Referat

La Biologie
Pe tema : “Celula’’

A efectuat : Miron Luminita cl. a X-a “A “

A verificat : Sirbu Elena
Straseni 2016
Celula este unitatea de bază, structurală şi funcţională, a tuturor organismelor vii. Aceasta a fost
descoperită de către Robert Hooke şi este unitatea funcţională a tuturor organismelor vii cunoscute. Este
cea mai mică unitate de viaţă, care poate fi clasificată ca o vietate şi este adesea numită bloc de
viaţă.[1] Unele organisme, cum ar fi cele mai multe bacterii, sunt unicelulare (constau dintr-o singura celula).
Alte organisme, cum ar fi oamenii, sunt multicelulare. Oamenii au aproximativ 100 bilioane sau 1014 celule;
dimensiunea tipică celulei este de 10µm iar masa tipică celulei este de 1 nanogram. Cea mai lungă celulă
umană este de aproximativ 135 µm şi se găseşte în cornul anterior din măduva spinării în timp ce celulele
granulare din cerebel, cele mai mici, pot avea circa 4 µm. Cea mai lunga celulă poate ajunge de la degetul
de la picior la partea inferioară a trunchiului cerebral.[2] Cele mai mari celule cunoscute sunt celulele de ou
de struţ nefertilizate, care se cântăresc aproximativ 3.3 pfunzi.[3][4]
În 1835, înainte ca teoria finală despre celulă să fie dezvoltată, Jan Evangelista Purkinje a observat mici
"granule", în timp ce privea prin microscop ţesuturi de plante. Teoria celulară, dezvoltată pentru prima oară
în 1839 de către Matthias Jakob Schleiden si Theodor Schwann, afirma că toate organismele sunt
compuse din una sau mai multe celule, că toate celulele provin din celulele preexistente, că funcţiile vitale
ale unui organism au loc in interiorul celulelor, şi că toate celulele conţin informaţiile ereditare necesare
pentru reglarea funcţiilor celulare şi de transmitere a informaţiilor pentru următoarea generaţie de celule. [5]
Cuvântul celulă provine de la cuvântul latin cellula, care înseamnă, o cameră mică. Termenul descriptiv
pentru cea mai mică structură de viaţă biologică, a fost inventat de către Robert Hooke într-o carte pe care
a publicat-o în 1665, când a comparat celulele de plută pe care le-a văzut prin microscopul său cu micile
camere de locuit ale călugărilor.[6]

Procariote

Structura celulei procariote

Celula procariotă este mai simplă şi mai mică decât o celula eucariotă. Este lipsită de nucleu individualizat,
şi de cele mai multe organite ale celulei eucariote. Există două tipuri de procariote: bacteriile si archaea;
amândouă au o structură similară. Materialul nuclear al celulelor procariote constă dintr-un singur
cromozom, care este în contact direct cu citoplasma. La aceste celule, regiunea nucleară nedefinită din
citoplasmă se numeşte nucleoid.
O celulă procariota are trei regiuni arhitecturale:

 La exterior, flagel şi pilus care se proiectează de pe suprafaţa celulei. Acestea sunt structuri (nu sunt
prezente în toate celulele procariote) din proteine care faciliteză deplasarea şi comunicarea între celule;
 Ceea ce înconjoară celula este învelitoarea celulară. - în general, constând dintr-un perete celular care
acoperă o membrană celulară, totuşi unele bacterii au în plus un strat suplimentar de acoperire
numit capsulă. Învelişul ofera rigiditate celulei şi separă interiorul celulei de mediul în care se află,
servind ca un filtru de protecţie. Deşi cele mai multe procariote au un perete celular, există şi excepţii,
cum ar fi Mycoplasma (bacterie) şi Thermoplasma (archaea). Peretele celular este format
din peptidoglican la bacterii, şi acţionează ca o barieră suplimentară împotriva forţelor exterioare.
Acesta previne, de asemenea, celulele de la dezvoltarea exagerată şi în cele din urmă de spargerea
(citoliza) din cauza presiunii osmotice împotriva unui mediu hipotonic. Unele celule eucariote (celule de
plante şi celule de ciuperci) au de asemenea, un perete celular;
 În interiorul celulei este regiunea citoplasmatică care conţine genomul celulei (ADN), ribozomi şi diferite
tipuri de incluziuni. Un cromozom procariot este de obicei o moleculă circulară (o excepţie este cea a
bacteriei Borrelia burgdorferi, care provoacă boala Lyme). Deşi nu formează un nucleu, ADN-ul este
condensat într-un nucleoid. Procariotele pot transporta elemente ADN extracromosomiale
numite plasmide, care sunt de obicei circulare. Plasmidele activează funcţii suplimentare, cum ar
fi rezistenţa la antibiotice.
Eucariote

Celula eucariotă. Organite celulare: (1) nucleol (2) nucleu (3) ribozomi (4) vezicule, (5) reticul endoplasmatic rugos,
(6) aparatul Golgi, (7) citoschelet, (8) reticul endoplasmatic neted, (9) mitocondrie, (10) vacuole, (11) citoplasmă,
(12) lizozom, (13) centriol.

Plantele, animalele, ciupercile, mucegaiurile, protozoarele şi algele sunt toate eucariote. Aceste celule sunt
de aproximativ 15 ori mai mari decât o procariotă tipică şi pot avea volumul de 1000 de ori mai mare.
Diferenţa majoră dintre procariote şi eucariote este că celulele eucariote conţin compartimente legate de
membrană în care pot avea loc activităţi specifice metabolice. Cea mai importantă dintre acestea
este nucleul celular, un compartiment delimitat de membrană, care adăposteşte ADN-ul celulelor eucariote.
Acest nucleu dă eucariotei numele ei. Alte diferenţe pot fi:

 Membrana plasmatică se aseamana cu cea a procariotelor în funcţie, cu diferenţe minore în

configurare. Pereţii celulelor pot fi sau nu prezenţi.
 ADN-ul eucariotei este organizat într-unul sau mai multe molecule liniare, numite cromozomi , care sunt
asociate cu proteine histone. Toate ADN-urile cromozomiale sunt stocate în nucleul celulei, separate
de citoplasma printr-o membrană. Unele organite eucariote, cum ar fi mitocondriile conţin deasemenea
ADN.
 Eucariotele se pot deplasa folosind flagelul. Flagelul acestor celule este mult mai complex decât al
procariotelor.

Componentele celulare
Toate celulele, indiferent dacă sunt procariote sau eucariote, au o membrană care inconjoară celula,
separă interiorul acesteia de mediul său, reglementează ceea ce trece înăuntru şi afară (permeabilitate
selectivă) şi menţine potenţialul electric al celulei. Toate celulele posedă ADN (materialul ereditar de gene)
şi ARN (care conţine informaţiile necesare pentru construirea diferitelor proteine cum ar fi enzimele,
maşinăriile primare ale celulelor). În celule există de asemenea şi alte tipuri de biomolecule. Lista de mai
jos conţine componentele principale ale celulei.
Membrana
Citoplasma celulei este inconjurată de o membrană celulară sau membrană plasmatică. Membrana
plasmatică din plante şi procariote este de obicei acoperită de un perete celular. Această membrană are
rolul de a separa şi de a proteja o celulă de mediul său înconjurător şi în general este formată dintr-un strat
dublu de lipide (hidrofil - asemănătoare celulelor de grăsime) şi molecule cu fosfor hidrofil; stratul se
numeşte fosfolipid bistratificat. Integrate în cadrul acestei membrane sunt o varietate de proteine
moleculare care acţionează ca şi canale şi pompe facilitând mişcarea diferitelor molecule la intrarea şi
ieşirea din celulă. Membrana are permeabilitate selectivă, în sensul că poate să fie substanţe (moleculă
sau ioni)care pot trece nestingherite, pot trece într-o măsură limitată sau nu pot trece. Membranele de pe
suprafaţa celulară conţin de asemenea proteine receptoare care permit celulelor să detecteze molecule de
semnalizare externe, cum ar fi hormonii.
Citoplasma
Citoplasma acţionează în organizarea şi menţinerea formei celulei; ancorează organitele în loc; are rol în
timpul endocitozei, absorbţia de materiale externe, de către o celulă, şi citochineză, separarea celulelor
imature după diviziunea celulară; şi mută părţi din celulă în procesele de creştere şi de mobilitate.
Citoscheletului eucariotelor este compus din microfilamente, filamente intermediare şi microtubuli. Există
un număr mare de proteine asociate acestora, fiecare controlând structura unei celule prin îndrumarea,
gruparea şi alinierea filamentelor. Citoscheletului procariotelor este implicat în menţinerea formei celulei,
polaritate şi citochineză.
Materialul genetic
Există două tipuri diferite de material genetic: acidului dezoxiribonucleic (ADN) şi acidul ribonucleic (ARN).
Cele mai multe organisme folosesc ADN-ul pentru stocarea informaţilor pe termen lung, dar unii viruşi (de
exemplu, retroviruşi) au ARN ca material genetic. Informaţiile biologice cuprinse într-un organism sunt
codificate în secvenţa ADN sau ARN. ARN-ul este, de asemenea, utilizat pentru transportul de informaţii
(de exemplu, mRNA) şi funcţii enzimatice (de exemplu, ARN ribozomal) în organisme care utilizează ADN
pentru codul genetic in sine. Moleculele ARN de transfer (ARNt) sunt folosite pentru a adăuga aminoacizi
în timpul intepretării proteinelor.
Materialul genetic al procariotelor este organizat într-o moleculă de ADN circular simplu (cromozom
bacterial), în regiunea nucleoidului din citoplasmă. Materialul genetic al eucariotelor este împărţit în diferite
molecule liniare numite cromozomi în interiorul unui nucleu separat, de obicei, cu material genetic
suplimentar în unele organite cum ar fi mitocondriile si cloroplastele.
O celula umana conţine material genetic în nucleul celulei (genomul nuclear) şi în mitocondrii (genomul
mitocondrial). La om genomul nuclear este împărţit în 23 de perechi de molecule de ADN liniar numite
cromozomi. Genomul mitocondrial este o molecula de ADN circular distinct de ADN-ul nuclear. Cu toate
acestea ADN-ul mitocondrial este foarte mic în comparaţie cu cromozomi nucleari.
Materialul genetic străin (cel mai frecvent ADN) poate fi, de asemenea, introdus artificial în celulă printr-un
proces numit sintezare. Acest lucru poate fi trecător, în cazul în care ADN-ul nu este introdus în genomul
celulei, sau stabil, în cazul în care există. Anumiţi viruşi introduc de asemenea materialul lor genetic în
genom.