COLOCVIU GEOPOLITICĂ

Care dintre actorii angajaţi în disputele geopolitice post război rece domină la nivel regional şi
global. Actorul clasic(statul) sau nonclasic? Explicaţi alegerea făcută.

Politica internaţională post-Război Rece a cunoscut puternice mutaţii, care s-au datorat,
într-o anumită măsură răspândirii democraţiei, creşterii interdependenţei naţionale şi rolului
instituţiilor internaţionale. La scară globală încetarea Războiului Rece a constituit momentul de
descătuşare a regimului comunist existent în zona central-est europeană, marcat prin prăbuşirea
regimurilor totalitare din această zonă; destrămarea U.R.S.S.-ului, desfiinţarea pactului de la
Varşovia, căderea zidului Berlinului şi reunificarea Germaniei, procesul de lărgire şi extindere a
N. A. T. O spre Est fiind doar câteva realităţi postbelice ale anilor ’90.
Prin actor clasic înțelegem actorul stat, acesta fiind element cheie al analizei disputelor de
interese în ecuația de putere regională sau globală în geopolitica clasică. Cuvântul clasic ne trimite
într-o perioadă primitivă în care omul își manifesta suveranitatea cu bâta, suveranitatea
reprezentând principala sursă de putere a actorilor de tip stat, ale căror acțiuni sunt limitate de
rigorile suveranității. În acțiunea geopolitică până la la sfârșitul secolului al XIX-lea, statele,
indiferent de mărimea lor, au fost pricipalii actori care în istoria relațiilor internaționale și-au
disputat sau armonizat interesele într-un spațiu sau altul.
Începând cu Tratatul Westfalic din 1648, statele au fost privite ca fiind cei mai puternici
actori în sistemul internaţional. Ele au fost considerate un standard universal de legitimitate
politică, fără a exista o autoritate mai înaltă care să reglementeze relaţiile dintre ele. Aceasta a
însemnat că securitatea a fost privită ca o obligaţie prioritară a guvernelor statelor. Acestea au
înţeles că nu există altă alternativă decât aceea de a-şi căuta propria lor protecţie în ceea ce a fost
denumită o lume a autoajutorării.
Marile dispute pentru controlul unor spaţii considerate cheie în politica internaţională în
secolul trecut au fost generate de marile puteri. Aceste dispute s-au închieat de fiecare dată prin
consumarea unui război major cum ar fi Războiul Rece, materializat printr-o confruntare bipolară,
SUA-URSS, doi actori cu statut de mare putere dina doua jumatate a secolului XX.
Schimbările de esență care s-au produs după încetarea Războiului Rece la sfârșitul ultimei
decade a secolului al XX-lea, au făcut ca statul să nu mai fie singurul actor care să furnizeze
cetățeanului securitate, bunăstare și alte servicii care țin de civilizația secolului XXI. Teoreticienii
au ajuns astfel la concluzia că rolul statului este în declin. Această concluzie se regăsește în
afirmațiile profesorului Bernand Badie: Creşterea fluxurilor transnaţionale prin care cetăţenii
unui stat comunică între ei fără ca acesta să le poată controla - afirmă profesorul francez - va
conduce la noi tipuri de relaţii care vormodifica raporturile dintre cetăţean şi stat.
1
 Dominația actorilor clasici se remarcă printr-o serie de acte ale unor actori care au fost
săvârșite în legătură cu controlul sau disputa pentru spațiu, acte care nu mai pot fi explicate.
Analistul și teoreticianul Marcel Merle constată că: Saddam Hussein a vrut să anexeseze Kuweitul,
şi puterile occidentale puteau să lase foarte greu că 40% din producţia de petrol săintre pe mâna
unui dictator cu un comportament imprevizibil. Statele Unite şi Franţa nu par dispuse să-şi
abandoneze bazele militare care servesc la menţinerea influenţei lor în străinatate. Vom spune că
sunt relicve ale unei epoci apuse. Poate. Cu toate acestea, disputele de frontieră şi disputele
teritoriale, nu au dispărut. Aceste câteva exemple ne demonstrează că teritoriul rămâne matrice
de organizare a colectivităților umane.
Până acum atenția a fost concentrată pe actorul de tip stat. Astăzi acest tip de actor este
puternic concurat de actorii nonstatali care, la rândul lor, pot să fie extrem de diversificaţi ca
structură şi manifestare în politica globală. Aceştia tind să submineze tot mai mult un atribut ce
era exclusiv al statelor, și anume suveranitatea asupra spaţiului şi sunt profund implicaţi în jocurile
geopolitice legate mai ales de controlul resurselor de petrol şi gaze, apă şi hrană. Companiile
transnaţionale Sony, Toyota şi Tomitomo controlează arii întinse din comerţul şi viaţa de familie
din SUA, iar firmele financiare japoneze au cucerit Hawaii în 1980. Această situaţie a fost facilitată
de creşterea fără precedent a cyber-space-ului. Controlul politic al unor vaste regiuni din nordul
Africii, sau chiar din Europa şi Asia, se face cu ajutorul unor mari reţele de internet.
Sunt state care, datorită incapacităţii de a administra putera şi de a-şi controla spaţiul de
suveranitate, au devenit pur şi simplu ficţiuni pe harta politică a lumii. Unele, cum ar fi Somalia
sau Republica Democratică Congo, au încetat practic să mai existe ca actori, deşi au expresie pe
harta politică a lumii contemporane. Spaţiul lor de suveranitate a devenit o sursă de ameninţări la
adresa stabilităţii internaţionale, datorită anarhiei politice şi a incapacităţii veunui actor intern de
a controla situaţia şi a se putea impune în relaţiile cu alte state. Pârghiile de administrare a puterii
politice au fost „privatizate” de grupuri rivale. În Congo, de exemplu, poliţia s-a transformat în
bande de jefuitori, iar unităţile militare acţionează pentru a impune afacerile propriilor comandanţi.
Aceste state, practic, nici nu mai sunt parte a procesului de comunicare din mediul internaţional
contemporan, deoarece nu mai au reprezentaţi legitimi şi unanim recunoscuţi de comunitatea
celorlalţi actori.
Acest fenomen aduce în atenţia analiştilor un alt actor de tip non statal-guvernanţa
regională. Prezenţa acestor actori non statali ameninţă dominaţia şi poate chiar existenţa statului
suveran, şi a modului în care acestea actionează în politica internatională. Existenţa acestor actori
„ameninţă” atât statul cît şi ordinea Westphalică tradiţional acceptată de analişti dar şi de
diplomaţie. Aceste schimbări sunt ilustrate de existenţa a doi actori non statali apăruţi in ultima
vreme în relaţiile internaţionale. În primul rând organizaţiile internaţionale de tip terorist, actor
care reflectă într-unanume mod procesele globalizatoare şi, în al doilea rând, guvernanţa regională
şi stratificată, un actor mai apropiat de stat dar fără îndoială cu potenţialul de a-l diminua sau chiar
înlocui pe acesta.
Ajungem astfel la întrebarea care a făcut posibilă redactarea acestui eseu: cine domină din
punct de vedere geopolitic la nivel regional și global. Un grup important de analişti consideră că
statul va continua să fie actorul cel mai important al sistemului internaţional contemporan.

2
Paul Hirst consideră că rolul statului va creşte în mediul internaţional contemporan chiar dacă
actorii nonstatali vor continua să sporească. Statul, în raport cu ceilalţi actori, are câteva atribute
esenţiale: este exclusiv teritorial şi defineşte cetăţenia; este o sursă fundamentală de
responsabilitate pentru un anumit teritoriu; statele deţin monopolul asupra mijloacelor de violenţă
numai în interiorul propriilor graniţe.
Un alt cercetător, Michael Zurn, arată că şi în câmpul relaţiilor internaţionale statul
continuă să fie actorul dominant. În totalul schimburilor economice internaţionale statul deţine
83% şi doar restul revenind celorlalţi actori . În ceea ce priveşte furnizarea de securitate la nivel
local şi regional, este actorul dominant, indiscutabil, chiar dacă în ultimul timp a crescut şi rolul
actorilor non statali cum ar fi, de exemplu, NATO. Statul este cel care în ultimii ani şi-a asumat
responsabilitatea protejării mediului şi eliminarea ameninţărilor de ordin ecologic . Catastrofele
produse de tsunami, în decembrie 2004, în Asia de Sud-Est, de uraganul Katrina, în august 2005,
sau cutremurul urmat de tsunami care a afectat centrala nucleara de la Fukusima în martie 2011 au
arătat că neintervenţia promptă a statului a avut consecinţe nefaste. Actorii nonstatali nu au avut
mijloace necesare și nici instrumentele potrivite de a interveni.
Dacă analizăm actorii prin prisma puterii de care aceştia dispun pentru a-şi materializa
interesele în disputele geopolitice, constatăm şi aici o diversitate extrem de mare de păreri. Susan
Strange, de exemplu, arată că statul îşi pierde monopolul asupra puterii într-un mediu internaţional
modern afectat de globalizare. Mari corporaţii, organizaţii non guvernamentale şi alţi subiecţi non
statali câştigă o influenţă din ce în ce mai mare. Alţi autori accentuează neîntrerupta fragmentare
a suveranităţii. Patrick Tyrell prevede că forme de suveranitate, lingvistice, religioase sau culturale
se vor dezvolta alături de suveranitatea naţională în cadrul mediului global informaţional, care nu
va coincide în mod necesar cu graniţele teritoriale statale.
În concluzie, statele continuă să rămână principalul loc de identificare şi solidaritate pentru
majoritatea cetăţenilor lor, manifestându-și dominația la nivel regional și global. Statele intervin
tot mai des în modelarea economiilor, investiţiilor, consumului, cât şi în finanţarea unor sectoare
industriale sau revigorarea altora mai vechi, în funcţie de conjuncturile interne sau externe, pentru
a face faţă procesului de internaţionalizare a pieţei şi a sistemelor bancare . Sunt câteva din
argumentele care evidenţiază faptul că în reţeaua globală comunicaţională statul va continua să
joace un rol important pentru încă multă vreme. Pe de altă parte, statul este cel care, în mediul
internaţional, îşi asumă respectarea unor minime reguli şi principii de drept în ceea ce priveşte
comportamentul. În raport cu proprii cetăţeni, poate fi controlat, iar pe de altă parte, este legitim
să le reprezinte interesele în momentul când actorii nonstatali le încalcă drepturile.

Std. plt. Maj. GHEORGHE IONUT BOGDAN