CUPRINS

INTRODUCERE…………………………………………………………………………
……3
CAPITOLUL I. Analgezice antipiretice antiinflamatorii …………......................................4
1.1 Generalităţi…………………………………………………………………...
1.2 Mecanism de acţiune………………………………………………….. ……
1.3 Reacţii adverse……………………………………………………… ………
CAPITOLUL II. CLASIFICARE…………………………………………………...........
2.1 Salicilaţi……………………………………………………………………
2.2 Analgezice antipiretice din grupa P-aminofenolului………………………
2.3 Derivaţi de pirazolonă şi pirazolidindionă…………………………………
2.4 Acizii indolacetini…………………………………………………………..
2.5 Antiinflamatorii nesteroidiene din grupa acizilor arilalifatici………………
2.6 Fenamaţi…………………………………………………………………….
2.7 Oxicami……………………………………………………………… ……
CAPITOLUL III. Medicamente analgezice antipiretice şi antiinflamatorii nestoroidiene
înregistrate în România…………………………………………………………………
CAPITOLUL IV. Concluzii…………………………………………………………….
CAPITOLUL V. Bibliografie……………………………………………………………

2
 INTRODUCERE

Analgezia reprezintă un capitol important în practica medicală, nu numai ca mijloc

de realizare a unei intervenţii de mică sau mare chirurgie, dar mai ales pentru ameliorarea
durerilor bolnavilor aflaţi în stadii terminale.
În acelaşi timp aplicând tratament medicamentos bolnavilor cu diferite afecţiuni,
asocierea acestuia cu diferite analgezice duce la îmbunătăţirea calităţii vieţii acestora
având un efect pozitiv asupra psihicului.
Iată de ce am considerat necesară o trecere în revistă a acestora cât şi a
medicamentelor antiinflamatorii utilizate în tratamentele actuale.
Terapia medicală reprezintă un domeniu de mare actualitate în continuă
schimbare şi remaniere conceptuală şi tehnică.
Industria farmaceutică creează într-un ritm alert noi produse foarte active,
noi grupe şi familii de substanţe cu deosebiri dinamice minore, dar cu alte acţiuni
farmacologice şi cu potenţe, spectru de acţiune şi cu reacţii diverse diferite.
Medicul, indiferent de vârstă, de experienţă şi de specializarea sa, se află
în momentul actual în faţa unui adevărat labirint, creat de noile posibilităţi terapeutice.

3
 CAPITOLUL I
ANALGEZICE, ANTIPIRETICE ŞI ANTIINFLAMATORII
1.1. GENERALITĂŢI

O serie de medicamente însumează proprietăţi analgezice, antipiretice şi

antiinflamatorii, cu caracter simptomatic.
Prototipul este acidul acetilsalicilic, care are toate aceste efecte de
intensitate moderată, cu predominanţa efectelor analgezic şi antipiretic pentru doze
mici şi evidenţierea efectului antiinflamator pentru doze mari. Fenacetina,
paracetamolul, aminofenazona au efecte analgezice şi antipiretice, dar sunt puţin
eficace ca antiinflamatorii. Pentru alte medicamente - de exemplu fenilbutazona,
indometacina, ketoprofenul, naproxenul, diclofenacul, piroxicamul - predomină
proprietăţile antiinflamatorii. Ele sunt folosite în diferite boli inflamatorii, mai ales în
afecţiunile reumatice, fiind cunoscute sub denumirea de antiinflamatorii nesteroidiene
(pentru a fi deosebite de antiinflamatoriile steroidiene, reprezentate de
glucocorticoizi).

4
 Toate analgezicele, antipireticele şi antiinflamatoriile au în comun o
acţiune de ordin biochimic - inhibarea ciclooxigenazei, cu micşorarea formării de
prostaglandine şi alţi compuşi de acest tip. Această acţiune este probabil
responsabilă de efectele terapeutice. Minusul de prostaglandine determină o parte din
reacţiile adverse proprii acestei grupe farmacoterapeutice: iritaţia mucoasei gastrice,
mergând până la formarea de ulcer, accidente hemoragice, afectarea rinichiului şi
altele.
Efectul analgezic este de intensitate slabă-medie, inferior celui al
medicamentelor opioide. Efectul analgezic se dezvoltă repede după administrarea orală
(în 1/2 - 1 oră) şi se menţine câteva ore. Durerea surdă, pulsabilă, este mai bine
influenţată decât cea ascuţită, cu caracter de junghi. În condiţiile clinice,
analgezicele antipiretice şi antiinflamatorii sunt eficace îndeosebi faţă de durerile de
natură antiinflamatorie, de exemplu în bolile reumatice, ca şi în cefalee,
dismenoree, dureri postoperatorii. Durerea pornită de la viscerele cavitare este mai
puţin sensibilă la acest tip de medicamente.
Substanţele folosite curent ca analgezice sunt acidul acetilsalicilic şi
paracetamolul. Ultimul este considerat ca analgezic pur deoarece este practic lipsit
de efect antiinflamator.
Antiinflamatoriile nesteroidiene foarte active, indicate ca antireumatice, nu
sunt avantajoase în scop analgezic, din cauza riscului disproporţionat (cu situaţia
clinică) al reacţiilor adverse.
Analgezia poate fi dovedită în studii de farmacologie clinică, folosind
durerea patologică - reumatică, postoperatorie. Durerea provocată experimental la
voluntari este puţin influenţată. La animalele de laborator durerea provocată este, de
asemenea, relativ existentă la aceste medicamente. Efectul lor poate fi bine evidenţiat
pe fondul de hiperalgezie produs prin injectare de carragenină sau kaolin în laba de
şobolan (substanţe care stimulează formarea de prostaglandine, provocând inflamaţie şi
edem local).
Efectul antipiretic constă în scăderea modificării patologice a mecanismului
termoregulator. Hipotalamusul este locul principal pentru controlul termoreglării. În aria
preoptică şi în hipotalamusul anterior se găsesc aglomerări de neuroni

5
termosensibili, care integrează informaţiile venite de la senzorii termici din periferie
şi centrali şi controlează modalităţile de pierdere (vasodilataţie, sudoraţie) sau
producere de căldură
(creşterea catabolismului, activitate musculară). Comanda către periferie se face prin
căi nervoase prevăzute cu sinapse ce folosesc ca mediatori diferite monoamine. Febra
este provocată de infecţii, leziuni tisulare, tulburări imunologice, unele neoplasme.
Ea are mecanism chimic, fiind datorită unor substanţe „pirogene”, exogene sau
endogene. Pirogenii bacterieni (cu structură lipopozaharidică) sau alţi pirogeni exogeni
eliberează din ţesuturi (îndeosebi din leucocite şi celule ale sistemului
reticuloendotelial) pirogenii endogeni, care acţionează la nivelul hipotalamusului. Febra
este considerată ca un epifenomen al altor procese cu rol adaptiv. Beneficiile febrei
sunt controversate, în schimb ea poate fi cu certitudine dăunătoare într-o serie de
situaţii clinice. Simptomele însoţitoare - cefalee, mialgii, stare de rău - sunt adesea cauză
de disconfort. Febra trebuie deosebită de hipertermie, care este caracterizată prin
creşterea temperaturii ca urmare a expunerii excesive la căldură, a măririi producerii
de căldură sau a pierderii insuficienţei de căldură, în condiţiile unui termoregulator
nefuncţional (epuizat prin suprasolicitare sau deprimat medicamentos).
Efectul antipiretic se dezvoltă în 30-60 minute după administrarea orală a
dozei active (de exemplu 500 mg acid acetilsalicilic sau paracetamol) şi este maxim
după circa 3 ore, când temperatura scade cu 1,5-1,25 0C după aproximativ 6 ore
temperatura revine la valoarea crescută iniţială, ceea ce poate face necesară repetarea
dozei. Dozele terapeutice de antipiretice nu influenţează temperatura normală. La
animalele de laborator este caracteristică împiedicarea creşterii temperaturii produsă
prin injectarea unei suspensii de drojdie de bere, faţă de care eficacitatea este atât
preventivă cât şi curativă.
Acidul acetilsalicilic şi paracetamolul se folosesc ca antipiretice. Ele sunt indicate
în toate cazurile când febra poate fi dăunătoare, cântărind, în acelaşi timp, riscul
reacţiilor adverse la medicamentul respectiv. Febra moderată - în jurul a 38 0C- care
apare în cursul unor infecţii virotice necomplicate, în condiţiile clinice banale, nu
solicită obişnuit tratament antipiretic. Totuşi, acesta este recomandat deseori de medici
şi agreat de bolnavi, îndeosebi că împreună cu micşorarea temperaturii sunt atenuate

6
simptomele neplăcute care însoţesc sindromul febril. În cazul infecţiilor bacteriene,
administrarea de antipiretice poate fi inoportună, deoarece evoluţia temperaturii este un
indicator important al eficacităţii tratamentului cauzal, antibiotic sau chimioterapic. În
plus, febra poate contribui la eradicarea unor germeni patogeni. Se consideră că febra
este avantajoasă în bruceloza cronică şi la bolnavii cu neurosifilis. În alte situaţii însă
febra este dăunătoare - de exemplu creşte mortalitatea prin pneumonie pneumococică -
administrarea de antipiretice fiind utilă.
Hiperpirexia produsă prin infecţii generale, encefalită, meningită, hemoragii
cerebrale este caracterizată prin creşterea temperaturii la valori ce depăşesc 41 0C. Ea
trebuie considerată ca o urgenţă şi necesită obligatoriu măsuri de scădere a
temperaturii organismului pentru a evita suprasolicitarea circulaţiei şi respiraţiei,
hipoxia şi acidoza tisulară. Se administrează repetat antipiretice (evitând dozele mari
de acid acetilsalicilic, care pot agrava acidoza), asociind eventual mijloace de răcire
exterioară (împachetări sau băi reci) împreună cu clorpromazină ( care favorizează
răcirea prin vasodilataţie periferică şi împiedică reacţiile de termogeneză).
Febra prelungită de origine necunoscută beneficiază uneori de tratamentul
antipiretic care, pe lângă atenuarea simptomelor neplăcute însoţitoare, evită anumite
dezechilibre metabolice (consumul proteic exagerat, dezechilibrul hidroelectrolitic,
hiposideremia cu anemie etc.). Se administrează acid acetilsalicilic sau paracetamol, şi
dacă acestea nu sunt eficace, se încearcă ibuprofenul sau indometacina.

INDICAŢII ALE ANTIPIRETICELOR

O altă indicaţie a antipireticelor este febra la bolnavii cu risc crescut. În
această categorie sunt cuprinse, în primul rând:
1. persoanele cu boală coronariană, la care creşterea necesităţii de oxigen a inimii este
foarte dăunătoare.
2. stările febrile în timpul sarcinii pot avea consecinţe nedorite:-pentru primele 4-6
săptămâni sunt suspectate malformaţii fetale, pentru perioada dinaintea naşterii sunt
posibile diminuarea maturării surfactantului pulmonar şi favorizarea anoxiei fetale. De

7
aceea febra la gravide trebuie combătută prin antipiretice. Acestea se administrează
ocazional şi nu numai în cure scurte, deoarece comportă ele risc fetal.
3. copiii susceptibili pot face convulsii febrile la temperatură peste 38,8 0C ceea ce face
necesară folosirea de antipiretice; dacă convulsiile au apărut, se injectează intravenos (cu
multă prudenţă), diazepam, se administrează paracetamol sau acid acetilsalicilic şi se
fac împachetări reci.
4. creşterea temperaturii este dăunătoare la bolnavii cu traumatisme craniene, deoarece
accentuează edemul cerebral.
5. apariţia febrei în prezenţa bolilor psihice grave impune, de asemenea,
administrarea de antipiretice, deoarece creşterea temperaturii poate provoca
halucinaţii, chiar de compensare mintală.
Efectul antiinflamator al medicamentelor din grupa analgezice -antipiretice -
antiinflamatorii este de intensitate moderată (în comparaţie cu glucocorticoizii, care au
efect intens).
Acţiunea de inhibare a inflamaţiei poate fi dovedită experimental, folosind
diferite modele de inflamaţie acută sau cronică: eritem (de exemplu, eritemul pielii de
cobai provocat prin ultraviolete), edem ( de exemplu, edemul carageninic al labei de
şobolan), granulom (de exemplu, granulomul perete de vată), artrită cu componentă
imună (artrita prin adjuvant Freud, provocată la şobolan prin injectarea unei suspensii
de microbacterii moarte). Potenţa diferitelor antiinflamatorii nesteroidiene diferă în
funcţie de substanţă şi de modelul inflamaţiei. Pe primele locuri se situează
diclofenacul, indometacina, naproxenul, acidul flufenamic, fenilbutazona. Acidul
acetilsalicilic are o potenţă relativ mică. Eficacitatea faţă de inflamaţia granulomatoasă
este relativ slabă (în comparaţie cu cea a steroizilor).
În condiţiile clinice, dovedirea efectului antiinflamator se face prin studii
controlate, folosind îndeosebi bolnavi de poliartrită reumatoidă. Pentru obiectivarea şi
cuantificarea eficacităţii sunt utilizaţi o serie de indici: durerea (cuantificarea
intensităţii), redoarea matinală (intensitate şi durată), puterea de strângere a mâinii,
dimensiunea articulaţiilor inflamate, sensibilitatea articulaţiilor, numărul articulaţiilor
interesate de boală, capacitatea funcţională, temperatura pielii (termografie), circulaţia în
sinovială (măsurată prin trasori radioactivi - xenon, tehneţiu), modificările radiografice,

8
nodulii reumatoizi subcutanaţi. Se efectuează, de asemenea, probe de laborator corelate
cu inflamaţia, ca viteza de sedimentare a hematiilor, tirul factorului reumatoid etc.
Antiinflamatoriile nesteroidiene realizează beneficii terapeutice la majoritatea indiciilor
clinici ai inflamaţiei. Durerea şi inflamaţia articulară sunt atenuate încă din primele
zile de tratament, dar pentru eficacitatea deplină pot fi necesare 2-3 săptămâni. Boala
extraarticulară (de exemplu nodulii reumatoizi) nu este influenţată. Viteza de
sedimentare a hematiilor şi titrul factorului reumatoid sunt mai puţin sau nu sunt
modificate. Evoluţia poliartritei reumatoide este neschimbată.
Antiinflamatoriile nesteroidiene sunt larg folosite terapeutic în diferite
afecţiuni inflamatorii. Ele sunt indicate, în principal, în bolile reumatice, realizând
beneficii faţă de fenomenele inflamatorii congestiv-exsudative, fără să influenţeze
fenomenele poliferative. În bolile reumatice, inflamaţiile acute, cum este reumatismul
poliarticular acut (febra reumatică acută), dozele mari de acid acetilsalicilic suprimă
rapid inflamaţia acută, durerea şi febra şi pot micşora riscul afectării inimii, dar nu
influenţează complicaţiile şi evoluţia generală a bolii. În afecţiunile reumatice inflamatorii
cronice - de exemplu poliartrita reumatoidă - antiinflamatoriile nesteroidiene reprezintă o
medicaţie simptomatică, rapid eficace în atenuarea durerii, a inflamaţiilor articulaţiilor ţin în
ameliorarea funcţionalităţii acestora. Fenomenele extraarticulare, boala sistematică, evoluţia
generală şi articulară nu sunt împiedicate. Sunt folosite, de preferinţă, antiinflamatoriile active
de felul fenilbutazonei, indometacinei, naproxenului, diclofenacului, piroxicamului. Curele
prelungite nu sunt lipsite de riscuri.
Analgezicele antipiretice şi antiinflamatorii se administrează obişnuit, oral,
ocazional, în doză unică sau în câteva doze, pentru efectul analgezic şi antipiretic. În
afecţiunile reumatice se administrează repetat, pe termen mediu sau lung, pentru efectul
antiinflamator. Câţiva compuşi - diclofenac, ketoprofen, ketorolac, piroxicam, tenoxicam,- se
pot injecta intramuscular în situaţii acute sau de urgenţă; pentru ketorolac şi tenoxicam, există
şi preparate injectabile intravenos.
Oportunitatea folosirii în unguente, pentru aplicaţii locale, este discutabilă. Unele inflamatorii
nesteroidiene se pot administra topic ca soluţii oftalmice, pentru tratamentul unor afecţiuni
oculare inflamatorii, pentru împiedicarea miozei intraoperatorii şi a inflaţiei postoperatorii,
pentru profilaxia edemului macular cistoid.

9
1.2.MECANISM DE ACŢIUNE

Calmarea durerii, scăderea temperaturii crescute a sindromului febril, împiedicarea

inflamaţiei sunt atribuite unei acţiuni metabolice comune - diminuarea sintezei
prostaglandinelor. Intervenţia se exercită asupra unei etape precoce a activităţii sistemului
prostaglandin - sintetazic. Este inhibată ciclooxigenaza, enzimă care catalizează ciclizarea
prostaglandinelor, tromboxanilor şi prostaciclinei. Calea lipooxigenazei ( paralelă celei a
ciclooxigenazei) nu este influenţată, formarea acidului hidroxiarahidonic şi a leucotrienelor
nefiind împiedicată. Deprimarea biosintezei prostaglandinelor se produce, in vitro, la
concentraţii corespunzătoare datelor terapeutice şi este în corelaţie cu efectele analgezice,
antipiretice şi antiinflamatorii. Ciclooxigenaza (COX) există în două izoforme:
COX -1 şi COX -2.
COX -1 este o enzimă constitutivă, prezentă în multe ţesuturi, unde determină formarea de
prostanoizi necesari unor procese fiziologice - de exemplu, citoprotecţia mucoasei
gastrointestinale, homeostazia vasculară, funcţia renală, funcţia plachetelor. COX-2 nu se
găseşte practic în ţesuturile normale. Antiinflamatoriile nesteroidiene inhibă ambele tipuri de
ciclooxigenază. Inhibarea COX 2 explică efectul antiinflamator, analgezic şi antipiretic, în
timp ce inhibarea COX 1 explică o serie de reacţii adverse, de felul lezării mucoasei
gastrointestinale sau afectări toxice a rinichiului. Există compuşi nesteroidieni care inhibă
electiv COX 2, având proprietăţi antiinflamatorii nesteroidiene convenţionale. Asemenea
proprietăţi sunt atribuite nimesulidei (introdusă în terapeutică în ultimi ani). Celecoxib,
etoricoxibul sunt inhibitori selectivi ai COX-2.
Prostaglandinele sunt substanţe tisulare active, care intervin în generarea durerii.
Prostaglandinele, îndeosebi PEG 2 şi prostaciclina PGI2, stimulează terminaţiile senzitive şi
favorizează efectul algogen al serotoninei, bradikininei şi histaminei. Durerea provocată de
inflamaţie sau prin intervenţie chirurgicală este atribuită inducerii ciclooxigenazei, cu formare
crescută prostaglandine, mai ales PEG 2 în ţesutul afectat. Cefalea se poate datora, de
asemenea, unui exces local de prostaglandine. Aceasta explică eficacitatea analgezicelor
antipiretice şi antiinflamatorii în durerea inflamatorie, în cea postoperatorie, în cefalee. Pe
lângă componenta periferică a efectului analgezic, este posibilă o intervenţie centrală.

10
 Patogenia febrei implică formarea crescută de prostaglandine, mai ales PGE 2 la
nivelul hipotalamusul centrul termoregulator pentru temperaturi mai mari decât cea
fiziologică. Analgezicele antipiretice şi antiinflamatorii, inhibând ciclooxigenaza, reduc
producerea locală de prostaglandine, ceea ce permite nominalizarea reglării temperaturii
corpului.
Prostaglandinele, îndeosebi PGE 2, care se formează în cantităţi mari în ţesuturile
supuse agresiunii inflamatorii, contribuie la generarea inflaţiei. Ele provoacă vasodilataţie,
permeabilizarea capilară, eritem, edem şi durere. Antiinflamatoriile nesteroidiene împiedică
fenomenele congestiv-exsudative ale inflamaţiei, datorită inhibării sintezei prostaglandinelor.
În general, efectul antiinflamator este proporţional cu capacitatea de inhibare a
ciclooxigenazei.
Înrudit cu proprietăţile antiinflamatorii este efectul protector faţă de arsurile solare
şi prin ultraviolete. Administrarea unei doze unice de acid acetilsalicilic, ibuprofen, sau
indometacină, înaintea expunerii excesive a tegumentelor la ultraviolete, împiedică sinteza
locală de PEG2, respectiv apariţia edemului dureros.

1.3. REACŢII ADVERSE

Acidul acetilsalicilic, indometacină, fenilbutanoza, ketoprofenul şi alte

antiinflamatorii nesteroidiene inhibă funcţiile plachetare şi au proprietăţi antitrombonice, mai
ales la nivelul arterelor. Acţiunea antiagregantă plachetară poate fi utilă pentru profilaxia
trombozelor arteriale, realizând beneficii la bolnavii cu risc de infarct miocardic şi accidente
cerebro- vasculare. Prelungirea timpului de sângerare explică hemoragiile care pot apărea în
cursul tratamentului cu antiinflamatorii nesteroidiene, mai ales cu acid acetilsalicilic. Folosirea
hematiilor marcate de crom radioactiv a permis decelarea, la mulţi bolnavi, a unor mici
pierderi de sânge în scaun - în jur de 4 ml / zi pentru tratamente de scurtă durată.
Analgezice, antipiretice şi inflamatorii provoacă frecvent fenomene de iritaţie
gastrică şi tulburări diseptice. Tratamentul prelungit poate produce o gastrită difuză
caracteristică, însoţită deseori de sângerări în suprafaţă, care pot determina o anemie cronică
feriprivă. Sângerările masive sunt rare. Uneori se produc eroziuni superficiale la mucoasei,
vizibile gastroscopic; aceste leziuni apar şi se vindecă cu uşurinţă, epiteliul primenindu-se

11
continuu. Ocazional se pot dezvolta ulcere vizibile radiologic, mai ales ulcer gastric.
Medicamentul cu cel mai mare risc în această privinţă este fenilbutanoza. Frecvenţa efectului
ulcerigen este crescută la bolnavii cu poliartrită reumatoidă, probabil în legătură cu
tratamentele îndelungate cu medicamente agresive pentru mucoasă. Potenţialul ulcerigen la
om poate fi apreciat după rezultate obţinute în cercetările poreclinice. Un studiu comparativ al
raportului între efectul antiinflamator (asupra edemului carrageninic) al raportului între
efectul antiinflamator (asupra edemului carrageninic) şi efectul ulcerigen (la şobolanii
stresaţi), pentru câteva antiinflamatorii nesteroidiene, a arătat următoarea ordine a
potenţialului ulcerigen crescând:
1. sulindac;
2. fenazona (bine suportată);
3. indometacin ;
4. naproxen ;
5. piroxicam ( cu risc ulcerigen mare);
Deşi apariţia de noi medicamente foarte eficace este obişnuit însoţită de afirmarea
unei toleranţe gastrice superioare, este probabil că potenţialul antiinflamator ridicat
corespunde unui risc ulcerigen crescut.
Cauza iritării mucoase gastrice şi a efectului ulcerigen constă, foarte probabil, în
inhibarea formării unor postaglandine, în special de tip E. Aceste postaglandine micşorează
secreţia clorhidropeptică şi măresc secreţia de mucus (prin intermediul AMPc). În lipsa
efectului citoprotector al postaglandinelor apar leziunile caracteristice. Antiinflamatoriile
acţionează în parte direct asupra mucoasei gastrice, în parte pe cale sistematică, după
absorbţie. Administrarea în forme farmaceutice enterosolubile, introducerea în supozitoare sau
folosirea de medicamente care devin active numai după absorbţie, prin metabolizare,
diminuează în oricare măsură fenomenele de iritaţie gastrică.
Riscul ulcerigen a făcut ca antiinflamatorii nesteroidiene să fie contraindicate
relativ la cele cu antecedente ulceroase. Această regulă şi-a pierdut caracterul de obligativitate
în ultimii ani, când au devenit disponibile antiulceroase care inhibă marcat secreţia gastrică de
acid clorhidric. Apariţia ulcerului în timpul tratamentului antiinflamator impune administrarea
de cimetidină (800 mg o dată

12
/zi ) sau ranitidină (300 mg o dată /zi) timp de 2-3 luni, dacă este posibil întreruperea
medicamentaţiei antiinflamatorii sau timp îndelungat, dacă aceasta nu este posibilă.
La bolnavii cu ulcer în antecedente antiinflamatoriile se pot administra
atunci când sunt indispensabile, asociind cimetidină sau ranitidină în doze profilactice
(400 mg, respectiv 150 mg o dată /zi). O altă posibilitate constă în administrarea de
misoprostol, un analog al PGE1 (0,4 mg de 2 ori
/zi, curativ sau 0,2 mg de 2 ori /zi, profilactic). Acidul acetilsalicilic, indometacina şi
alţi inhibitori ai ciclooxigenazei micşorează motilitatea intestinală şi diminuează
mişcarea apei şi electroliţilor către lumenul intestinal. În condiţii clinice au fost
semnalate rezultate bune ale unor antiinflamatorii nesteroidiene, în formă injectabilă, la
bolnavii cu diaree consecutivă iradierii intestinului, ca şi în diareea intensă din holeră.
Acidul acetilsalicilic, ibuprofenul, indometacina, acidul mefenamic,
naproxenul inhibă contracţiile uterine. Datorită efectului tocolitic aceste medicamente
pot linişti dismenoreea şi sunt uneori eficace împotriva naşterii premature. Administrate
în doze mari, în ultimele săptămâni ale sarcinii, prelungesc gestaţia şi durata
travaliului, ceea ce reprezintă un dezavantaj.
Analgezicele antipiretice şi antiinflamatorii au efecte caracteristice asupra
rinichiului. La începutul tratamentului apare o scădere a clearance-ului creatininei,
cu reţinerea sării în organism; uneori bolnavul câştigă în greutate şi se formează
edeme. Tendinţa de retenţie hidrosalină este proprie tuturor medicamentelor din această
grupă, dar mai marcată pentru fenilbutazonă. După 2-3 săptămâni intervin mecanisme
compensatorii, care corectează în mare măsură fenomenul. Retenţia hidrosalină poate
favoriza decompensarea la bolnavii cu insuficienţă cardiacă, ascită cirotică,
hipovolemie sau afecţiuni renale cronice, analgezice antipiretice şi antiinflamatorii scad
fluxul renal şi filtrarea glomerulară şi pot fi cauză de insuficienţă renală. Mult mai
puţin frecvent este un sindrom caracterizat prin hiporeninemie, hipoaldosternism,
şi hiperkaliemie.
Tratamentul îndelungat cu antiinflamatorii nesteroidiene în doze mari
provoacă uneori leziuni renale. Fenomenul este cunoscut sub numele, parţial impropriu,
de „nefropatie fenacetinică”. Dacă administrarea medicamentului continuă, se dezvoltă o
nefrită interstiţială, însoţită de un sindrom nefrotic, cu proteinurie masivă; în continuare

13
se produce ischemie şi necrozo papilară. Afectarea rinichiului a fost atribuită
inhibării ciclooxigenazei, cunoscut fiind rolul prostaglandinelor în controlul circulaţiei
renale şi în producţia de renină şi aldosteron. Este posibilă şi o patogenie
idiosincrazică sau alergică.
Acidul acetilsalicilic şi indometacina pot diminua nivelul crescut al calcemiei
la bolnavii cu cancer metastatic.
Antiinflamatoriile nesteroidiene pot micşora fertilitatea masculină, ştiut fiind
că prostaglandinele sunt importante pentru funcţionarea spermatozoizilor. Tratamentul
cronic cu acid acetilsalicilic sau alte medicamente de acest tip trebuie evitate la
bărbaţii cu fertilitate la limită.
Folosirea analgezicelor antipiretice şi antiinflamatorii în timpul sarcinii
impune prudenţă, deoarece există un risc dismorfogen ipotetic. Tratamentul trebuie
întrerupt în preajma naşterii, pentru a evita întârzierea travaliului, hemoragiile
postpartum şi închiderea intrauterină a canalului arterial. Folosirea antiinflamatorilor
nesteroidiene agresive, la copii mici, necesită discernământ.
Administrarea de indometacin sau acid acetilsalicilic în cură scurtă, la nou-
născuţii la care persistă canalul arterial, poate controla fenomenele de insuficienţă
cardiacă şi favorizează închiderea acestei comunicări între artera pulmonară şi aortă
(caracteristică circulaţiei fetale). Se presupune că persistenţa canalului arterial este în
legătură cu formarea locală crescută de PGE 2, diminuarea cantităţii de prostaglandină
sub influenţa antiinflamatorilor nesteroidiene explicând beneficiul terapeutic.
Un alt fenomen comun şi încrucişat pentru antiinflamatoriile inhibitoare
ale sintezei prostaglandinelor, sunt reacţii de tip anafilactoid, care pot merge uneori
până la asfixie acută prin spasm bronşiolic şi edem laringian sau stare de şoc colaps.
Sindromul este mai frecvent la adulţi, îndeosebi la bolnavii astmatici şi la alergici, în
general. Mecanismul acestui efect advers, care imită reacţiile alergice dar nu este de
natură imunologică, nu este cunoscut.

14
 CAPITOLUL II
CLASIFICARE

Analgezicele antipiretice şi antiinflamatorii pot masca unele semne ale

bolilor infecţioase, fapt care trebuie cunoscut de către medic pentru a nu întârzia
instituirea tratamentului antibiotic sau chimioterapic potrivit.
Analgezicele antipiretice şi antiinflamatorii disponibile actualmente se
pot grupa în câteva familii chimice:
1. salicilaţi, de exemplu acidul acetilsalicilic;

15
 2. derivaţi de p-aminofenol, de exemplu fenacetina şi
paracetamolul;
3. derivaţi de pirazolonă şi pirazolidindionă, de exemplu
aminofenazona şi fenilbutazonă;
4. acizi indolacetici şi analogi, de exemplu indometacina,
ketorolac şi sulindac;
5. acizi:- arilalifatici - arilpropionici, de exemplu: ibuprofenul,
flurbiprofenul şi naproxen;
- arilacetici, de exemplu: diclofenacul;
6. fenamaţi sau acizi antranilici, de exemplu acidul
mefenamic, acidul niflumic;
7. oxicami, de exemplu piroxicamul, tenoxicamul, meloxicamul.
Pentru efectul analgezic şi antipiretic se folosesc obişnuit acidul
acetilsalicilic sau paracetamolul, administrate ocazional le nevoie.
În afecţiunile reumatice sunt indicate, după situaţie, substanţe cu efect
antiinflamator de intensitate moderată, cum sunt acidul acetilsalicilic şi ibuprofenul sau
compuşi cu efect mai marcat, cum sunt fenilbutazonă, indometacina, ketoprofenul,
naproxenul, diclofenacul, piroxicamul, etc. Reacţiile adverse trebuie avute în vedere
mai ales când se fac tratamente prelungite. Accidente rare, dar cu consecinţe grave,
sunt fenomenele
anafilactoid acute, posibile pentru toate inhibitoarele de ciclooxigenază, ca şi
agranulocitoza alergică, provocată îndeosebi de derivaţii pirazolidinici.

2.1.SALICILAŢII

ACIDUL ACETILSALICILIC
(acetylsalycylic acid, acesil, acetysal, acisal, albyl, alka seltzer, aspirin, europirin,
upsarin).
Cunoscut îndeosebi sub denumirea de aspirină, este esterul acidului acetic cu
acidul salicilic (la gruparea -OH a acestuia).

16
 Are proprietăţile obişnuite grupei de medicamente analgezice-antipiretice şi
antiinflamatorii. Administrat oral, în doză de 300-500 mg, are efect analgezic şi
antipiretic moderat, care durează 3-6 ore. Este larg folosit în scopul combaterii
durerilor de intensitate slabă sau moderată, fiind indicat în cefalee, mialgii, dureri
reumatice articulare şi periarticulare, nevralgii, dureri dentare, dismenoree. Este util şi
în combaterea febrei. Dozele mai mari, care depăşesc 3 g/zi, la adult, au efect
antiinflamator. În reumatismul poliarticular acut fenomenele inflamatorii, durerea şi
febra diminuează mult sau dispar după 1-2 zile de tratament; viteza de sedimentare a
hematiilor se normalizează treptat. În poliartrita reumatoidă atenuarea inflamaţiei
articulare asigură un confort elementar pentru bolnav şi întârzie dezvoltarea
deformaţiilor; mecanismele fundamentale ale acestei boli reumatice şi evoluţia lor sunt
influenţate. Efectele analgezic, antipiretic şi antiinflamator se datoresc, în principal,
inhibării sinteze prostaglandinelor.
Acidul acetilsalicilic împiedică agregarea plachetară şi prelungeşte timpul de
sângerare.
Inhibarea funcţiilor plachetare poate fi utilă pentru profilaxia trombozelor
arteriale la bolnavii cu risc de infarct miocardic sau de accidente cerebrovasculare.
Se absoarbe relativ bine din tubul digestiv, diponibilitatea medie după
administrarea orală fiind de 68 %. Creşterea pH-ului sucului gastric măreşte
solubilitatea medicamentului şi îi uşurează absorbţia (deşi măreşte, în acelaşi timp,
proporţia formei ionizate, fenomen care tinde să micşoreze absorbţia). Viteza, absorbţia
şi concentraţia plasmatică maximă variază în funcţie de preparat. Acetilsalicilatul de
sodiu, acidul acetilsalicilic tamponat în comprimate efervescente şi comprimatele
obişnuite, desfăcute în apă caldă, permit o absorbţie mai rapidă, realizând o
1
concentraţie plasmatică superioară, cu un maxim de /2 de oră la ingestie.
Comprimatele nedesfăcute în apă realizează concentraţii plasmatice mai mici.
Comprimatele enterosolubile realizează o absorbire lentă (şi un efect prelungit) -
concentraţia este maximă la 6 ore de la administrare.
Acidul acetilsalicilic este în mică parte hidrolizat în mucoasa intestinală şi
la primul pasaj hepatic, ajungând în sânge, în majoritate, sub formă nemodificată.
Hidroliza continuă în plasmă şi în ficat, astfel încă proporţia salicilatului creşte repede.

17
Aceasta face ca nivelul plasmatic de acid acetilsalicilic să nu depăşească 20 mg/ml.
Concentraţia plasmatică de salicilat este de 60 mg/ml pentru dozele analgezice şi
antipiretice şi 150-300 mg/ml pentru dozele antiinflamatorii. Fenomene toxice minore,
apar la concentraţiile ce depăşesc 200 mg/ml, toxicitatea este manifestată la peste 300
mg/ml, iar la concentraţii mai mari de 450 mg/ml survin tulburări metabolice grave.
Se leagă de proteinele plasmatice, îndeosebi de albumină, în proporţie medie de
50%. În cazul salicilatei, legarea este în funcţie de concentraţia plasmatică - la
concentraţiile obişnuite pentru dozele antiinflamatorii (100-200 mg/ml) proporţia de
legare este de 80-95%, la concentraţiile toxice (400mg/ml) ea scade 50% (restul
reprezintă forma liberă difuzibilă). Distribuţia se face în toate ţesuturile, dar inegal.
Volumul aparent de distribuţie corespunde aproximativ apei extracelulare, fiind de circa
0,15 1/kg , atât pentru acidul acetilsalicilic cât şi pentru salicilat. Difuzează parţial în
lichidul sinovial - după o doză de 0,6 g acid acetilsalicilic concentraţia în lichidul
sinovial al articulaţiei inflamate este de aproape 25% acid acetilsalicilic şi peste 50%
salicilat, faţă de concentraţia plasmatică. Salicilaţii trec lent prin bariera
hematoencefalică şi repede prin bariera placentară. Acidoza favorizează difuziunea în
creier şi în alte ţesuturi respectiv riscul toxic, deoarece măreşte proporţia formei
neionizate, liposolubile; alcaloza, care măreşte proporţia formei ionizate, neliposolubile,
favorizează reţinerea în lichidul extracelular şi eliminarea.
Acidul acetilsalicilic este repede hidrolizat având un clearance de 9,3
ml/minut şi kg şi un timp de mediu de înjumătăţire de 15 minute. Salicilatul este
metabolizat în ficat, în principal prin înconjurare cu glicina, rezultând acid saliciluric;
se formează, de asemenea, derivaţi glucuronici (fenolglucucoronidă, acilglucuronică) şi
mici cantităţi de acid gentizic (acid 2,5-dehidroxebenzonic), un metabolic activ.
Epurarea salicilatului se face după o cinetică dependentă de doză deoarece enzimele
care catalizează formarea acidului saliciluric şi fenolglucuronidei sunt saturabile -
capacitatea maximă de metabolizare corespunde concentraţiei plasmatice de 50 ug/ml.
Clearance-ul salicilatului diminuează cu creşterea dozei, respectiv a
concentraţiei plasmatice; pentru dozele antiinflamatorii valoarea clearance-ului este de
0,28-0,20 ml/minut şi kg. Timpul de înjumătăţire variază de la 2-4 ore pentru 0,3 g, la
15-30 ore pentru 3-4 g acid acetilsalicilic, la pH 8 al urinei.

18
 Acidul acetilsalicilic se administrează oral. Pentru efectul analgezic şi
antipiretic se administrează câte 300 mg sau 500 mg, repetând după nevoie la fiecare 4
ore. Pentru efectul antiinflamator se recomandă doze de 4g/zi, în administrarea
fracţională, la fiecare 6 ore. La copii cu reumatism poliarticular acut se administrează
85-100mg/kg şi zi (fără a depăşi 5g), fracţionat, la 4-6 ore, până dispar semnele clinice
de activitate.
Pentru efectul antiagregant plachetar (la adult) sunt suficiente 100-300 mg
odată/zi.
Acidul acetilsalicilic este un medicament relativ bine suportat în tratamente
scurte. Folosirea îndelungată este însă frecventă cauză de reacţii adverse.
REACŢII ADVERSE
Acidul acetilsalicilic provoacă deseori epigastralgii, însoţite uneori de greaţă
şi vomă. Medicamentul micşorează rezistenţa mucoasei la agresiunea clorhidropeptică.
Secreţia de mucus este diminuată şi compoziţia sa este modificată. Leziunile mucoasei
- alături de inhibarea funcţiilor plachetare determină mici sângerări digestive la circa
70% din bolnavi. Asocierea de băuturi alcoolice favorizează hemoragia. Sângerarea
este comparativ mică pentru aspirina tamponată, ceea ce arată importanţa acidităţii
gastrice.
În cazul unor preparate injectabile nu se produc sângerări digestive, dovadă
că acţiunea toxică se exercită predominant local. Au fost semnalate, în condiţiile
administrării orale îndelungate de doze mari, cazuri rare de sângerări gastrointestinale
acute importante şi ulceraţii gastrice.
Acidul acetilsalicilic poate avea efecte dăunătoare asupra ficatului, dar
acestea sunt, de regulă, puţin semnificative clinice. Folosirea la bolnavii cu boli
cronice ale ficatului impune prudenţă.
Acidul acetilsalicilic (şi salicilaţii, în general) creşte coreza, dar micşorează
concentraţia colatului în bilă.
Ca şi celelalte antiinflamatorii nesteroidiene, salicilaţii provoacă retenţie de
sare şi apă mai ales la începutul tratamentului, dar aceasta este rareori relevantă
clinic. La bolnavii cu funcţie cardiacă la limită - de exemplul în cardita reumatismală
severă - dozele terapeutice mari pot favoriza precipitarea insuficienţei cardiace. În

19
general, în caz de cardită reumatismală se recomandă, în locul acidului acetilsalicilic
un glucocorticoid (de exemplul prednisolonul).
Acidul acetilsalicilic provoacă reacţii alergice diverse - de obicei reacţii de
tip anafilactic, manifestate prin erupţii cutanate, mai ales urticarie, edem angineurotic,
crize de astmă. Un fenomen relativ rar este reacţia anafilactoidă - mergând până la
asfixiere sau colaps - de patogenie nealergică.
Ca şi celelalte antiinflamatorii nesteroidiene, inhibă contracţiile uterine.
Medicamentul, administrat în ultimele săptămâni ale sarcinii, poate prelungi gestaţia şi
întârzia evoluţia travaliului; de asemenea favorizează hemoragiile.
Administrarea în doze terapeutice mari, folosite în scop antiinflamator,
provoacă uneori fenomene toxice minore, dar neplăcute, cunoscute sub numele de
salicism.
Sindromul constă în ameţeli, tulburări de vedere, greaţă, vomă, somnolenţă
sau excitaţie cu stare confuză, creşterea temperaturii, erupţii acneiforme. Tinitusul
caracteristic şi surditate - fenomene reversibile - au fost atribuite vasoconstrucţiei la
nivelul microcirculaţiei cohleei.
Dozele toxice provoacă o stare de acidoză caracteristică, care poate avea
consecinţe grave. Patogeneza acidozei este mixtă: respiratorie (acumulare de bioxid
de carbon consecutiv deprimării centrului respirator la aceste doze) şi metabolică.
Intoxicaţia acută cu acid acetilsalicilic poate fi de mare gravitate. Indicele
terapeutic, relativ la dozele antiinflamatori, este mic. La adult, doze de 0,20 g/kg
(14g pentru un adult de 70 kg) comportă un risc moral. Se descrie o fază de
început a intoxicaţiei acute, denumite de excitaţie centrală, caracterizată prin cefalee,
vertije, tulburări de vedere, polipnee, greaţă şi vomă, uneori sangvinolentă, colici,
hiperpirexie cu congestia pielii şi sudoraţie, hipotensiune cu tahicardie şi cianoză,
agitaţie, tresăriri musculare, halucinaţii, delir, convulsii. Uneori se produc hemoragii
datorate deprimării formării protrombiene în ficat (care se adaugă inhibării funcţiilor
plachetare). Urmează faza acidocetozică, bolnavul intră în comă cu acidoză marcată,
hipoglicemie (uneori), oligonurie, şi colaps. Tratamentul constă în combaterea de
urgenţă a hiperpirexiei (împachetări reci), rehidratarea, corectarea acidozei şi alcalizarea
urinei prin perfuzii intravenoase cu bicarbonat de sodiu, corectarea cetozei şi

20
hipoglicemiei prin administrare de glucoză, combaterea hemoragiilor prin transfuzii
de sânge şi fitomenadionă. La nevoie, se recurge la metode de epurare extrarenală a
toxicului.
Folosirea la copiii cu gripă, viroze respiratorii sau varicelă nu este
recomandabilă din cauza riscului semnalat de complicaţii infecţioase şi sindrom
REXE.
Unele interacţiuni medicamentoase sunt importante clinic. Astfel, asocierea
cu anticoagulantele, îndeosebi cele orale, impune grijă, din cauza riscului mare de
accidente hemoragice - acidul acetilsalicilic inhibă plachetele, lezează mucoasa gastrică
şi, în doze mari, scade cantitatea de protrombină. Efectul sulfamidelor antidiabetice
este crescut, cu posibilitatea apariţiei de accidente hipoglicemice. De asemenea, este
mărită toxicitatea metotrexatului (asocierea nu este recomandabilă). Potenţarea acestor
medicamente are un mecanism farmacocinetic şi se explică prin deplasarea de pe
proteinele plasmatice sau/şi micşorarea eliminării renale.
Acidul acetilsalicilic nu se administrează împreună cu probenicidul sau alte
uricozurice, fiind că le împiedică acţiunea de creştere a eliminării de uraţi.
ACETILSALICILIC DE LIZINĂ
( aspegic, aspisol, doloresum)
Este mai solubil în apă decât acidul acetilsalicilic. Injectarea intramuscular sau
intravenos, în cantitate corespunzătoare la 1 g acid acetilsalicilic, realizează repede o
salicemie ridicată - peste 200 mg/ml - şi de durată (după 6 ore nivelul plasmatic se
menţine la 120 mg/ml). Este indicat pentru combaterea durerilor de intensitate
mijlocie - mare, în bolile reumatice, cancer, traumatisme, arterite. Alergia sau
hipersensibilitatea la salicilaţi reprezintă o contraindicaţie absolută. Folosirea la bolnavii
cu ciroză, risc de sângerare şi la cei sub tratament anticoagulant impune prudenţă.
BERONIATUL
(benoriatul, benoral, bernotal)
Esterul acilsalicilic al paracetamolului, are proprietăţi asemănătoare acidului
acetilsalicilic şi aceleaşi indicaţii. Se administrează oral sub formă de suspensie.
Reacţiile adverse sunt asemănătoare celor produse de acidul acetilsalicilic, nu au fost
semnalate tulburări ale hematopoezei, retenţie hidrosalină şi leziuni renale.

21
 SALICILATUL DE SODIU are proprietăţi asemănătoare acidului
acetilsalicilic, dar este mai slab analgezic. Este rareori folosit în reumatismul
poliarticular acut, în aceleaşi doze cu acidul acetilsalicilic.
SALICIMIDA (salicylamide), puţin eficace, ca analgezic, antipiretic şi
antiinflamator, intră în compoziţia unor preparete antinevralgice.
DIFLUNISALUL (diflunisal, dolobit, flunigel), este un derivat fluoral al
acidului salicilic. Are o potenţă mai mare ca antiinflamator şi analgezic, dar
activitatea antipiretică este relativ slabă. Se absoarbe aproape complet din intestin.
Dozele recomandate în scările dureroase şi bolile reumatice sunt de 500 mg oral la
fiecare 12 ore (la nevoie 500 mg la fiecare 8 ore) Diflunisalul nu trebuie folosit în
timpul sarcinii şi la copii.
Asocierea cu anticoagulantele cumarinic impune prudenţă (risc de hemoragii,
se scade doza de anticoagulant). Poate modifica concentraţiile plasmatice ale altor
antiinflamatorii.
SALICILATUL DE METIL este un lichid uleios cu miros aromatic. Are
proprietăţi iritante-revulsive. Este folosit în aplicaţii locale pentru calmarea mialgiilor şi
artralgiilor.

2.2.ANALGEZICELE ANTIPIRETICE DIN GRUPA p-

AMINOFENOLULUI

Fenacetina şi paracetamolul, cuprinse în această grupă, au proprietăţi

analgezice şi antipiretice moderate şi sunt aproape lipsite de efect antiinflamator.
Toxicitatea lor este relativ mare.
FENACETINA (phenacetina) are efecte analgezice şi antipiretice
comparabile cu cele ale acidului acetilsalicilic, dar este puţin activă ca antiinflamator.
Principalul produs de biotransformare este paracetamolul, metabolic activ farmacologic.
Alţi metaboliţi, mai puţin importanţi cantitativ, sunt probabili responsabili de reacţii
toxice. Astfel se formează cantităţi mici de p-fenetidină (derivat N-dezacetilat), care are
acţiune methemoglobinizată. Timpul de înjumătăţire a fenacetinei este de circa 1 ½ ore,
cel al paracetamolului de 2 ore. Fenacetina se administrează oral, doza obişnuită o

22
dată fiind de 300-600 mg; doza pentru o zi nu trebuie să depăşească 2,4-3 g. Intră în
compoziţia unor preparate antinevralgice indicate pentru tratamentul cefaleei, durerilor
dentare, mialgiilor, artralgiilor, ca şi în stările febrei. Fenacetina administrată ocazional
este relativ bine suportată.
Dozele mari au efect methemoglobinizante. Dozele mari, dar mai ales
administrarea îndelungată, pot fi cauză de hemoliză, uneori cu anemie consecutivă.
Tratamentul îndelungat (timp de ani), foarte regulat, determină uneori dezvoltarea unei
nefrite interstiţiale cu necroza papilară. Medicamentul, folosit abuziv, poate dezvolta un
grad de dependenţă, întreruperea administrării fiind urmată de tare de nelinişte şi
agitaţie, de regulă minore. Intoxicaţia acută cu fenacetină se manifestă prin
methemoglobinemie, hemoliză, necroză, tulburări renale, deprimare respiratorie şi
deprimarea inimii, convulsii, comă.
Fenacetina este contraindicată la bolnavii cu insuficienţă renală şi la cei cu
deficit de glucozo-6-fosfat dehidrozeneză. Utilizarea la copiii mici nu este
recomandabilă.
PARACETAMOLUL
(paracetamol, acetominophen, adol, aldolor, anaflon, ben-u-ron, doliprane,
eferalgan, febricent, panadol, paramol, sifenol tylenol).
Are proprietăţi analgezice şi antipiretice asemănătoare celor fenacetinei. Ca
şi pentru aceasta, efectul antiinflamator este nesemnificativ.
Mecanismul de acţiune nu este cunoscut. Lipsa efectului antiinflamator
pentru concentraţiile realizate de dozele terapeutice este corelată cu acţiunea slabă de
inhibare a cicloxigenazei, atribuită cantităţi mari de peroxizi din ţesutul inflamat.
Paracetamolul se absoarbe repede, dar variabil, din tubul digestiv, cu o
biodisponibilitate medie de 88 %. Se metabolizează aproape în totalitate în ficat, în
principal prin sulfo-şi glu-curonoconjugare. Timpul de înjumătăţire plasmatic este în
medie de 2 ore.
Paracetamolul se administrează oral, 0,5-1 g o dată, cel mult 4g/zi. La copii
dozele utile sunt de 120-500 mg o dată (după vârstă). Se foloseşte mult în scop
analgezic şi antipiretic, ca medicaţie unică sau în asociaţii antinevralgice. Este util şi la

23
bolnavii reumatici, care suplimentarea efectului analgezic al antiinflamatoriilor
nesteroidiene.
Paracetamolul este în general mai bine suportat decât fenacetina. Administrat
timp îndelungat , în doze mari, poate provoca nefrită interstiţială şi necroză papilară.
Intoxicaţia acută se manifestă prin vomă, hemoragii digestive, leziuni
hepatice, necroză tubulară renală, edem cerebral, hiperglicemie sau hipoglicemie.
Semnele clinice se dezvoltă la 24-48 ore de la ingestie, iar insuficienţă hepatică este
după 2-7 zile. Este caracteristică o citoliză hepatică masivă- valoarea transaminazelor
creşte, poate apărea icter, fenomene de encefalopatie, comă. Pentru doze de ordinul
25g evoluţia poate fi fatală. Afectarea marcată a ficatului se produce atunci când
concentraţia plasmatică de paracetamol depăşeşte 200 mg/ml după patru ore de
indigestie şi 50 mg /ml după 12 ore.
Toxicitatea hepatică este datorită, probabil, analogului chinoninal paracetamolului,
rezultând prin biotransformarea acestuia. În cazurile de intoxicare gravă se introduce
intravenos N- acetilcisteină, 150 mg/kg ( 200 ml soluţie glucozoizotonă) în decurs de 15
minute, apoi 50 mg /kg (500 ml) în patru şi în continuare, 1001 mg /kg (în 1000 ml)
următoarele 16 ore în total 300 mg /kg în 20 ore. În cazurile de intoxicaţii uşoare se
administrează metionină 2,5 g la intervale de 4 ore, până la o doză totală de 10 g.
Paracetamolul este contraindicat la bolnavii cu insuficienţă renală gravă, insuficienţă
hepatocelulară şi deficit de clucozo-6- fosfat dehidrogeneză. Abuzul de băuturi alcoolice
măreşte, de asemenea, riscul accidentelor hepatotoxice.

24
 2.3. DERIVAŢI DE PIRAZOLONĂ ŞI PIRAZOLIDINDIONĂ
Câţiva derivaţi de pirazolonă, compuşi neacidici - având drept prototip
aminofenazona - au priorităţi analgezice şi antipiretice moderate şi proprietăţi
antiinflamatorii slabe. Sunt folosiţi limitat, din cauza riscului unor reacţii adverse, grave
de felul agranulocitozei. Alte medicamente cu structură asemănătoare acizi enolici
derivaţi de pirazolidindionă- de exemplu fenilbutazona- au proprietăţi antiinflamatorii
marcate, fiind utilizate ca antireumatice.
FENAZONA (penazona, antipiryn ) este un compus cu caracter bazic,
derivat de pirazol -5-onă, are proprietăţi analgezice şi antipiretice de intensitate medie
şi efect antiinflamator relativ slab. Este folosită limitat pentru tratamentul cefaleei,
nevralgiilor, dismenoreei, durerilor reumatice diverse şi stărilor febrile. Intră în
compoziţia unor asociaţii antinevralgice. Aplicată local provoacă hipoestenezia
mucoaselor şi poate opri hemoragiile capilare. Fenazona se absoarbe bine după
administrarea orală. Este metabolizată în majoritate, fiind transformată în proporţie de
30-40% în hidroxiaminofenazonă inactivă. Se elimină urinar, în mare parte sub formă
conjugală. Timpul de înjumătăţire este de 11-19 ore ( cifrele mai mari pentru bătrâni).
Se administrează obişnuit oral, 300-500 mg o dată fără a depăşi 4g în 24 de
ore. Poate fi introdusă în poţiuni calmante gastrice, supozitoare antihemoroidale,
clisme. Soluţia 25% se foloseşte în aplicaţi nazale, pentru tratamentul epistaxisului, iar
soluţia 5% intră în conţinutul unor picături pentru ureche destinate tratamentului otitelor
medii.
Fenazona este în general bine suportată . Provoacă uneori erupţii cutanate.
Ca şi alţi compuşi pirozolici, comportă un risc de agranulocitoză - nu trebuie
administrată la persoanele cu antecedente de agranulocitoză sau la medicamentele
pirazolidine.

AMINOFENAZONA
(aminophenazona, amidopyrine, pyramidon).
Este un alt compus neacidic derivat de pirazol -5-onă. Are efecte analgezice
şi antipiretice comparabile cu cele ale acidului acetilsalicilic, dar este mai puţin

25
activ ca antiinflamator. Este folosită ocazional ca analgezic în cefalee, mialgii,
artralgii, dismenoree, şi pentru combaterea febrei.
Se absoarbe repede şi complet din tractul gastrointestinal, realizând
concentraţia plasmatică maximă la 1-2 ore de la administrare.
Este în majoritate metabolizată, 40% prin N-demetilare, apoi acetilare.
Timpul de înjumătăţire este de circa 3 ore.
Aminofenazona se administrează oral 300-6000 mg o dată, fără a depăşi 2
g/zi.
Deşi are avantajul de a nu fi agresivă pentru mucoasa gastrică,
aminofenazona este pe cale de dispariţie din terapeutică din cauza riscului unor reacţii
adverse severe. Pericolul principal este agranulocitoza, care are o frecvenţă (semnalată
îndeosebi în ţările anglo-saxone) de 0,1-8,5 %. Accidentul apare în mod neaşteptat şi
este independent de doza şi de durata tratamentului. Principalele manifestări sunt
febra, angina ulcero-necrotico şi sângerări. Hemograma arată dispariţia aproape totală a
polinuclearelor, iar în măduvă se constată blocarea maturării la nivelul promielocitelor.
Mecanismul este alergic, sângele conţinând leucoglutinie specifice. Alergia este
încrucişată pentru toţii compuşii pirazolici. Bolnavii care prezintă stare febrilă, angină,
hemoragii cutanate spontane în cursul tratamentului cu aminofenazonă, trebuie să se
adreseze imediat medicului. Antecedentele alergice la derivaţii de pirazol, antecedentele
de agranulocitoză (la derivaţii de pirazol sau de orice altă cauză) reprezintă
contraindicaţii absolute. Asocierea cu alte medicamente cunoscute ca mielotoxice nu
este recomandabilă. Dozele mari de aminofenazonă pot fi cauză de necroză tulburară
renală. Medicamentul trebuie considerat ca potenţial cancerigen. Riscul este crescut la
fumători.
METAMIZOL SODIC
(metamizole sodium, dipyrone, noramidopyrine, algocalmin analgin,
novalmin, ).
Este un derivat de aminofenazonă bine solubil în apă, ceea ce permite
prepararea de soluţii injectabile. Este indicat îndeosebi ca analgezic. Se administrează
oral 0,3-0,5 g de 3 ori/zi sau intramuscular 0,5-1 g o dată; doza în 24 de ore nu
trebuie să depăşească 3g.

26
 Metamizolul sodic trebuie folosit cu prudenţă. Riscul de agranulocitoză este
probabil similar ca pentru aminofenazonă.
PROPIFENAZONA
(propyhenazona, cibalgina, eufibron, isoprochin).
Este un derivat de pirazolonă asemănător fenazoneonei. Are proprietăţi
analgezice şi antipiretice. Se administrează oral. Dozele recomandate sunt de 200-600
mg de 3 ori/zi. Ca reacţii adverse, poate provoca erupţii cutanate, foarte rar reacţii
alergice severe: sindrom Stevens Johnson, anafilaxie acută, afectarea sângelui; au fost
semnalate câteva cazuri de nefrită interstiţială şi insuficienţă renală. Este contraindicată
la persoanele cu alergie la pirazoli şi în prezenţa porfiriei.
FENILBUTAZONA
(phenylbutazone, butadion, butazolidin elmedat spondiryl).
Este un acid enolic derivat de pirazolidin-3,5-dionă, este capul de serie al
unei grupe de antiinflamatorii nesteroidiene foarte eficace.
Fenilbutazona are un predominant efect antiinflamator. Potenţa la nivelul
diferitelor modele de inflamaţie congestiv-exudativă, provocată experimental, este
superioară celei a acidului acetilsalicilic, dar inferioară celei a indometacinei; nu
influenţează inflamaţia granulomatoasă. În condiţii clinice este eficace îndeosebi în
inflamaţiile acute de felul accesului de gută. Dintre fenomenele cronice de reumatism
inflamator, efectul terapeutic este superior în spondilartria anchilopoietică.
Se administrează oral, se absoarbe în proporţie de 80-100%.
BIODISPONIBILITATE
Fenilbutazona şi metaboliţii activi se leagă de proteinele plasmatice în
proporţii mari 90-98%; la dozele mari procentajul scade din cauza saturării sediilor de
legare. Concentraţiile plasmatice terapeutice se situează între 50-100 mg/ml; doza de 10
mg/kg, care produce efectul antiinflamator maxim, realizează o concentraţie plasmatică
de 100-175 mg/ml.
Volumul de distribuţie este în medie de 0,1 1/kg, cantitatea cea mai mare
de medicamente acumulându-se în ficat şi în rinichi.
Pătrunde în lichidul sinovial unde realizează o concentraţie de circa 50%
faţă de concentraţia plasmatică şi se menţine timp îndelungat (până la trei săptămâni

27
după oprirea medicaţiei). Metabolizarea, interesând aproape în întregime doza
administrată, se face lent sub acţiunea enzimelor microzomale din ficat. Se formează 2
metaboliţi activi: oxifenbutazona (derivat hidroxilat la unul din inelele benzenice), cu
proprietăţi antiinflamatorii şi de reţineri a sării şi a apei comune cu fenilbutazona şi
gama-hidroxifenilbutazona (derivat hidroxilat la catena laterală butirică), cu proprietăţi
uricozurice, majoritatea metaboliţilor eliminaţi urinar sunt glucuronoconjugaţi. Timpul de
înjumătăţire este de circa 56 ore pentru fenilbutazonă şi 12 ore pentru gama-
hidroxifenilbutazonă.
DOZE UZUALE
Fenilbutazona se administrează obişnuit pe cale orală. În cazurile acute se
recomandă, în primele 1-2 zile, 600-800 mg/zi, dar dozele uzuale sunt de 200-400 mg/zi
(200 g la mese sau cu un pahar cu lapte). Tratamentul nu trebuie să depăşească 10
zile. În situaţii de excepţie se pot administra cronic, cu prudenţă doze de 200mg/zi.
La nevoie se injectează intramuscular profund 600 mg (efectul se instalează lent în 6-7
ore). Există şi preparate pentru uz local - de exemplu unguent 4%. La copii (mai mari
de 6 ani) se administrează oral 5 mg/kg şi /zi (se poate creşte până la 10 mg).
Principalele indicaţii sunt artrita gutoasă acută, spondilartrita anchilozantă, poliartrita
reumatoidică. Este de ales în bolile reumatice severe, pentru combaterea episoadelor
acute. Folosire împotriva durerilor reumatice banal nu este recomandabilă. O altă
indicaţie este flebita superficială.
REACŢII ADVERSE
Este un medicament greu de suportat. Reacţiile adverse sunt frecvente şi
determină oprirea tratamentului în 10-15 % din cazuri. Bolnavii se plâng deseori de
neplăcere epigastrică, pirozis gastralgii, greaţă şi vomă, diaree, tulburări dispeptice
diverse. Sângerările oculte sunt curente, dar sângerările masive rare. Relativ rar se
dezvoltă ulcerul gastric; riscul activării bolii ulceroase latente este mare. La bolnavii cu
deficit de pompă cardiacă poate apărea decompensarea. Ocazional survin cefalee,
ameţeli, nervozitate, insomnie, rareori stare depresivă. Au fost semnalate cazuri rare de
leucopenie, trombocitopenie, anemie plastică, agranulocitoză, pancitopenie. A fost scris
un „sindrom pulmonar acut”, grav, cu dispnee, febră, opacităţi radiografice şi
eozinofilie, care survine rareori, în cursul tratamentului îndelungat.

28
INTERACŢIUNI MEDICAMENTOASE
Fenilbutazona nu trebuie utilizată la persoanele în vârstă, din cauza
riscului, mult crescut de reacţii adverse.
Utilizarea este strict în caz de antecedente alergice la orice compus din
grupa pirazolonelor şi pirazolidinelor sau la cei cu antecedente de agranulocitoză.
Nu trebuie asociată cu alte antireumatice puternic active şi cu săruri de aur,
din cauza frecvenţei sporite a reacţiilor adverse. Administrarea simultană de
fenilbutazonă şi anticoagulante cumarinice (trombostop) poate fi cauză de accidente
hemoragice. La fel asocierea cu sulfamidele antidiabetice impune prudenţă, din cauza
riscului de reacţii hipoglicemice (prin deplasarea moleculelor sulfamidelor de pe
proteine, inhibarea metabolizării şi micşorarea eliminării renale). Administrarea în
timpul tratamentului cu digitoxină determină micşorarea nivelului plasmatic.
Asocierea fenitoinei poate determina fenomene toxice datorită inhibării
eliminării antiepilepticului.

2.4.ACIZII INDOLACETINICI

INDOMETACINA (indometacina, amuno, indocin, metindol)

Este un derivat de acid indolacetin foarte activ ca antiinflamator. Prin
potenţa sa mare se situează pe primele locuri între medicamentele antiinflamatorii în
combaterea diferitelor tipuri de inflamaţii congestiv-exudative experimentale (eritem
prin ultraviolete, edem carrageninic); de asemenea, este inhibitor activ al inflamaţiei
granulomatoase (granuloame prin perete de vată).
Efectul analgezic este de intensitate moderată, dar potenţa este mai mare în
comparaţie cu alte medicamente antiinflamatorii; potenţa efectului antipiretic este de
asemenea mare.
Clinic este un antiinflamator cu acţiune marcată, eficace în artrita acută
gutoasă, în poliartrita reumatoidă şi în alte boli reumatice inflamatorii. Dozele
terapeutice mici, care sunt bine suportate, au o eficacitate asemănătoare sau ceva mai
mare decât cea a acidului acetilsalicilic; potenţa este de 10-40 ori mai mare.

29
BIODISPONIBILITATE
Indometacina se absoarbe bine când este administrată per os sau rectal,
disponibilitatea sistematică pentru cele 2 căi fiind de 98%, respectiv 80%. Concentraţia
plasmatică este maximă la 1-2 ore de la administrarea orală, ceva mai târziu când se
introduce în supozitoare rectale. Concentraţiile terapeutice în plasmă sunt de 0,3-3
mg/ml; reacţiile adverse sunt frecvente la concentraţii ce depăşesc 5 mg/ml. Volumul
de distribuţie mediu este de 0,26 l/kg. Pătrunde în lichidul sinovial, unde realizează
o concentraţie de 25% faţă de cea plasmatică. Indometacina este metabolizată în
proporţie de 80% prin O-demetilare, N-dezacilare şi glucoronoconjugare, formând
metaboliţi inactivi, care se elimină prin bilă şi urină. Derivaţii conjugaţi intră în parte
în ciclul enterohepatic. Între 10 şi 20 % din medicamente se elimină neschimbat prin
urină. Clearance-ul indometacinei este de 2 ml/min şi kg, iar timpul de înjumătăţire
mediu este de 2,4 ore (mai mult la nou-născuţi şi prematuri).
DOZE UZUALE
Se administrează oral, dozele uzate fiind de 75-150 mg / zi, fracţionat în 3
prize la mese. Se poate administra şi pe cale renală, în aceleaşi doze (provoacă uneori
iritaţie locală). Principalele indicaţii sunt poliartrita reumatoidă, osteoartroza, spondilita
anchilopoietică, artrita psoriazică, artrita gutoasă, pseudoguta. În poliartrita reumatoidă
rezultatele sunt asemănătoare celor obţinute prin fenilbutazona.
Uneori este posibilă şi avantajoasă administrarea unei singure doze în 24 ore,
seara la culcare, aceasta permiţând liniştirea durerii, un somn bun peste noapte şi
reducerea redorii matinale. Alte indicaţii sunt bursitele, tendinţele sinovite, capsulitele,
entorsele, şi întinderile musculare, reacţiile infamatorii postintervenţii chirurgicale
stomatologice, inflamaţiile după manevrele sau intervenţiile chirurgicale generale şi
ortopedice. Indometacina este eficace şi pentru combaterea stărilor febrile. Poate linişti
durerea în dismenoree şi poate preveni naşterea prematură -se administrează câte 25
mg de 4 ori /zi, timp de 2 zile. La nou- născuţii cu persistenţa canalului arterial şi
fenomene de insuficienţă cardiacă , administrarea de 2 mg /kg şi zi, timp de două zile,
favorizează uneori închiderea canalului. În sindromul Bartter efectele sunt de multe ori
bune, dar tratamentul îndelungat este deseori greu de suportat.

30
REACŢII ADEVERSE
Indometacina provoacă reacţii adverse la 10-45% din bolnavi, 10-15% fiind
nevoiţi să întrerupă tratamentul. În general dozele mici -75 mg / zi -sunt bine suportate,
dar intensitatea şi frecvenţa reacţiilor adverse creşte mult când se depăşeşte 150 mg/
zi. Tulburările digestive - jenă epigastrică, dureri abdominale, greaţă, vomă, diaree, sau
constipaţie - sunt cele mai obişnuite. Mulţi bolnavi se plâng de cefalee, care poate
apărea încă de la începutul tratamentului, îndeosebi când se utilizează doze mari.
Durerea este localizată mai ales frontal, este pulsabilă, mai supărătoare dimineaţa şi
rebelă la tratament. Patogenia cefaleei este probabil vasomotorie. Uneori se
supraadaugă ameţeli şi stare confunzibilă.
Erupţiile urticariene sunt relativ frecvente. Există posibilitatea de reacţii
anafilactoide la persoanele cu hipersensibilitate, fenomen încrucişat pentru
indometacina, salicitaţi şi alte inflamatorii inhibitoare ale ciclooxigenazei. Uneori se
produce înceţoşarea vederii sau apar dureri orbitoare sau preorbitoare. Opacităţile
corneene şi alterări retiniene, descrise la unii bolnavi cu poliartrită reumatoidă trataţi
timp de câţiva ani cu indometacină, nu au putut fi corelate, cert cu administrarea
medicamentului, este recomandabil ca în condiţiile folosirii cronice a indometacinei să
se efectueze periodic controlul oftalmologic.
Indometacina trebuie utilizată cu multă prudenţă sau evitată la bătrâni, copii
şi în timpul sarcinii. Ulcerul evolutiv şi antecedentele de leziuni gastrointestinale,
alergia şi hipersensibilitatea la indometacină şi salicilaţi reprezintă contraindicaţii.
Medicamentul trebuie folosit cu precauţie la bolnavii cu tulburări psihice, epilepsie,
sau parkinsonism deoarece poate agrava aceste afecţiuni. Prezenţa bolilor infecţioase
impune prudenţă şi acoperirea cu antibiotice sau chimioterapice. Alte interacţiuni , câte
o dată relevante clinic, constau în micşorarea efectului hipotensiv şi natriuretric al
furosemidului de către indometacină, scăderea eficacităţii propranololului ca
antihipertansiv, posibilitatea dezvoltării insuficienţei renale când se asociază cu
triamterenul, creşterea riscului reacţiilor toxice la sărurile de litiu (măreşte concentraţia
plasmatică a litiului datorită inhibării eliminării sării urinare). Probenecidul, micşorează
excreţia renală a indometacinei.

31
 SULINDACUL (sulindacul, arthrocine, clinorin, sindac), analogul inden al
indometacinei, are ½ din potenţa acesteia ca antiinflamator analgezic şi antipiretic, în
condiţii experimentale. La bolnavii cu poliartrită reumatoidă a dovedit o eficacitate
egală sau ceva mai mare decât a acidului acetilsalicilic. Dozele considerate drept
echiactive ca antiinflamatorii sunt 400 mg sulindac, 125mg indometacină 400-600 mg
fenilbutazonă şi 4g acid acetilsalicilic.
BIODISPONIBILITATE
Sulindacul este transformat de către flora intestinală şi la nivelul ficatului
într-un metabolic sulfidic activ, responsabil de activitate biologică.. După administrarea
orală are o biodisponibilitate de 96%. Se elimină prin urină şi prin scaun (intră în
circulaţia enterohepatică). Timpul de înjumătăţire al sulindacului sulfuric este de circa 7
ore, cel al compusului sulfidic este de 15 ore. Epurarea lentă face posibilă
administrarea a 2 prize /zi .
DOZARE
Se administrează oral obişnuit 100 mg dimineaţa şi seara, crescând, la nevoie
până la cel mult 400 mg /zi.
Poate fi introdus în supozitoare rectale.
Este indicat în artroze, diferite manifestări de reumatism extraarticular,
poliartrită, reumatoidă, spondilartrită anchilopoetică.
REACŢII ADVERSE
Este mai bine suportată decât indometacina . Provoacă relativ frecvente
dureri abdominale, fenomene dispeptice, greaţă vomă, constipaţie sau diaree.
Ulceraţiile şi sângerările digestive sunt mai rare. Bolnavii se plâng uneori de ameţeli,
cefalee, somnolenţă sau insomnie. Rareori survin erupţii cutanate, prurit stomatică. Au
fost semnalate câteva cazuri de sindrom Stevens - Jonshon, trombocitopenie marcată,
agranulocitoză. Sunt posibile reacţii de hipersensibilitate comune sau sulindac salicilaţi
şi alte inflamatorii nesteroidiene.
CONTRAINDICAŢII
Sulindacul este contra indicat la bolnavii cu alergie sau hipersensibilitate la
antiinflamatorii nesteroidiene şi la cei cu ulcer activ, antecedentele ulceroase impun
prudenţă. Folosirea la femeile însărcinate şi la copii trebuie evitată.

32
 KETOROLACUL
(keterolac, ketorolac trometamol, ketorol, ketrodol, toradol, toratex)
Este un derivat de acid pirolitincarboxilic înrudit cu indometacina. Are proprietăţi
analgezice antipiretice şi antiinflamatorii. Pe cale sistematică , este eficace îndeosebi ca
analgezic. Topic este un antiinflamator activ la nivelul ochiului.
BIODISPONIBILITATE
Se absoarbe bine din intestin şi de la locul injectării intramusculare. Biodisponibilitatea
după administrarea orală este de circa 80%. Se leagă de proteinele
plasmatice în proporţie de 99 %. Este epurat atât prin metabolizare, cât
şi prin eliminarea renală. Timpul de înjumătăţire este de 4-6 ore, mai
mult la bătrâni (6-7ore) şi în insuficienţa renală (9-10 ore).
DOZE
Este indicat ca analgezic, mai ales pentru combaterea durerii postoperatorii. Se
injectează intramuscular, iniţial 10 mg, apoi câte 10-30 mg la 4-6 ore, fără a depăşi 90
mg /zi ( mai puţin -60 mg- la vârstnici) şi 2zile de tratament. Se poate continua apoi pe
cale orală, câte 10 mg la 4-6 ore, fără a depăşi 40 mg /zi şi 7-10 zile de tratament.
Poate fi folosit şi în soluţii oftalmice. Pentru tratamentul conjunctivitei alergice şi
profilaxia inflamaţiei oculare după intervenţiile pentru cataractă.
REACŢII ADVERSE ŞI CONTRAINDICAŢII
Provoacă uneori ameţeli, somnolenţă cefalee, greaţă, dureri abdominale. Injecţia
intramusculară este dureroasă. Au fost semnalate şi reacţii adverse severe mai
frecvente pentru dozele mari şi tratamentul îndelungat: ulceraţii şi sângerări
gastrointestinale, reacţii alergice inclusiv sub tratament anticoagulant, la persoanele
alergice sau cu intoleranţă la antiinflamatorii nesteroidiene, la renali şi la hepatici. Nu
se administrează în timpul sarcinii şi alăptării.

2.5. ANTIINFLAMATORII NESTEROIDIENE DIN GRUPA

ACIZILOR ARIL ALIFATICI

IBUPROFENUL
Are proprietăţi antiinflamatorii, analgezice şi antipiretice, cu o potenţă mai mare decât acidul

33
acetilsalicilic, dar ceva mai mică decât indometacina şi fenilbutazona.
BIODISPONIBILITATE
Efectul este rapid şi de scurtă durată, 99% de proteinele plasmatice, este
epurat în majoritate prin metabolizare: are un timp de înjumătăţire de 1-2 ore. Se
utilizează ca antireumatic, cu o eficacitate asemănătoare sau ceva mai mare decât cea a
acidului acetilsalicilic. În inflamaţiile acute se administrează câteva zile 1-2g/zi (în 3
prize la mese): doza de întreţinere, obişnuită este de 600 mg/zi.
REACŢII ADVERSE ŞI CONTRAINDICAŢII
Este mai bine suportată decât indometacina dar reacţiile adverse sunt relativ
frecvente -îndeosebi iritaţie gastrică, chiar ulceraţii sau sângerări, mai rar nervozitate,
ameţeli, tinitus, retenţie hidrosalină, erupţii urticariene, tulburări ale hematopoizei.
Ibuprofenul se administrează oral, doza obişnuită fiind de 1,2g/zi, în trei prize. Poate fi
introdus rectal, sub formă de supozitoare. Poate fi util pentru calmarea dismenoreei şi
pentru împiedicarea naşterii premature. Ibuprofenul este contraindicat la bolnavii cu
ulcer în evoluţie şi la cei cu alergie specifică. Nu trebuie folosit la copii şi în timpul
sarcinii. Dacă apar tulburări de vedere sub tratament trebuie efectuat un examen
oftalmologic complet.
FLURBIPROFENUL (cebutid, froben)
Este un derivat arilpropionic şi antipiretic activ: este recomandat în
afecţiunile reumatice, la început 300 mg/zi apoi 150/200 mg/zi, (în 3 prize). Este
contraindicat la bolnavii cu ulcer în evoluţie şi la cei cu insuficienţă hepatică sau
renale avansate.

KETOPRFENUL (ketoprofen, profenid, fastum, flexen, ketonal)

Este un acid arilpropionic, are efecte antiinflamatorii şi antipiretice marcate
cu o potenţă superioară indometacinei. Se absoarbe repede şi complet după
administrarea orală. Se fixează în proporţie de 99% de proteine plasmatice. Se
administrează oral 150-300 mg/zi, la nevoie intramuscular 100-200mg. Uneori este mai
avantajoasă introducerea rectală, câte 100 mg de 2 ori pe zi sau 100 mg la culcare
supozitoarele provoacă la unii bolnavi iritaţie locală. Frecvenţa în timpul sarcinii
trebuie evitată. Este necesară prudenţa în prezenţa insuficienţei renale avansate.

34
 FENOPROFENUL (fenoprofen, fenopron, nalfon, nalgesic)
Este un acid ariloxarilpropionic, are acţiune asemănătoare ketoprofenului. Se
absoarbe din intestin în proporţie de 85%, se fixează mult la proteinele plasmatice
(99%), este epurat în majoritate prin metabolizare timpul de înjumătăţire este în jurul
a 2 ore. Fenoprofenul se administrează oral, câte 600 mg de 3-4 ori/zi; în accesul de
gută se poate creşte la 3-3,6 g zi. Reacţiile adverse, contraindicaţiile sunt cele obişnuite
atiinflamatoriilor nesteroidiene. Fenoprofenul asociat fenitoinei şi sulfamidelor le poate
creşte activitatea respectiv riscul reacţiilor adverse.
NAPROXEN
(naproxen, , proxen, reuxen)
Este un derivat policicloaromatic de acid propionic, este antiinflamator activ.
Absorbţia rectală este bună. Se administrează oral sau intrarectal, în supozitoare, câte
250 de mg dimineaţa şi seara, fiind indicat în diferite afecţiuni reumatice articulare.
Poate fi util în dismenoree şi pentru împiedicarea naşterii premature. Provoacă frecvent
efecte nedorite, mai ales când se administrează timp îndelungat. Asocierea cu
anticoagulante cumarinice şi sulfamide implică grija în dozarea acestora, din cauza
timpului sporit de accidente toxice.

ACIDUL TIAPROFENIC (tiaprofenic acid, surgam)

Este un alt derivat de acid propionic, folosit pentru calmarea durerii şi
atenuarea inflamaţiei în diferite boli reumatismale. Se administrează oral 600 mg/zi. La
nevoie se injectează intramuscular. Efectele nedorite sunt cele obişnuite
antiinflamatoriilor nesteroidiene. Provoacă unele fenomene de iritaţie urinală, care
obligă la oprirea tratamenului..
DICLOFENAC
(diclofenac, almiral, artex, diclofen, tratul,reumavek, vurdon)
Este un antiinflamator deosebit de eficace experimental. Se absoarbe repede
şi complet din tubul digestiv. Timpul de înjumătăţire plasmatic este de 1-2 ore dar
medicamentul se menţine mai mult în lichidul sinovial. Este metabolizat în mare parte,
prin hidroxilare şi glucuronoconjugare. Se administrează obişnuit pe cale orală, la
început sau pentru tratamente de scurtă durată 150 mg/zi. Este indicat în poliartrita

35
reumatoidă, criză de gută, dureri după extracţii dentare, inflamaţii dureroase în sfera
genitală. Este mai bine suportat ca indometacina.
Diclofenacul este contraindicat la bolnavii de ulcer şi la cei cu alergie
specifică sau reacţii de hipersensibilitate. Diclofenacul nu prezintă interacţiuni de ordin
farmacocinetic. Nu se asociază tratamentului cu litiu, deoarece îi creşte concentraţia
plasmatică şi riscul reacţiilor toxice.
ALCLOFENAC (alclofenac, mervan)
Este un alt antiinflamator nesteroidian activ, cu eficacitate clinică
comparabilă celei indometacinei, ceva mai bine de suportat ca aceasta. Este considerat
a avea o acţiune specifică în poliartrita reumatoidă, care îl apropie de penicilamină şi
sărurile de aur.

2.6. FENAMAŢII

Grupa fenamaţilor cuprinde o serie de acizi antranilici cu proprietăţi

antiinflamatorii utilizaţi în boala reumatică.
ACIDUL FLUFENAMIC (flufenamic acid, arlef)
Este un antiinflamator şi antipiretic cu potenţă mare în condiţii
experimentale. Efectul analgezic este comparativ slab. Se absoarbe lent, realizând
concentraţia plasmatică maximă după 6 ore de la administrarea orală.
Se administrează oral, doza obişnuită fiind de 600 mg/zi. Nu se
administrează în timpul sarcinii şi la copiii mai mici de 14 ani. Potenţarea
anticoagulantelor ca şi alte interacţiuni medicamentoase, sunt cele cunoscute pentru
antiinflamatoriile nesteroidiene.
ACIDUL MEFENAMIC (mefenamic acid, vidan)
Are efect antiinflamator, analgezic şi antipiretic moderat. Este utilizat în
diferite afecţiuni reumatice, pentru combaterea durerilor musculare, traumatice dentare şi
pentru combaterea febrei. Este contraindicat la ulceroşi sau în prezenţa bolii
inflamatorii a intestinului şi la astmatici. Creşte riscul hemoragic al anticoagulantelor.

36
 ACIDUL NIFLUMIC
( nifluril, novopone).
Este alt fenamat antiinflamator şi analgezic. Se utilizează în afecţiuni reumatice,
articulare şi extraarticulare, gută, dureri traumatice. Doza uzuală este de 250 mg de 3
ori/zi. Tratamentul îndelungat poate afecta funcţia renală, funcţia hepatică şi sângele.
Este contraindicat la persoanele bolnave de ulcer, în timpul sarcinii. Potenţează efectul
anticoagulantelor.

2.7. OXICAMII

PIROXICAM (piroxicam, flamexin)

Este un acid enolic benzotiazincarboxamidic. Împiedică sinteza

prostaglandinelor. După administrarea orală se absoarbe din stomac şi intestin în 1-2
ore. Se administrează oral, piroxicamul este relativ bine suportat. Sângerările sunt mai
rare decât pentru acidul acetilsalicilic. Se recomandă evitarea în timpul sarcinii şi la
copii. Administrarea la bolnavii cu antecedente ulceroase compune un control strict.
Piroxicamul asociat anticuagulantelor cumarinice , determină uneori creşterea efectului
acestora. Nu modifică echilibrul glicemic la bolnavii sub tratament cu sulfamide
antidiabetice. Creşte toxicitatea litiului.

TENOXICAM (tenoxicam, neo-endusix, tilcotil).

Are proprietăţi asemănătoare piroxicamului. Este antiinflamator activ
analgezic, antipiretic şi antiagregant plachetar. Inhibă marcat ciclooxigeneza, de
asemenea împedică formarea de oxigen activ în ţesutul inflamat.
BIODISPONIBILITATE
Administrat oral se absoarbe complet, pentru calea rectală se absoarbe în
proporţie de 80%. Se leagă de proteinele plasmatice în proporţie de 99% , pătrunde

37
bine dar relativ lent, în lichidul sinovial. Este metabolizat aproape în întregime cu un
timp de înjumătăţire mediu de 72 de ore. În cazul administrării orale a 20mg o dată/zi,
concentraţia plasmatică constantă, de 10-15ug/ml, se obţine după 10-15 zile de
tratament.
INDICAŢII
Tenoxicamul este indicat în afecţiune reumatice articulare -artrită reumatoidă,
osteoartrită, artrită, spondilită anchilozantă şi în afecţiuni reumatice extraarticulare.
Tendinite, bursite, periartrite. De asemenea poate fi eficace în gută.
DOZARE
Doza uzuală este de 20mg odată/zi, oral şi rectal (în supozitoare). La nevoie, se
începe cu 20mg injectate intravenos sau intramuscular odată/zi timp de 2zile,
continuând cu calea orală sau rectală. Pentru tratamentul prelungit se foloseşte doze de
10mg odată/zi. În criza de gută se administrează 40mg odată/zi oral sau rectal, timp
de 2 zile, apoi 20mg/zi încă 5 zile.
REACŢII ADVERSE
Tenoxicamul este bine suportat. Frecvenţa reacţiilor adverse este de 12-13% dar
acestea sunt obişnuit uşoare şi trecătoare. Se pot produce: epigastralgii, greaţă, diaree
sau constipaţie (cu o frecvenţă de circa 11%), ameţeli cefalee (3%), erupţii cutanate şi
prurit, creşterea creatinemiei şi enzimelor hepatice (1-2%).
CONTRAINDICAŢII
Tenoxicamul este contraindicat la persoanele cu hipersensibilitate, inclusiv la salicitaţi
şi alte antiinflamatorii, la ulceroşi şi la renali. Asocierea cu anticoagulante sau
antibiotice orale obligă la supravegherea renală.

MELOXICAM (Movalis)
BIODISPONIBILITATE
La doze repetate picul seric se realizează în 4-5ore. Absorţia este puţin influenţata de alimente.
Biotransformare în ficat în doi metaboliţi inactivi. Eliminare prin urină şi fecale. Inhibă COX-
2 mai intens decât COX-1 in vitro şi nu interferă cu agregarea trombocitelor.

38
REACŢII ADVERSE
Diaree,dispepsie,greaţă, creşterea transaminazelor, eritem multiform, efect protrombotic,
rar perforaţii gastrointestinale, ulceraţii, sângerări.
COTRAINDICAŢII
Sarcină.
INTERACŢIUNI
Colestiramina creşte eliminarea meloxicamului. Meloxicam creşte concentraţia litiului şi
scade efectul inhibitor ACE. Nu interacţionează cu cimetidina, digoxin, furosemid, metotrexat.
DOZE UZUALE
Se administrează obişnuit pe cale orală, iniţial 7,5mg /zi. Se poate creşte la 15mg.

39
 Capitolul III
MEDICAMENTE ANALGEZICE ANTIPIRETICE ŞI
ANTIINFLAMATORII NESTOROIDENE ÎNREGISTRATE ÎN ROMÂNIA

ANALGEZICE - ANTIPIRETICE
Acid acetilsalicilic -Acid acetilsalicilic cpr. 100mg,300mg,500mg
-Acid acetilsalicilic tamponat cpr. 500mg
-Alka –Seltzer cpr. Ef. 500mg
-Europirin cpr. 500mg
-Upsarin cpr. Ef. 325mg,500mg
-Aspirin C Bayer cpr. Ef. 500mg

METAMIZOL -Algocalmin cpr. 500mg , fiole 1g/2ml,supoz. 300mg,1g

-Analgin cpr. 500mg
-Novocalmin cpr. 500mg

PARACETAMOL -Paracetamol cpr. 500mg,supoz. 125mg, 250mg

-Paracetamol cpr. mastic. 80mg
-Panadol cpr. 500mg,susp.int.120mg/5,pulb.int.240mg
-Eferalgan cpr. Ef. 500mg, pulb.Ef.80mg,150mg,
supoz.80mg, 150mg,300mg,600mg
PROPIFENAZONĂ -Propifenazonă supoz. 100 mg,200mg, 300mg
-Propifenazonă cps. 100mg, 300mg

ANTIINFLAMATORII NESTEROIDIENE
ACID NIFLUMIC -Nifluril cps.250mg,cremă 3%

ACID MEFENAMIC
FENILBUTAZONA - Fenilbutazona supoz.250mg,ung.4%
IBUPROFEN - Paduden cps.200mg
- Paduden ret.cpr.ret. 300mg

40
 - Nurofen cpr.200mg,400mg,sirop100mg/5ml,gel 5%
- Marcofen sirop100mg/5ml,cps.ret.400mg
INDOMETACIN - Indometacin cps25mg,50mg,supoz.50mg,ung.4%
KETOPROFEN - Fastum gel 2,5%
- Profenid cps.50mg,cpr.filmate ret.200mg,gel2,5%,
flac. inj.125mg/5ml
- Ketonal forte cpr.filmate 100mg
- Ketonal ret.cps.filmate 150mg
- Ketonal fiole 100mg/2ml,supoz.100mg
KETOROLAC - Ketorol cpr.10mg,30mg
NIMESULID - Aulin- draj., plic.
- Nimesil plic.
- Nimesulid
PIROXICAM - Piroxicam cpr.20mg,40mg,gel3%,supoz.20mg,40mg
- Flamexin cps.20mg
- Hotemin cps.10mg
- Feldene cps.10mg,fiole 20mg/1ml,gel 0,5%
TENOXICAM - Neo-Endusix cpr.filmate20mg,flac.inj.20mg
- Tilcotil cpr. 20mg,supoz.20mg,flac.inj.20mg

41
 CONCLUZII

Bolile reumatismale sunt printre cele mai raspandite în lume şi reprezintă principala cauză
de invaliditate. Aceste boli se situeaza inaintea celor cardiovasculare, numarul fiind de peste 250.
Reumatismul defineste afectiuni diverse, caracterizate prin dureri ale aparatului locomotor
sau ale uneia sau mai multor articulatii. Oricine sufera de dureri articulare din cand in cand, dar
cei care au reumatism degenerativ (artroza, osteoartrita) sufera aproape zilnic, iar pe termen lung
pot prezenta deformari articulare invalidante. Boala afecteaza 85% din cei cu varsta peste 70 de
ani. Simptomele reumatismului degenerativ sunt usoare si boala poate fi descoperita intamplator,
cu ocazia unui examen radiologic. Alteori, simptomele sunt atat de severe, inca bolnavul nu mai
poate efectua nici cele mai simple activitati.
Principalele boli reumatismale sunt structurate in boli inflamatorii, respectiv boli
sistemice si boli reumatismale degenerative. Printre acestea, poliartrita reumatoida este una
diuntre cele mai frecvente si afecteaza 1-1,2% din populatie. De curand pentru evidentierea
acesteia s-a pus la punct un test cu ajutorul caruia s-a determinat un anumit tip de anticorpi in
sange. Deocamdata, acest test se efectueaza la Bucuresti, Cluj si Iasi si duce la o diagnosticare
precoce a bolii si, implicit, la instituirea tratamentului adecvat. Din pacate, intre momentul
diagnosticarii si aparitia primelor simptome de boala, care se manifesta prin dureri, trece foarte
mult timp si in acesta perioada se temporizeaza si instituirea unei terapii adecvate. Terapia ar
trebui sa fie inca de la inceput una agresiva si nu una de incercare cu antiinflamatoare.
Recent, s-au facut progrese semnificative in cunoasterea bolilor reumatice, care au deschis
perspective terapeutice noi in controlul simptomatologic, evolutiei si prognosticul acestora.
Exita mai multe medicamente simptomatice care se pot folosi in reumatism, dar trebuie
subliniat faptul ca acestea nu vindeca boala si au efecte secundare, de aceea este necesar ca
acestea sa fie folosite cu prudenta.
Antiinflamatoarele nesteroidiene (AINS) – aspirina, indometacin, diclofenac, ketotifen –
reduc durerea si inflamatia. Problema este ca, in general, pentru a se obtine efectul dorit, sunt
necesare doze mari, la care apar efecte secundare nedorite.

42
 BIBLIOGRAFIE

Valentin Stroescu- Bazele farmacologice ale practicii medicale,

Ediţia a VI a, Editura Medicală, 1998

D. Dobrescu- Farmacoterapie, Vol. I, Editura Medicală, 1989

D. Dobrescu- Farmacoterapie, Vol. II, Editura Medicală, 1989

Memo Med, Editura Minescu 2013

Agenda Medicală – Editura Medicală, 2006

43