W.

Shakespeare - Othello

OTHELLO
Privește; un pumnal!
N-a stat nicicând un altul mai cumplit
La coapsă de soldat! Văzut-am zile
Când eu cu brațu-mi slab și sfântu-mi paloș
Răzbit-am printre piedici mai grozave
De zeci de ori decât un „stăi“ de-al tău!
Deșartă laudă! Ce-a fost a fost!
Ursita cine, oare, și-o cunoaște?
Deși mă știi-narmat, nu-ți fie frică,
Aci mi-e țelul, ultimul popas,
Supremul far al pânzii-mi de pe urmă.
Te speriu? Pregeți? Teamă de prisos!
Un pai să-ndrepți spre pieptul lui Othello
Și dă-napoi. Unde-ar putea să meargă?
Ce chip arăți, femeie-a zodiei rele?
Ca giulgiul de-alb! Când fi-vom judecați,
Ivirea ta va năpusti din ceruri
Și diavolii-l vor prinde al meu suflet!
Voi, demoni, igzoniți-mă cu biciul
Din fața arătării ei cerești!
Suflați-mă-ntr-a vântului bătaie!
Frigeți-mă pe flăcări de pucioasă!

1
Scăldați-mă-n străfund de rău de foc
Desdemona-I moartă!

Othello
Să scrii de-un om
Care-a iubit prea mult, dar nu cuminte,
Nu prea gelos, dar, amăgit fiind, fu orb și pătimaș. Și-a cărui mână,
Asemenea iudeului smintit,
A lepădat un mărgărit mai scump
Decât onoarea tribului. De-un om,
Ai cărui ochi n-au fost deprinși cu mila,
Dar, azi, robiți, cu lacrimi grele plâng,
Cum în Arabia-arborii de leac
Își plâng tămâia lor. Așa să spui.
Și să mai spui că la Alep, odată,
Când un otoman hain, purtând cealma,
Bătea pe un venețian, hulindu-mi țara,
L-am luat de gât pe acel păgân spurcat
Izbindu-l astfel!