Ștefan cel Mare și sfânt

Ştefan cel Mare şi Sfânt, fost domnitor al Moldovei între anii 1457-1504,
a rămas cunoscut în istorie şi ca apărător al creştinătăţii. Sfântul Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române l-a canonizat pe 20 iulie 1992. De atunci este serbat Sfântul
Ştefan cel Mare, domnitorul care a purtat 42 de războaie şi a construit 36 de lăcaşe
de cult. Cunoscut pentru îndelunga sa domnie (47 de ani, două luni şi trei
săptămâni) şi pentru faptele de vitejie, Ştefan cel Mare a fost supranumit de popor
drept cel “mare şi sfânt”, “bun” şi “cinstit”, pentru iscusinţa în lupte şi pentru
numărul mare de lăcaşe sfinte ctitorite, precum şi pentru fapte de milostenie.
Sursele istorice sugerează faptul că Ştefan cel Mare ar fi avut trei soţii. Prima ar
fi fost Evdochia, din neamul cnejilor lituanieni de la Kiev. A murit în 1467, după
patru ani de căsnicie. A doua soţie a lui Ştefan cel Mare ar fi fost Maria de
Mangop, din familia Asanilor Paleologi, cu care voievodul se căsătorea în anul
1472. A murit şi ea, după cinci ani de căsnicie. Cea de-a treia şi ultima soţie a
şefului moldovean de stat ar fi fost Maria Voichiţa, fiica lui Radu cel Frumos -
domnul Moldovei. Când s-a căsătorit cu ea, domnitorul avea 45 de ani.
În textul descriptiv al Vieţii Sfântului, nu se mai vorbeşte despre excesele
de mânie şi sânge vărsat de la ospeţe, ci despre o altă (potenţială) faţă a
voievodului. „Măritul Voievod Ştefan cel Mare al Moldovei (1457-1504), pe care
poporul l-a numit şi „cinstit”, bun, mare şi sfânt. „Bun”, pentru faptele sale de
milostenie şi iertarea celor greşiţi”. Tot biserica este cea care susţine că, luptând
împotriva turcilor, Ştefan cel Mare a păstrat vie credinţa creştină împotriva
pericolului de islamizare pe care îl reprezentau cuceririle turceşti.
La canonizarea domnitorului au fost luate în calcul scrierile medievale.
Astfel, Papa Sixt al IV-lea l-a numit pe Ştefan cel Mare într-o scrisoare de
mulţumire drept „Atlet al lui Cristos”. Formula de adresare a fost interpretată ca
şi cum voievodul ar fi fost un mare apărător al Creştinătăţii. Potrivit legendelor,
după fiecare bătălie Ştefan cel Mare ar fi înălţat câte o biserică. De aceea, Ion
Neculce a spus „câte războaie a bătut, atâtea mănăstiri și biserici a făcut”.
Fostul Patriarh al României, Teoctist, spunea în 2004, când s-au împlinit
500 de ani de la moartea domnitorului că „opera de zidire a sfintelor locaşuri a
izvorât din marea lui dragoste de popor şi din marea lui credinţă în Dumnezeu,
care-l făceau de neînvins în faţa oştilor turceşti şi care îl păstrau curat şi dârz în
faţa multor încercări papistăşeşti. Toate mănăstirile şi bisericile presărate pe tot
cuprinsul Moldovei au fost înălţate spre lauda Domnului şi pentru pomenirea
«drept măritorului şi iubitorului de Hristos, Io Ştefan Voievod», aşa cum se
intitula el”. Nicolae Iorga, în baza unei lucrări anonime apărute la 1845 despre
care a considerat că este fie opera lui Mihail Kogălniceanu, fie a lui Alecu Russo,
constata admirativ că românii îi atribuie lui Ştefan cel Mare tot ce este bun, măreţ,
frumos şi eroic: „Orice cetate, orice zid, orice val, orice şanţ (...). Orice pod, orice
biserică, orice fântână, orice curte sau palat vechi (...). Orice bunătate, orice
aşezământ ale căruia rămăşiţe mai trăgănează până astăzi, orice legiuire
omenească, orice puneri la cale înţelepte...”.
La 2 iulie 1504, după 47 de ani de slujire a poporului cu timp și fără timp,
în vremuri de furtună, alesul lui Dumnezeu Ștefan, Domnul Moldovei, s-a mutat
la locașurile de veci. Țara „l-a îngropat cu multă jale și plângere în mănăstire în
Putna care era de dânsul zidită. Atâta jale era de plângeau toți ca după un părinte
al său, căci cunoșteau toți că s-au scăpat de mult bine și multă apărătură”. Pe 21
iunie 1992, la București, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât
canonizarea mai multor sfinți cinstiți în țara noastră, între care și Sfântul Ștefan.
Ca urmare, la 2 iulie 1992 s-a plinit „sfânta datorie”, cum a numit-o Patriarhul
Teoctist, așteptată de multe generații.
Semnele sfințeniei lui Ștefan cel Mare le găsim în viața lui și în
moștenirea pe care ne-a lăsat-o. În viața lui și-a purtat crucea: de domn – cu
grija în inimă pentru un imperiu mereu în creștere și pentru un popor amenințat
cu islamizarea; de soț și tată – moartea celor două soții și a fiilor săi; de luptător
– rana de la picior purtată cu răbdare mai mult de 40 de ani. Prin această întreită
cruce, Hristos l-a curățit și l-a sfințit, dându-i o credință nestrămutată în ajutorul
Lui. Ștefan cel Mare este mare pentru că a înțeles că biruințele au fost purtate cu
ajutorul lui Dumnezeu, iar înfrângerile i-au fost spre încercare și spre răbdare. Îi
vedem nădejdea în ajutorul sfinților militari – Gheorghe, Dimitrie, Procopie – și
smerenia cu care își întemeiază ctitoriile, mărturisită în pisanii: „O, Mare
Mucenice Gheorghe, (...) primește de la noi și această rugăciune a smeritului
robului tău”. Ștefan cel Mare este sfânt pentru că și-a iubit neamul și s-a jertfit
pentru el, iar neamul a răspuns prin cinstire și evlavie. Acestui neam ai cărui fii
suntem noi, cei de astăzi, el i-a transmis o moștenire neprețuită, sugerată chiar
prin cuvintele scrise pe pergamentul din icoana sa: „Mai presus de tihna noastră
stă apărarea ființei și neatârnarea țării noastre!”.
Această moștenire o avem și noi de păstrat și de transmis mai departe
nealterată: libertatea neamului și credința ortodoxă.