În lucrarea Sacrul și Profanul (1995), Mircea Eliade tratează un laitmotiv al lucrărilor

sale de specialitate, și anume problema omului religios, homo religiosus, și dimensiunile

universului său de cunoaștere, sacrul și profanul.

Pentru a delimita și a diferenția sacrul de profan, Eliade oferă câteva definiții: sacrul
reprezintă o realitate diferită de celelalte realități naturale și nu prezintă nimic omenesc sau
cosmic, deși acesta poate fi numit doar prin noțiuni naturale; profanul este un mod de existență al
omului societății moderne, ce nu mai pune accent pe spiritualitate, fiind opus sacrului. (Eliade,
1995, pp. 7-10)

În viziunea autorului, sacrul se manifestă în „natural”, „profan”, prin ceea ce acesta

numește hierofanie: manifestarea unei realități care nu aparține lumii noastre, în lucruri integrate
în realitatea pe care noi o trăim. Exemple relevante în acest sens sunt oferite istoria religiei, și
anume: întruchiparea lui Dumnezeu în Iisus Hristos, în obiecte sau plante. În aceste cazuri,
oamenii nu venerează obiectele în sine ci semnificația acestora. În ceea ce privește omul modern,
acesta se simte stânjenit în fața unor forme de manifestare a sacrului, nefiindu-i cu putință să
creadă în prezența sacrului în respectivele obiecte. (Eliade, 1995, pp. 10-12)

Sacrul și profanul reprezintă două moduri diferite de viață, specifice a două tipuri de
societăți. Astfel, sacrul este modul de existență al omului societății tradiționale, care vede în
sacru o putere nespecifică umanității, o putere divină; iar profanului îi este asociat omul societății
moderne, omul erei industriale, care trăiește într-un cosmos desacralizat. (Eliade, 1995, p.13)

În ceea ce privește spațiul, homo religiosus găsește în acesta diferite rupturi, care
reprezintă spații sacre. Hierofania dezvăluie puncte fixe, un centru în lumea profană, de care
omul religios are nevoie. Pentru omul profan, pe de altă parte, spațiul este omogen, nu există
deosebiri calitative între diferite spații. Totuși, Eliade considera că omul care a adoptat o viață
profană nu reușește să abolească în total comportamentul religios, acesta păstrând încă unele
valori religioase ale lumii,. Astfel, pentru omul profan există anumite locuri „privilegiate” care
sunt deosebite de altele: ținutul natal, locul primei iubiri, o stradă sau un colț din primul oraș
străin văzut în tinerețe. Aceste sunt speciale pentru omul profan, acestea reprezentând „locuri
sfinte” ale propriului univers. (Eliade, 1995, pp. 15-17)

În continuare Eliade vorbește despre fenomenul numit teofanie, care reprezintă o formă
de manifestare a divinității sub formă materială. Acesta vorbește în acest caz despre prezența
bisericilor într-un oraș modern. Pentru omul religios, biserica este un spațiu diferit: ușa
reprezintă ruptura în realitate, pragul separă cele două spații, aceste două elemente fiind
simboluri ale trecerii de la o realitate la alta, în timp ce omul areligios vede în biserică o clădire
ca oricare alta. (Eliade, 1995, pp. 18-19)
 Atunci când homo religiosus ajunge într-un spațiu străin, loc pe care Eliade îl denumește
haos, el are puterea de a-l sacraliza, transformându-l într-un cosmos, un loc pe care îl cunoaște,
un terirotriu locuit. Prin ocuparea unei lumi necunoscute, omul imită Facerea Lumii, recreând-o
la scală mică. Astfel, prin ocuparea și organizarea unui loc, are loc consacrarea lui. (Eliade,
1995, pp. 21-22)

In ceea ce privește spațiul sacru, o semnificație aparte o are simbolul „centrului”, axis
mundi. Orașele sfinte și sanctuarele reprezintă un axis mundi pentru toate religiile, făcând
legătura atât cu cerul cât și cu infernul. In aceste centre are loc ruptura de nivel, comunicarea
dintre cele trei zone, omul dorind să se afle cât mai aproape de ele. (idem)

Pentru a evidenția percepția diferită a celor două tipologii de oameni referitoare la spațiul
sacru, Eliade oferă drept exemplu semnificația locuinței: pentru omul religios, locuința sa este o
reproducere a lumii, un centru pe care omul îl creează repetând Prima Creație, ceea ce îi conferă
acestuia o imago mundi proprie. Astfel, casa este un univers pe care omul și-l clădește imitând
cosmogonia. Pentru omul areligios, pe de altă parte, casa este doar o „mașină de locuit”: aceasta
trebuie să fie funcțională, poate fi înlocuită cu ușurință asementea unei biciclete. (Eliade, 1995,
pp. 31-33)

În al doilea capitol al cărții, Eliade tratează problema timpului sacru. Acesta reprezintă, în
viziunea autorului, un timp mitic readus la actualitate. La fel ca și în cazul spațiului, pentru omul
religios există rupturi, intervale de timp sacru (ex. perioada sărbătorilor), trecerea de la timpul
profan la timpul sacru fiind facilă. Participarea la o sărbătoare religioasă implică ieșirea din
timpul obișnuit și reintegrarea în timpul mitic. (Eliade, 1995, pp. 41-43)

Pentru omul religios, timpul are imaginea unui cerc închis, se reînnoiește în fiecare an,
trecerea la un an nou semnificând renaștere. Fiecare an nou aduce un timp „nou”, „curat”. O altă
manifestare a renașterii se regăsește în clădirea unui nou templu. Pentru că templul este un imago
mundi, acesta conține si un simbolism temporal, iar prin clădirea unui altar timpul este re-creat.
Nicio întâmplare nu este unică și nu se produce o singură dată, de aici plecând ideea de timp
ciclic. Omul profan, pe de altă parte, vede timpul ca fiind ceva linear, cu un început (nașterea) și
un sfârșit (moartea). (Eliade, 1995, pp. 44-50)

Trecerea de la un stil de viață religios la profanitatea specifică omului modern aduce cu

sine îndepărtarea de divinitate. Această distanțare este produsul noilor preocupări ale omului,
noilor sale descoperiri religioase, culturale sau economice. Acesta se simte atras de experiențe
religioase mai concrete: fecunditatea, mitologia femeii și a pământului, ce deveni mai strâns
legate de realitatea concretă, și nu de semnificația din spatele acestor experiențe. Simbolurile
arhaice nu sunt schimbate în totalitate, ci doar le sunt conferite semnificații noi, care nu distrug
structura simbolului. (Eliade, 1995, pp. 50-53)
 În lumea modernă, omul areligios respinge ideea de transcendență, sacrul reprezentând
pentru el o piedică în calea existenței sale. Acesta nu va deveni el însuși decât atunci când va fi
în întregime demistificat și va cunoaște libertatea doar atunci când va fi ucis și ultimul zeu. Deși
este produsul lui homo religiosus, acesta trăiește încercând să abolească orice urmă de
religiozitate. Nu există o formă pură a omului profan, acesta având un comportament religios
fără să realizeze. Comportamentul religios se manifestă în momente încarcate cu o semnificație
spirituală, cum ar fi atunci când ascultă muzica preferată, când este îndrăgostit, când se mută
într-o casă nouă sau la un nou loc de muncă. (Eliade, 1995, pp. 115-128)

Concluzând, Mircea Eliade aduce la suprafață prin lucrarea sa aspecte referitoare la

imposibilitatea areligiozității absolute, demonstrând faptul că o desacralizare nu poate fi
completă, urmele unor valori spirituale rămânând imprimate în esența existenței omului profan,
acestea manifestându-se la contactul cu diferite spații și momente sfinte pentru universul său
propriu.