştirile”;

- uneori avem un „vid de ştiri”;

- a face ştirile cât mai interesante.

De aici, ceea ce este subiect de ştire trebuie tratat cu „profunzime jurnalistică”.

3. Jurnalismul ca oglindă

- practica jurnalistică „priveşte” lumea reală;

- jurnalismul este obiectiv, văzând realitatea în nuditatea ei („ştirile = lupă asupra lumii”;
„ştirile = copie în ziar”; „camera de luat vederi este reporterul”).

S-ar părea că aici se originează funcţia numărul 1 a presei, anume de a înregistra evenimentele
aşa cum s-au petrecut ele.

4. Jurnalismul ca un copil (Ziariştii îngrijesc ştirile, se ocupă de ele, îi hrănesc aşteptările

publicului, tratează totul cu atenţie, supraveghează...), deci Jurnalistul este un părinte cu rol
ocrotitor, uneori obosit de întâmplările frecvent nefericite, gata să păzească un câmp profesional
fragil, vulnerabil.

Sintagmele relevante, după B. Zelizer, sună plastic:

– „a băga jurnalismul în pat” (ca pe copilul gata de culcare);

50
– „a sta de pază la un text” (a-l supraveghea până la editare);

– „a răsfăţa, a răzgâia” (= a te mulţumi cu un eşafodaj slab al textului propriu);

– „breaking news” (ştirile-bombă) = finisarea, rafinarea, filtrarea de către jurnalist, cu grijă

parentală...

– „a omorî un subiect” ( = a lăsa neexploatat un subiect, la decizia redactorului-şef)58.

5. Jurnalismul ca serviciu

Interesul public (al cetăţeanului) capătă accente grave în practica presei, astfel încât, comunitatea
consumatorilor devine suverană oricărui alt interes profesional al mass-media. Presa „serveşte”,
„deserveşte” şi este recompensată, nu doar cu audienţă, ci şi cu premii, medalii etc.

Cât priveşte poziţia teoreticienilor (cercetători, analişti, profesori universitari), aceştia optează
pentru cinci posibile definiţii ale jurnalismului:

1. Jurnalismul ca profesie.

2. Jurnalismul ca instituţie.

3. Jurnalismul ca text.

4. Jurnalismul ca indivizi.

5. Jurnalismul ca set de practici.

Jurnalismul ca profesie

Nu este un sfert de secol de când David Weaver prevenea că „jurnalistul modern are o profesie,
dar nu face parte din nici una... formele instituţionale ale profesionalismului se pare că îl vor
ocoli mereu pe jurnalist”.

James Carey (1978) considera că orientarea spre o profesie în sine a jurnalistului reprezintă un
pericol evident la adresa practicianului, întrucât se viciază relaţia cu clientul-consumator:
publicul nu are control asupra informaţiei, publicul capătă dependenţă de jurnalism pentru a
avea acces la lumea reală. De aici, persistenţa unei probleme (false, după unii), anume pretinsa
neutralitate politică a jurnaliştilor din SUA, ca notă a profesionalismului.

Acum patru decenii, James Cameron opina că „Jurnalismul nu este şi nu a fost niciodată o
profesie: este o îndeletnicire sau o vocaţie [...] dar nu poate deveni niciodată o profesie, deoarece
practica sa nu cunoaşte nici standarde, nici sancţiuni”. E Néveu atenţionează că pretenţia la

58
B. Zelizer, op. cit., pp. 40-43

51
profesionalism a jurnaliştilor francezi a condus la atitudini de tip agresiv, calificate de terţi drept
scandaloase...

În Australia, de pildă, încă din 1910, s-a stipulat că jurnalismul este o profesie. Dacă pretenţia
este justificată, se poate admite că în numele ei s-a încălcat frecvent graniţa spaţiului privat de
către practicienii mass-media?

În acelaşi timp, unele şcoli superioare de jurnalism au renunţat la asocierea profesionalismului cu

prestigiul în presă. (Deşi, în programele de învăţământ sunt reunite norme, valori, practici conexe
profesiei de ziarist).

Pe scurt, în mediul academic se invocă existenţa unei profesii (cu domeniu, statut,
responsabilităţi etc.), în timp ce practicienii nu se simt obligaţi să se înregimenteze unei profesii
strict delimitate.

Jurnalismul ca instituţie

El educă, stimulează, sprijină (asistă), conform lui. P. Scott.

Este jurnalismul desfăşurat într-un tipar instituţional cu avantaje, privilegii sociale, economice,
politice, culturale? Dacă răspunsul este „Da”, atunci jurnalismul funcţionează pentru exercitarea
PUTERII:

a) în formarea opiniei publice;

b) în controlul asupra informaţiei (deţinere şi diseminare).

Adesea, teoreticienii încearcă să identifice nu instituţia, ci doar semne ale instituţiei, adică rolul
de interfaţă cu:

- guvernanţii;

- elitele culturale;

- piaţa;

- sistemul educaţional etc.

Acceptată cu precădere în literatura de specialitate din spaţiul britanic, ideea de jurnalism ca

instituţie dă de gândit în următoarea direcţie: prestigiul instituţional asigură performanţa
jurnalistică („mai bun”, „mai eficient” etc.)59.

Jurnalismul ca text

59
Ibidem, p. 48

52
Când considerăm „ştirile” ca text, înseamnă că le aşezăm în anumite tipare (cuvinte, sunet,
imagine), totul având în centru naraţiunea (povestirea) (news stories). Să fi fost aceste cadre
convenite motiv pentru care Walter Benjamin să semnaleze în anii ’70 că avem de-a face cu
decesul artei povestirii, pentru că „latura epică a adevărului şi a înţelepciunii dispare”,
înlocuită fiind de un fel de nou de informare, „comunicarea”?!

Jurnalismul ca indivizi

Obiectul de studiu ales este, din păcate, reprezentat doar de jurnalişti-vedetă, puternici şi faimoşi,
indivizi de top... din instituţii media de elită... din cadrul presei oficiale. Pe de altă parte, trecând
„baricada” în zona neacademică, ziariştii ajung să susţină: „influenţa pe care jurnaliştii o pot
exercita este limitată şi rezultatele nu sunt întotdeauna cele intenţionate, însă lupta contează”60.
Discriminarea jurnaliştilor ca indivizi merge mai departe: apartenenţii rasei negre, femeile,
tipografii, fotoreporterii, designerii etc. nu fac parte dintre aleşii care conferă prestigiu.

Jurnalismul ca set de practici

Culegerea datelor, prezentarea informaţiilor sub forma textelor jurnalistice, difuzarea ştirilor etc.
sunt probleme frecvent aduse în discuţie şi de la care s-au dezvoltat expresii precum: „a aduce
ştiri”, „a scrie ştiri”, „a întrerupe ştiri” (pentru subiecte de mai mare actualitate), „a face ştiri”,
„strategii de producere a ştirilor”, „practici redacţionale” etc.

Diversificarea tipurilor de surse a condus la crearea unor noi practici de lucru, cu tentă colectivă
sau de grup. De exemplu, în cazul publicaţiilor tip tabloid, practicile obişnuite redactării ştirilor
au fost re-discutate, iar urmarea este vizibilă şi profitabilă (patronilor acestui tip de presă scrisă).

Pe de altă parte, practicile din câmpul mass-media comportă două aspecte (dimensiuni):

1. concretă (regăsită în stabilirea agendei ori în transmiterea

informaţiilor sub forma ştirii-marfă);

2. simbolică (nu doar aspectele pragmatice contează – efectele

practicilor din presa ca profesie –, ci şi faptul că practicile
dobândesc roluri importante în chestiuni referitoare la consens,
prin rutina profesiei, felul specific al lucrului în echipă etc.).

Oricât de îndelungi şi consistente ar fi demersurile academice (teoretice) cu privire la definirea şi

caracterizarea jurnalismului ca profesie, persistă ideea unui cerc neîmplinit, a unei perpetue
recurenţe generate de întrebări serioase, deschise oricăror răspunsuri:

- Din perspectiva fiecărui „critic” al domeniului, ce s-ar înţelege prin jurnalism?

- În ce mod sunt accentuate unele elemente constitutive profesiei-câmpului?

60
Philippe Knightley, în B.Zelizer, op. cit., p. 50

53
 - Există direcţii de analiză îmbrăţişate de cât mai mulţi analişti?

- Cum se înfăţişează aspectele atipice ale domeniului mass-media?

- Cine sunt „purtătorii de cuvânt” ai acestor cercetări şi pe cine reprezintă?

- Care (câte) organizaţii de presă pun în operă definiţii, caracterizări, tipologii, paradigme
etc., scoase la iveală de cercetarea ştiinţifică asupra jurnalismului?61

Parafrazînd realizatorul unei emisiuni tip „documentar de televiziune” (A.Cioroianu), ”Și nu

uitați, jurnalismul rămîne cea mai frumoasă poveste”...

61
B. Zelizer, op. cit., p. 54

54