Originea Sfârșitul domniei

Destrămarea Unirii

Oastea lui Mihai Viteazul – pictură de Nicolae Grigorescu

Contextul internațional a fost nefavorabil lui Mihai. Puterile vecine vedeau în ambițiile sale politice o
contradicție cu interesele proprii de dominanță. Habsburgii își vedeau amenințate planurile de
menținere a Transilvaniei în sfera lor de influență, Polonia nu dorea pierderea controlului
asupra Moldovei, iar Imperiul Otoman nu accepta ideea renunțării la Țara Românească. Mai mult
chiar, uniunea personală a lui Mihai reprezenta o formulă puternică, capabilă să schimbe raportul de
forțe din regiune.
Existau însă și conflicte interne, cauzate de insubordonarea nobililor maghiari din Transilvania care
nu acceptau măsurile impuse de noul domn. De asemenea, sașii au rămas ostili lui Mihai, în urma
jafurilor întreprinse de armatele sale în orașele și satele lor
(Ghimbav, Codlea, Merghindeal, Cincu, Șura Mică, Cristian, Câlnic etc.).
Mihai nu reușeste să înfrângă revolta nobililor maghiari transilvăneni, sprijiniți de
generalul Basta care l-a învins în Bătălia de la Mirăslău (18/28 septembrie 1600) și astfel
pierde Ardealul. În scurt timp Moldova va reintra în posesia Movileștilor aserviți intereselor polone.
Polonii au pătruns în Moldova cu cancelarul și marele hatman Zamoyski, Mihai fiind învins în bătălia
de la Bucov (20 octombrie 1600), astfel că Zamoyski îl reinstalează pe tronul Moldovei pe Ieremia
Movilă.
Mihai încearcă să reziste atacului polon asupra Țării Românești, însă și pe acest tron se va urca un
membru al familiei Movileștilor, Simion Movilă.
Așadar, înfăptuirea unirii manu militari nu a durat, creația politică a lui Mihai s-a prăbușit ca efect al
intereselor proprii ale Habsburgilor, Poloniei și Imperiului Otoman.

Moartea lui Mihai Viteazul

Gurăslău (1601)
Uciderea lui Mihai Viteazul pe Câmpia Turzii din Turda(gravură editată la Leiden - Olanda în anul 1703)

Forțat să ia calea pribegiei, Mihai se îndreaptă spre Praga pentru solicita ajutor de la împăratul
Rudolf al II-lea. Călătoria a fost lungă și anevoioasă (voievodul și însoțitorii săi fiind atacați de mai
multe ori, mai ales în Transilvania), trecând
prin Deva, Lipova, Oradea, Debrețin, Tokaj, Pojon și Viena.[38] A ajuns la Viena, împreună cu cei 40
de însoțitori care îi mai rămăseseră, la 2 ianuarie 1601, unde a fost primit de arhiducele Matthias
(viitorul împărat Matia I), care i-a înlesnit primirea la Curtea Imperială de la Praga.[39] Mihai Viteazul a
ajuns la Praga pe 23 februarie 1601, fiind primit în audiență la împărat pe 14 martie.[40]
Mihai cere sprijinul împăratului Rudolf al II-lea, care, în contextul reînscăunării lui Sigismund
Bathory pe tronul Transilvaniei, acceptă să-l susțină pe voievodul român.
Împreună cu generalul Basta, Mihai pornește campania de recucerire a teritoriilor românești.
Prin victoria de la Guruslău (3 august 1601), voievodul român îl îndepărtează pe Sigismund
Báthory din Transilvania. Continuă prin a recupera Țara Românească gonindu-l pe Simion Movilă de
pe tron. În aceste condiții, se întrezăreau perspectivele unei noi uniri românești, perspectivă ce nu
convenea împăratului habsburgic, Rudolf al II-lea. Se pune la cale înlăturarea fizică a domnitorului
român, și la 9/19 august 1601[1][2], la 3 km sud de Turda[41], Mihai Viteazul este ucis de un
detașament de mercenari în frunte cu ofițerul valon Iacob (Jacques) de Beauri, trimis de
generalul Giorgio Basta.[42] Uciderea lui Mihai este astfel relatată de Dionisie Fotino[36]: „Între Basta și
Mihai s-a rădicat o gelozie care a ajuns la dușmănie. Basta, după ce a pârât pe Mihai că avea
înțelegeri secrete cu turcii, a hotărât ca să-l și aresteze; deci trimițând să-l poftească la consiliu și
Mihai nevoind a veni, a poruncit la câțiva nemți ca să înconjoare cortul său, și să-l prinză viu sau să-l
omoare. Mihai Vodă văzându-se astfel surprins a scos sabia și a rănit pe unul din sbirii lui Basta, dar
un altul străpungându-l cu sulița în pântece, l-a trântit la pământ și i-a tăiat capul. Această ucidere
infamă a lui Mihai Vodă nu fu aprobată de nimene la curtea împăratului Rodolf”. Trupul lui Mihai a
fost aruncat apoi în câmpia Cristișului, pentru ca ostașii săi să vadă că a pierit căpitanul
lor.[43] Pe mormântul lui Mihai Viteazul din Turda s-a construit un obelisc, închinat lui Mihai.
Capul său este luat de Turturea paharnicul, unul dintre căpitanii voievodului,[44] adus în Țara
Românească și înmormântat de Radu Buzescu la Mănăstirea Dealu, lângă osemintele părintelui
său, Pătrașcu-Vodă.
Pe lespedea sa de piatră de la Mănăstirea Dealu este scris: „Aici zace cinstitul și răposatul capu al
creștinului Mihail, Marele Voievod, ce a fost domn al Țării Românești și Ardealului și Moldovei”.
Miron Costin a scris în cronica sa următorul comentariu, după ce a relatat uciderea lui Mihai: „Și așea
s-au plătitu lui Mihai Vodă slujbele ce-au făcutu nemților”.[45] Abia generația pașoptistă, angajată în
lupta pentru crearea statului național român, îl va recunoaște pe Mihai Viteazul ca pe un ilustru
predecesor.[45]

Portrete
Mihai Viteazul - frescă mănăstirea Căluiul

Au rămas mai multe portrete înfățișându-l pe Mihai Viteazul, unele contemporane, altele postume.
Într-o ipostază mai tânără este prezentat la mănăstirea Căluiul, apoi și la Biserica Domnească din
Târgoviște. Ambele prezintă costumul domnesc în întregime. În 1598 Ioan Orlandi a executat o
gravură a lui Mihai Viteazul aflat la Nicopole. El este pleșuv, slab și ferm, îmbrăcat într-o platoșă și
acoperit de o blană mițoasă. În mâna dreapță ține un baston de comandant, iar mâna stângă și-o
ține sprijinită pe sabia terminată cu un cap de lup. În fundalul gravurii se vede bătălia și stema cetății
Nicopole, iar dedesubt apare inscripția „Michel Vaivoda della Vallachia, il qvale prese la cità di
Nicopoli nella Bvlgaria l'anno 1598”[46].
Franz Franken: Mihai Viteazul și domnița Florica, detaliu din tabloul Croesusarătându-și comorile lui Solon

În ziua de 23 februarie 1601 Mihai Viteazul ajunge în Praga, la curtea împăratului Rudolf al II-lea.
Primit cu entuziasm - după cum relatează H. Ortelius - i se realizează un portret în aramă de către
gravorul curții, Egidius Sadeler. Acesta este cel mai cunoscut portret al domnitorului român, fiind
răspândit în numeroase copii. Inscripția circulară spune „Michael Waivoda Walachiae Transalpinae,
utraque fortuna insignis et in utraque eadem virtute, aet. XLIII”, iar versurile-dedicație: „Tanti facit
nomen Christi, Maiestatem Caesaris, / Rempublicam christianam et Ecclesiae sub Pontifice Maximo
concordiam sue”, adică „Atât de mult iubește pe Cristos și Împărăția creștină și unirea Bisericii sub
Papă” [47]. Aproape două secole și jumătate mai târziu, în 1847, Nicolae Bălcescu și Alexandru G.
Golescu redescoperă acest portret, împreună cu alte cinci ale aceluiași, la cabinetul de stampe al
bibliotecii regale din Paris[48]. „Cându vezurămu pe cellu de allu siésselé strigarămu de o dată:
Acesta este [...] Fizionomia principelui respunde întocmai închipuirii celloru ce au studiatu caracterulu
acestui bărbatu extraordinariu. [...] Otărârămu în dată a ne desierta ușiórele nóstre pungi...” pentru a
comanda o copie după acest portret, spre a da „în admirare românilor” adevărata înfățișare a
voievodului[49].
După moartea lui Mihai Viteazul au fost executate mai multe portrete ale acestuia, printre care unul
în 1601 ce îl prezintă cu o căciulă și o mantie de blană, sub care scrie „Michael Weyvodt aus der
Walachey, occubuit XVIII Aug. a. MDCI”, precum și altele inspirate după cel al lui Sadeler. Odată,
Mihai Viteazul este prezentat ca fiind Gheorghe Ștefan, domnul Moldovei.

Medalie cu efigia lui Mihai Viteazul

Marcă poștală cu Mihai Viteazul

De la Mihai Viteazul au rămas și două criptoportrete, ambele realizate de către Franz Francken II.
Într-unul dintre ele, aflat la muzeul Prado din Madrid, apare ca Irod, având căciula transformată în
turban și lanțul și medalia dăruite de împăratul german. În celălalt, mai cunoscut, aflat
la Kunsthistorisches Museum Vienna (Muzeul de Istorie a Artei din Viena), apare alături de fiica sa
Florica[50][sursa nu confirmă] într-o reprezentare a alaiului lui Cresus (împăratul Rudolf al II-lea). Aici pot fi
văzute întregile costume ale lui Mihai și ale fiicei sale la curtea pragheză.
Mihai Viteazul mai apare și în gravuri din secolele XVI-XVII ce prezintă momentul uciderii sale, însă
de cele mai multe ori are o înfățișare imaginată.
Mihai Viteazul a fost reprezentat în tablouri pictate în secolele XIX și XX de artiști precum Gheorghe
Tattarescu, Theodor Aman, Mișu Popp sau Constantin Lecca.

In memoriam
Deși efemeră, prima unire de facto a celor trei țări medievale românești, realizată de Mihai Viteazul
în 1599-1600, a făcut ca acesta să rămână în conștiința românilor ca un simbol al unității naționale.
În România există 9 localități din diferite județe care îi poartă numele (5 dintre ele numite „Mihai
Viteazu” și 4 numite „Mihai Bravu”). În aproape toate orașele din țară sunt străzi numite „Mihai
Viteazul” sau „Mihai Bravul”.
Numeroase licee și colegii naționale au numele „Mihai Viteazul”. De asemenea, o serie de instituții
militare de învățământ superior, printre care Academia Națională de Informații „Mihai
Viteazul” (unitatea de învățământ superior militar a Serviciului Român de Informații), Școala de
Aplicație pentru Unități de Luptă „Mihai Viteazul” și Școala de Aplicație pentru Ofițeri a Jandarmeriei
Române „Mihai Viteazul”, poartă numele voievodului.
Regimentul 30 Gardă „Mihai Viteazul” (în prezent Brigada 30 Gardă „Mihai Viteazul”) este o unitate
militară de elită a Armatei Române, care îndeplinește și misiuni de protocol, ceremonii și onoruri
militare la cel mai înalt nivel.
În amintirea acestui erou național au fost ridicate numeroase monumente. Cel mai vechi, dar poate și
cel mai celebru monument de acest fel este statuia ecvestră din Piața Universității din București,
operă a sculptorului francez Albert-Ernest Carrier-Belleuse, realizată în 1874. Printre cele mai
impozante statui ale voievodului sunt cele din Cluj, Craiova, Ploiești, Alba Iulia, Giurgiu, Iași, Oradea,
precum și cea din incinta Brigăzii 30 Gardă „Mihai Viteazul” din București. Pe locul unde a fost ucis,
la Turda, a fost înălțat un obelisc, iar racla cu capul său, păstrată la Mănăstirea Dealu, este
adăpostită într-un sarcofag din marmură realizat în 1913 de sculptorul Frederic Storck.
Ordinul Militar de Război „Mihai Viteazul” este cea mai înaltă distincție română pentru faptele de
arme în timp de război.