Poziția fizico-geografică Condițiile climatice (Clima) Zona naturală (taiga)

Apele Tipul de Sol Relief

Râul Lena Podzolic Podiș,Munți

Pin Zadă Tuie

Elan Ursul brun Zibelina

Scrisoarea I, de Mihai Eminescu (comentariu literar,
rezumat literar)
Seria celor cinci Scrisori, publicate în 1881, din februarie până în septembrie, cu excepţia Scrisorii V,
apărută fragmentar în 1886 şi integral post-mortem, face parte din opera de maturitate artistică a lui
Mihai Eminescu.
Scrisorile au fost publicate în „Convorbiri literare” şi alcătuiesc un ciclu de poeme unitare prin tematică
şi modalitate artistică. Tema centrală al celor cinci Scrisori este de natură romantică şi o constituie
soarta nefericită a omului de geniu în raport cu timpul în care trăieşte şi cu societatea meschină,
superficială, incapabilă să-i înţeleagă aspiraţiile spre ideal, fiind preocupată de ţeluri mărunte, efemere.
În Scrisoarea I, geniul este întruchipat de savant (omul de ştiinţă), în Scrisoarea II, omul de geniu este
creatorul de frumos (artistul, poetul), în Scrisoarea III, el este omul politic. În Scrisoarea
IV şi Scrisoarea V, poetul satirizează profanarea sentimentului de iubire într-o lume incapabilă de a
depăşi interese meschine.
Scrisorile sunt, aşadar, o unitate de gândire şi de creaţie în care poetul devine sarcastic şi vehement
în ilustrarea contrastului dintre ideal şi real, poemele fiind satire ascuţite izvorâte dintr-o înaltă
conştiinţă civică şi artistică, dintr-un autentic patriotism eminescian.
Iniţial, Scrisorile s-au numit Satire, însă Titu Maiorescu le-a schimbat numele. Ca specie literară,
„epistola” sau „scrisoarea” a fost abordată încă din vechime de Horaţiu, ale cărui Epistole l-au fascinat
pe Mihai Eminescu încă din vremea audierii cursurilor la Viena, pe când era student. În literatura
română, această specie fusese cultivată înainte de către Costache Conachi şi Grigore Alexandrescu,
în versuri, şi de Costache Negruzzi, în proză. Eminescu duce această specie literară la desăvârşire.
Tema
Scrisoarea I este un poem filozofic de factură romantică, o meditaţie filozofică, ilustrând condiţia
nefericită a omului de geniu, în ipostaza savantului şi în raport cu timpul, societatea în general şi cu
posteritatea, surprinzând - totodată - în tablouri grandioase - geneza şi stingerea Universului.
Sursele filozofice
Sursele filozofice care stau la baza meditaţiei în acest poem se regăsesc, mai întâi, în filozofia indiană,
pe care exegeţii o explică prin pasiunea poetului pentru limba sanscrită. „Imnul creaţiunii lumii” din
culegerea Rigveda l-a inspirat pe Eminescu mai ales în ilustrarea genezei din secvenţa cosmogoniei:
Unele versuri ale poemului indian sunt foarte asemănătoare cu cele eminesciene: „Atunci nici Nefiinţă
n-a fost, şi nici Fiinţă, / Căci nu era nici spaţiu, nici cer, şi nici stihie / [...] N-a fost nici Nemurire, nici
Moartea nu-ncepuse / Nu se născuse noaptea, căci nu fusese zi”.

Pentru Eminescu, noţiunile de timp şi veşnicie sunt antitetice, deosebindu-se de gândirea lui
Schopenhauer, care susţine că eternitatea este o negaţie a timpului. Cu certitudine, Eminescu se
inspiră din mitologia populară românească privind facerea lumii, care susţine ideea că la-nceput a fost
o apă mare şi un întuneric de nepătruns, iar spuma mării a dat naştere sâmburelui creator.

Scrisoarea I este un poem cosmogonic, motiv literar ce se regăseşte şi în alte poezii (Rugăciunea unui
dac, Memento mori, Gemenii), precum şi în proza Sărmanul Dionis. Cosmogonia studiază originea şi
naşterea universului, cuvântul provenind din grecescul „kosmos”, care înseamnă „Univers” şi „gonos”
care înseamnă „naştere”. Cosmogonia este, totodată, o ramură a astronomiei care se ocupă de
originea şi evoluţia Universului.
Scrisoarea I este o meditaţie filozofică despre spaţiu şi timp, despre existenţa omului în lume, dar şi o
satiră cu accente elegiace privind soarta nefericită a omului de geniu în societatea contemporană
mediocră, precum şi în raport cu eternitatea, toate acestea fiind specii, teme şi motive romantice.
Structura poemului
Scrisoarea I este alcătuită din 156 versuri, distribuite în cinci tablouri construite simetric şi armonios.
Incipitul îl constituie cugetarea eului poetic despre timpul curgător, într-un cadru romantic, exprimând o
confesiune lirică, deoarece verbul este la persoana I, unic în tot poemul.
Tabloul I
Primul tablou ilustrează cadrul nocturn reprezentat de motivul poetic al lunii ca astru tutelar, stăpână a
Universului şi, în acelaşi timp, martor al faptelor ce se petrec pe Pământ: „Luna varsă peste toate
voluptuoasa ei văpaie, [...]” şi „Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci / Şi gândirilor dând viaţă,
suferinţele întuneci”.

Într-o sugestivă meditaţie, Eminescu exprimă viziunea sa asupra timpului filozofic bivalent şi anume:
timpul individual (măsurabil, curgător ireversibil) - „doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare” -
şi timpul universal (eternitatea) - „din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate”.

Tabloul II
Tabloul al doilea accentuează ideea că luna este „stăpâna mării”, astrul care tutelează întreg
Universul, a cărui imagine este creionată de la general la particular, de la panoramarea Universului
până la gândurile omului; luna guvernează de la „mii pustiuri”, la codri, izvoare, - mări, „ţărmuri
înflorite”, „palate şi cetăţi”, apoi „în mii de case lin pătruns-ai prin fereşti”, până la gândurile oamenilor,
pe care „gânditoare le priveşti”.

În cealaltă ipostază, de martor al celor ce se petrec pe Pământ, luna meditează asupra problemelor
omenirii. Ea observă ce se petrece în lume, iar imaginile sunt prezentate în relaţii de opoziţie.
Personificată, luna vede mai întâi „un rege ce-mpânzeşte globu-n planuri pe un veac / Când la ziua
cea de mâine abia cuget-un sărac”; pe unul care este preocupat de aspectul său fizic -„caută-n oglindă
de-şi buclează al său păr”-, spre deosebire de altul care „caută în lume şi în vreme adevăr”, ipostaze
umane conturate în antiteză.

Ideea egalităţii oamenilor, a condiţiei omului în lume, supus destinului, ca orice muritor în faţa morţii,
este preluată de Eminescu de la Schopenhauer şi redată foarte sugestiv în versurile: „Deşi trepte
osebite le-au ieşit din urna sorţii / Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii; / La acelaşi şir de
patimi deopotrivă fiind robi, / Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!”.

Oamenii devin egali în faţa morţii, statutul pe care l-au avut în timpul vieţii neavând nici o importanţă,
deoarece cu toţii sunt robii aceloraşi patimi şi supuşi sorţii, pe care nimeni nu o poate influenţa sau
determina. Ideea egalităţii oamenilor este evidenţiată printr-o antiteză la nivelul versului, care
accentuează faptul că oricât de diferiţi ar fi ei în timpul vieţii, au acelaşi statut de muritor, „Fie slabi, fie
puternici, fie genii ori neghiobi!”.

Portretul savantului, pe care Eminescu îl creionează în continuare, simbolizează superioritatea omului

de geniu, care este preocupat de problemele grave ale Universului, de cercetarea şi descoperirea
tainelor acestuia şi care - indiferent faţă de latura pragmatică a existenţei, - stăpâneşte tainele lumii,
deoarece „el sprijină lumea şi vecia într-un număr”: „Iar colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n
coate, / Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate / Şi de frig, la piept şi-ncheie tremurând, halatul
vechi, / Îşi înfundă gâtu-n guler şi bumbacul în urechi, / Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic, /
Universul fără margini e în degetul lui mic, [...] Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr / Aşa
el sprijină lumea şi vecia într-un număr”.

Dezinteresat de lumea materială, de pragmatismul vieţii, omul de ştiinţă îşi dedică întreaga viaţă
studierii tainelor Universului, reuşind să descifreze mistere necercetate încă, deşi condiţiile în care
trăieşte sunt precare şi nimeni dintre contemporani nu este interesat de preocupările superioare care
vor contribui la evoluţia şi civilizaţia omenirii. Astrologul, care „într-un calcul fără capăt tot socoate şi
socoate”, este comparat cu Atlas în ceea ce priveşte responsabilitatea asumată şi efortul intelectual pe
care savantul îl depune pentru atingerea absolutului în cunoaştere.

Tabloul III
Tabloul al treilea este o Cosmogonie, în care Eminescu meditează atât la naşterea lumii, cât şi la
pieirea ei. Geneza Universului îl preocupă pe poet, care meditează asupra începuturilor lumii, prin
intermediul savantului, pe care îl „poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri”, în timpurile primordiale,
atunci când „nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns”.

Începuturile naşterii Universului se situează în atemporalitate, „pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă”, pe
când „totul era lipsă de viaţă şi voinţă”, gândurile fiind generate de întrebări filozofice: „Fu prăpastie?
Genune? Fu noian întins de apă?” la care, bineînţeles, nu s-a răspuns, deoarece „N-a fost lume
pricepută şi nici minte s-o priceapă / [...] / Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază”. Înainte
de a apărea orice formă de viaţă, „era un întuneric ca o mare făr-o rază” şi „stăpânea eterna pace!...”.

Preluând ideea genezei Universului prin mişcarea atomilor în vid, precum şi aceea că acesta s-a
născut din haos, Eminescu imaginează crearea lumii prin mişcarea unui punct central, care generează
„muma” şi „Tatăl”: „Dar deodat-un punct se mişcă... cel dintâi şi singur. Iată-l! / Cum din chaos face
mumă, iar el devine Tatăl...”

Mitul popular autohton conform căruia la început totul era acoperit de ape şi domnea un întuneric de
nepătruns, iar spuma de pe suprafaţa apei a dat naştere „sâmburelui creator” este prezent şi el în
explicarea genezei Universului: „Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii, / E stăpânul
fără margini peste marginile lumii...”, „Negura eternă” a început să se desfacă în fâşii odată cu apariţia
aştrilor cereşti, „lună”, „soare”, precum şi a fenomenelor stihiale, ceea ce face posibilă naşterea vieţii
pe Pământ.

În această nemărginire, omul este neînsemnat, trecător prin această lume, prilej cu care Eminescu
reafirmă ideea curgerii ireversibile a timpului pentru omenire, în general: „Iar în lumea asta mare, noi
copii ai lumii mici, / Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici; / Microscopice popoare, regi,
oşteni şi învăţaţi / Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi; / Muşti de-o zi pe-o lume mică de se
măsură cu cotul, / În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul. / Cum că lumea asta-ntreagă e o
clipă suspendată, / Că-ndărătu-i şi nainte-i întuneric se arată”.

Omenirea este definită prin metafore sugestive pentru efemeritatea ei în univers, din care străbate cu
subtilitate o ironie amară tipic eminesciană privind superficialitatea lumii: „noi copii ai lumii mici”,
„muşunoaie de furnici”, „microscopice popoare”, „muşti de-o zi”, „lume mică”. Oamenii nu sunt
conştienţi că în raport cu veşnicia universului viaţa lor valorează doar „o clipă suspendată”, fără ca să
poată cunoaşte nimic din tainele firii, pentru că „îndărătu-i şi-nainte-i întuneric se arată”. Savantul are
genialitatea de a vedea succedarea generaţiilor - „Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi”, apoi
dispariţia civilizaţiilor strălucite, eul liric exprimând aici ideea schopenhaueriană că lumea este o
aparenţă, o iluzie, întrucât toate elementele vieţii trec perpetuu în nefiinţă: „Căci e vis al nefiinţei
universul cel himeric”.

Cugetătorul este capabil de a-şi imagina apoi stingerea Universului, mintea lui cercetătoare îl duce „mii
de veacuri înainte”. Semnele pieirii universale se manifestă prin stingerea soarelui, a stelelor şi, ca
urmare, îngheţarea planetelor, imagine apocaliptică, deoarece omenirea îşi va înceta ciclurile
existenţiale, după care timpul devine veşnicie, totul revine la haosul iniţial şi se instalează pacea
eternă: „Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş / Cum se-nchide ca o rană printre nori
întunecoşi, / Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ / [...] Ca şi frunzele de toamnă toate
stelele-au pierit; / Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie, [...] Şi în noaptea nefiinţii totul cade,
totul tace, / Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace...”.

Pieirea Universului este construită într-o viziune escatologică, concept provenit din limba greacă:
„eschatos”, care înseamnă „ultim”, „final” şi „logos”, care are sensul de „cuvântare”. Extincţia se
produce prin stingerea soarelui, idee ilustrată de un epitet dublu, „trist şi roş”, aflat în antiteză cu
epitetul „mândru”. Comparaţia stelelor care pier de pe cerul înroşit „ca şi frunzele de toamnă” amplifică
imaginea apocaliptică a destrămării cosmosului, Ideea timpului universal este ilustrată printr-o
metaforă sugestivă pentru o întreagă concepţie filozofică: „Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine
vecinicie”.

Tabloul IV
Ideea principală aici este relaţia omului de geniu cu lumea contemporană şi cu posteritate, acest
tablou fiind o satiră virulentă la adresa superficialităţii societăţii contemporane lui, prilej cu care eul liric
îşi exprimă dispreţul faţă de neputinţa acesteia de a avea idealuri, de a se ridica deasupra intereselor
meschine, mărunte, nesemnificative. Satira conţine elemente de meditaţie filozofică, având un puternic
caracter moral, iar ideile filozofice sunt adevărate sentinţe exprimate cu indignare şi amărăciune de
către poet, ceea ce conferă acestui tablou accente clasice.

Meditaţia socială debutează prin ideea filozofică a identităţii oamenilor cu ei înşişi, a individului cu
întregul, a rădăcinii comune pentru întreaga omenire: „Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate”.
Satira urmează imediat după această meditaţie, Eminescu accentuând sarcastic: „Deasupra tuturora
se ridică cine poate”.

Poetul se întreabă dacă omul de geniu, savantul, poate intra în nemurire prin opera sa, căreia i-a
dedicat întreaga viaţă: „Ce-o să aibă din acestea pentru el, bătrânul dascăl? / Nemurire, se va zice...”.
Savantul speră că ideile sale ştiinţifice, descoperirile care l-au preocupat întreaga viaţă vor rămâne în
eternitate, parcurgând secolele. Gloria şi nemurirea sunt însă simple iluzii: „Şi când propria ta viaţă
singur n-o ştii pe de rost, / O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost?”.

Eminescu stigmatizează şi posteritatea, care va fi preocupată mai ales de biografia neinteresantă şi

banală a omului de geniu şi mai puţin de importanţa, de însemnătatea operei sale, prilej cu care este
exprimată încă o dată ideea curgerii implacabile a timpului şi a condiţiei de muritor a omului, indiferent
de capacitatea sa intelectuală, de preocupări sau de idealuri superioare, indiferent de treapta pe care
se află acesta în ierarhia societăţii: „Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi... orice-ai spune, / Peste
 toate o lopată de ţărână se depune. / Mâna care-au dorit sceptrul universului şi gânduri / Ce-au
cuprins tot universul, încap bine-n patru scânduri...”.

Eul poetic imaginează apoi funeraliile savantului, la care falsa solemnitate a înmormântării este
ilustrată prin incapacitatea posterităţii de a descoperi şi de a aprecia valoarea creaţiei pe care o lasă în
urma lui savantul, oamenii fiind interesaţi numai de „biografia subţire”, deoarece „măgulit e fiecare / Că
n-ai fost mai mult ca dânsul”. Ei vor rememora numai „pete multe, răutăţi şi mici scandale”, tot ceea ce
ţine de omul obişnuit, oarecare, adică „toate micile mizerii unui suflet chinuit”.

Ironia dispreţuitoare a eului liric se revarsă în continuare asupra ipocriziei-contemporanilor, care nu

sunt în stare să aprecieze valorile autentice, iar cel ce va rosti necrologul nu va avea în vedere un
discurs în memoria savantului, ci se va strădui, cu infatuare, să arate cât de inteligent şi de bun orator
este el: „Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, / Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el / Sub
a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.”

Posteritatea este cu totul dezinteresată şi incapabilă să aprecieze opera genială, „lumina / Ce în lume-
ai revărsat-o”, ci va reţine din biografia savantului numai ceea ce-l aseamănă cu ceilalţi oameni,
muritorii anonimi şi neînsemnaţi, adică „păcatele şi vina, / Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt /
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ”.

Tabloul V
Tabloul al cincilea creează impresia unui epilog şi revine la motivele romantice iniţiale: sub stăpânirea
atotputernică a lunii, ca astru tutelar şi martor, se desfăşoară spectacolul naturii eterne şi al umanităţii
efemere. În Universul ilustrat prin aceleaşi elemente ca la începutul poemului, „pustiuri”, „codri”,
„valuri”, oamenii sunt muritori şi supuşi sorţii, idee filozofică ce se constituie, parcă, într-o concluzie a
poeziei şi a existenţei întregii omeniri: „Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii / Deopotrivă-i
stăpâneşte raza ta şi geniul morţii!”

Limbajul artistic este specific liricii eminesciene, construit din modalităţi uimitoare atât în ceea ce
priveşte lexicul, cât şi prozodia sau figurile de stil.

→ Îmbinarea surprinzătoare a limbajului popular şi a celui intelectual, însă fără abuz de regionalisme,
arhaisme ori de neologisme, fapt ce particularizează stilul acestui poem prin câteva trăsături:

 naturaleţea şi prospeţimea limbajului poetic este dată te cuvinte populare, regionalisme şi arhaisme
folosite: „gene ostenite”, „ceasornicul”, „suflu-n lumânare”, „fereşti”, „osebite”, „răboj”, „prizărită”,
„colb”;
 expresia intelectualităţi este prezentă, mai ales, în tabloul cosmogonic, unde Eminescu sugerează
mituri, idei filozofice, etice, care obligă la cugetare; de „exemplu, imaginea haosului primordial, „pe
când fiinţă nu era, nici nefiinţă” trimite la imnurile creaţiunii din Rig-Veda sau aminteşte de ideile lui
Schopenhauer: „stăpânul fără margini peste marginile lumii”. De asemenea, sunt prezente expresii
livreşti: „precum Atlas în vechime”, „microscopice popoare”, „ne succedem generaţii”.
→ Viziunea contrastantă asupra lumii este realizată prin relaţii de opoziţie şi prin antiteza specifică
poeţilor romantici:

 antiteză compoziţională: tabloul cosmogonic cu cel satiric;

 antiteză ideatică: „Unul caută-n oglindă de-şi buclează al său păr, / Altul caută în lume şi în vreme
adevăr”;
 antiteză la nivelul vocabularului: „Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi”, „viitorul şi trecutul”;
prin derivare: „fiinţă nu era, nici nefiinţă”.
→ Epitetele morale şi ornante construiesc un fundal descriptiv corespunzător sentimentelor poetului:
„mişcătoarea mărilor singurătate”, „galbenele file”, „bătrânul dascăl”, „timpul mort”, „ironică grimasă”,
„universul cel himeric”;

→ Comparaţiile dau expresivitate ideilor profund filozofice ale poeziei: „precum Atlas în vechime”, „ca
şi spuma nezărită”, „ca o mare făr-o rază”.

→ Personificările ilustrează desăvârşita familiaritate a poetului cu natura terestră şi cosmică

deopotrivă: „luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie”, „codru-ascund în umbră strălucire de
izvoară”, „timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie”.

→ Metaforele sunt numeroase ca şi epitetele şi au capacitatea de a vizualiza ideile: „urna sorţii”,

„colonii de lumi pierdute”, „muşti de-o zi”, „din ungherul unor crieri”.

Prozodia
Versurile sunt lungi, de 15-16 silabe, ritmul este trohaic. În prima parte a poemului, rima este feminină,
iar în partea de satiră rima este masculină, ilustrând tonul retoric. Rima este aici absolut inedită, fapt
ce a stârnit reacţii impresionante în epocă; Eminescu rimează, în mod surprinzător substantiv cu
pronume, adjectiv cu pronume sau cu adverb, pronume cu substantiv: „mititel / el”, „adâncă / încă”,
„recunoască-l / dascăl, iată-l / Tatăl”.
„Limba română devine un instrument absolut docil în mâna lui magistrală şi poetul o foloseşte pentru a
exprima gânduri şi viziuni cum nu se mai luminaseră niciodată într-o minte românească.” (Tudor
Vianu)