Fenomenul îmbătrânirii populaţiei, nevoile de protecţie socială şi

modelul general al tranziţiei sănătăţii

Fenomenul îmbătrânirii populaţiei indică un ansamblu de
transformări ce survin spre finalul perioadei de maturitate şi durează până la
sfârşitul vieţii. Transformările respective sunt percepute ca o etapă de declin
bio-psiho-fiziologic ce limitează progresiv manifestarea persoanei în viaţa
socială şi diminuează treptat capacităţile sale de învăţare şi adaptare. În
societăţile moderne actuale, rolurile sociale ale persoanelor vârstnice dar şi
calitatea vieţii acestora s-au schimbat mult, comparativ cu epocile trecute. În
acest sens, cea mai pregnantă caracteristică este creşterea nivelului de
autonomie economică şi socială al persoanelor vârstnice în raport cu familia
extinsă. Acest lucru a fost facilitat, în primul rând, prin intervenţia – din
perioada modernă – a sistemelor de asigurări sociale în planificarea ciclului
vieţii, dar şi prin mutaţiile ce au intervenit în spaţiul social al modelelor
familiale. Pe fondul unor asemenea schimbări, problemele sociale ale
374 ASISTENȚA SOCIALĂ ÎN ROMÂNIA DUPĂ 25 DE ANI
vârstnicilor par totuşi să se fi multiplicat. Persoanele vârstnice sunt încă mult
prea frecvent dezavantajate, nu numai bio-psiho-fiziologic, ci şi economic şi
social, prin scăderea uneori abruptă a resurselor lor financiare, ori a
oportunităţilor de afirmare şi implicare socială.
Statistic, fenomenul îmbătrânirii are loc în câteva etape, distincte din
perspectiva calităţii vieţii, în primul rând din cauza deteriorării stării de
sănătate a persoanei vârstnice. De aceea, fiecare etapă este caracterizată prin
existenţa unor trebuinţe de asistare diferite. Unele instituţii cu atribuţii în
domeniu fac deosebire între etapele respective. Organizaţia Mondială a
Sănătăţii, a denumit persoanele cu vârste între 60-74 ani – persoane în
vârstă, pe cele cu vârste între 75-90 ani – bătrâni, iar cele peste 90 de ani –
marii bătrâni (*** 2014, Fişa grupului..., RPE). În Franţa se vorbeşte despre
vârsta a III-a sau a pensionării, după 65 de ani, şi despre vârsta a IV-a după
80 de ani.
În România, sunt considerate persoane vârstnice, persoanele care au
împlinit vârsta de pensionare stabilită de lege, în conformitate cu Legea nr.
17/2000 privind asistenţa socială a persoanelor vârstnice, singurul act
normativ care oferă o definiţie.
În epoca actuală, şi mai ales pe parcursul anilor `90, ca efect al
reformei economice, cea mai mare parte a vârstnicilor din România au dus o
luptă continuă pentru o existenţă decentă din perspectivă economică. Mulţi
dintre bătrâni au trăit şi trăiesc încă la nivelul pragului de sărăcie, mulţi
renunţând chiar şi la unele facilităţi minime ale calităţii vieţii (căldura din
apartament, un consum decent de apă şi energie electrică, o alimentaţie
echilibrată ş.a.) din cauza veniturilor mici. De aceea, un număr destul de
mare de persoane vârstnice solicită beneficiile instituţiilor de ocrotire socială
şi ale cantinelor sociale. Pensia, chiar indemnizată, este departe de a oferi
necesarul minim lunar de resurse necesare traiului, dar cu toate acestea,
vârstnicii României sunt exemplari în achitarea taxelor şi impozitelor.
Fenomenul îmbătrânirii populaţiei care se produce în întreaga
Europă, ridică problema acută a unui număr foarte mare de persoane
vârstnice, care vor avea nevoie de îngrijire, pe fondul scăderii numărului de
tineri disponibili să ofere asemenea servicii.
Îmbătrânirea populaţiei are de asemenea un impact asupra
viabilităţii sistemelor de asigurări sociale dat fiind faptul că raportul dintre
cei care contribuie financiar la acestea şi persoanele care le folosesc nu mai
este acelaşi.
Pentru persoanele care şi-au pierdut capacitatea de a trăi autonom,
printre care se află şi numeroşi vârstnici, îngrijirea la domiciliu este o soluţie
de asigurare a unei calităţi a vieţii cât mai ridicate cu putinţă. Îngrijirea la
domiciliu înseamnă îngrijire oferită de profesionişti, într-un mediu familiar
RĂSPUNS LA PROBLEMELE TRANZIȚIEI 375
persoanei asistate cu costuri mult mai mici decât îngrijirea în instituții (spital
sau cămin rezidenţial). Cererea pentru îngrijire pe termen lung va deveni din
ce în ce mai mare. De aceea este nevoie de politici care abordează îngrijirea
de lungă durată nu numai din punct de vedere structural dar şi economic.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii susţine că schimbările sociale actuale
presupun realizarea unor abordări diferite în furnizarea de servicii sociale
deoarece asistarea centrată pe implicarea intensă a serviciilor medicale se
poate dovedi insuficientă. Este nevoie de proiectarea unor soluţii care să ţină
cont de situaţia socială şi economică a persoanelor aflate în dificultate (***
2008, Home Care in Europe ... WHO).
Nici în România, fenomenul îmbătrânirii populaţiei nu poate fi
ignorat de decidenţii politici ai următoarelor două-trei decenii deoarece el va
produce consecinţe economice şi sociale majore pentru întreaga societate.
Necesitatea de a asigura finanţarea protecţiei sociale şi, în principal, a
pensiilor, pentru un număr de vârstnici în continuă creştere constituie o
cerinţă cât se poate de serioasă pentru structurile statale ale viitorului. Dacă
generaţia relativ numeroasă născută după anul 1966 a constituit un fel de
rezervă demografică, pentru alimentarea migraţiei forţei de muncă
autohtone, de după 1989, spre Occident, perioada 2030 – 2035, va pune
România în faţa unei noi încercări, deoarece atunci, ţara noastră va avea de
plătit pensiile a 10 milioane dintre locuitorii săi pe fondul manifestării
simultane a deficitului demografic survenit prin scăderea accentuată a
fertilităţii din generaţia tranziţiei la capitalism, de după 1989. În 2030-2032
vor ieşi la pensie cele două milioane de persoane născute în urma Decretului
770 din 1966 privind interzicerea avorturilor, după care rata fertilităţii a
crescut de la 1,9 la 3,7 copii/femeie. Problema este cine va munci după anul
2030 ca să plătească pensiile celor care muncesc acum? E o întrebare la care
niciun politician nu poate răspunde azi, deoarece partidele care guvernează
nu au o strategie de dezvoltare a României pe termen lung.
Începând cu anii 2030 – 2035, pe piaţa muncii din România vor intra
generaţiile tranziţiei foarte puţin numeroase. Doar o creştere pe termen
mediu a ratei fertilităţii (de la 1,3, la 1,5 cât este media UE, şi la 1,7, – 1,8 pe
termen lung) pe fondul unui flux al imigraţiei consistent, ar micşora impactul
acestui fenomen. În orice caz, începând cu 2025, problema vârstnicilor fără
asigurare de pensie şi de sănătate va deveni vizibilă. Atunci, persoanele care
în prezent lucrează la negru, sau nu lucrează, vor atinge vârste înaintate, fără
să-şi fi construit de-a lungul vieţii active dreptul la pensie sau dreptul la o
asigurare de sănătate. În etapa respectivă, costurile serviciilor solicitate de
asemenea categorii sociale vor trebui suportate, eventual prin bugetul de
stat, adică prin sistemul de asistenţă socială.
376 ASISTENȚA SOCIALĂ ÎN ROMÂNIA DUPĂ 25 DE ANI
Construcţia de-a lungul vieţii active a dreptului la pensie constituie
cea mai importantă formă de protecţie socială a persoanelor vârstnice din
România. Din cauza numărul mare de beneficiari (5,413 mii persoane în
trimestrul II, 2013), chiar dacă pensia medie lunară nu a fost prea mare –
807 lei – sistemul de pensii a efectuat cea mai consistentă categorie de
cheltuieli publice bugetare – peste 10 miliarde de euro (50,9 miliarde lei în
anul 2012), adică 8,7% din PIB.
În România există în prezent un sistem de pensii mulți pilon,
cuprinzând pensii de stat şi private.
• Sistemul public de pensii (pilonul I) cuprinde mai multe
subsisteme, cel mai important fiind cel al asigurărilor sociale de stat,
bazându-se pe solidaritatea între generaţii (pay as you go) şi pe beneficii
definite.
• Sistemul privat de pensii (pilonul II) se realizează cu contribuţii
obligatorii ale persoanelor de până în 35 ani şi cu contribuţii opţionale
pentru persoanele cu vârsta între 35 şi 45 de ani.
• Sistemul de pensii private facultative (pilon III) care se bazează pe
conturi individuale.
Încă din 1984, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, definind modelul
general al tranziţiei sănătăţii, a indicat trei indicatori esenţiali pentru durata
şi calitatea vieţii: supravieţuirea totală, supravieţuirea fără dizabilităţi şi
supravieţuirea fără boli cronice. Aceasta a pus problema definirii speranţei de
viaţă, a speranţei de viaţă sănătoasă şi a speranţei de viaţă fără boli cronice
(Pana, 2013).
În perioada 2000-2010, speranţa de viaţă la 65 ani şi peste, pentru
populaţia din ţara noastră, a crescut cu 1,3 ani pentru femei şi 0,7 ani pentru
bărbaţi, prezentând valori net inferioare ţărilor din UE. Prin aderarea la UE
din 2007, s-a impus calcularea şi pentru populaţia din România a speranţei
de viaţă sănătoasă.

RĂSPUNS LA PROBLEMELE TRANZIȚIEI 377

Aşadar, starea de sănătate a persoanelor vârstnice din România a
suferit deteriorări serioase în anii crizei din 2009-2010, femeile şi bărbaţii de
65 ani şi peste mai putând trăi fără probleme de sănătate doar în proporții
de 29% şi respectiv 42% din durata lor de viaţă la vârsta respectivă (asta în
condiţiile în care totuşi, pensiile lor nu au fost diminuate). Asemenea date ar
trebui să îndemne decidenţii politici la o reflecţie mai adâncă asupra
consecinţelor pe termen mediu şi lung ale deciziilor lor de politici sociale.

Europa următoarelor două decenii va înregistra unele evoluţii

demo-sociale fără precedent în istorie, pe fondul îmbătrânirii pe scară largă
a populaţiei.

P378-Surse: Eurostat – pentru anii 2010 şi 2060; perioada 2020-2050 –

http://esa.un.org/unpp
*** Mai 2011, Situaţia socio-economică a persoanelor vârstnice din România
şi din ţările UE – prezent şi perspective de evoluţie, CNPV
Corelat cu fenomenul de modernizare a structurilor familiale
(nuclearizare şi, pe de altă parte, destructurarea unor familii prin divorţ) şi
cu accentuarea polarizării social-economice a veniturilor populaţiei,
fenomenul respectiv va genera, cu siguranţă, dificultăţi economice şi sociale,
îndeosebi privind finanţarea şi organizarea serviciilor de asigurări sociale, de
sănătate publică, de asistenţă socială ş.a. Soluţiile unor asemenea probleme
pot fi propuse doar din sfera politicilor sociale cu aplicare şi susţinere
financiară pe termen lung.
În secolul XXI, ponderea la nivel mondial a populaţiei de 60 de ani şi
peste se va tripla, iar aproape jumătate din populaţia Europei occidentale
(46%) va atinge o vârstă de peste 60 de ani la sfârşitul acestui secol. La nivel
mondial, ţara cea mai apropiată, în prezent, de etapa îmbătrânirii accelerate
a populaţiei este (Lutz, Sanderson, Sergei, Samir, 2008).
Alte zone geografice, precum Europa, America de Nord, China sau
spaţiul ex-sovietic vor intra în etape similare în deceniul 2020-2030, fiind
urmate de Asia de Sud în 2030, Orientul Mijlociu în 2040, şi Africa
sub-Sahariană în 2050. Principalii factori ce favorizează îmbătrânirea
populaţiei sunt rata naşterilor scăzută ca efect al scăderii fertilităţii, creşterea
speranţei de viaţă ca urmare a creşterii calităţii vieţii şi a calităţii serviciilor
medicale şi îmbătrânirea generaţiilor caracterizată printr-o rată a naşterii
foarte ridicată (baby boom generation). În anul 2008, în ue speranta de viata.-p379 viaţă
ajunsese la 76,4 ani pentru bărbaţi şi 82,4 ani pentru femei (Lutz,
Sanderson, Sergei, Samir, 2008).
Prognoza Eurostat (2011) relevă că, în următoarele patru decenii,
populaţia Europei va scădea cu 19 milioane, de la 739 la 720 milioane de
locuitori. După Japonia, populaţia Germaniei este cea mai îmbătrânită, unul
din cinci germani fiind trecut de 65 de ani. Dar dacă în Japonia prin modul de
viaţă dominant şi mentalităţile cele mai larg asimilate nu sunt create încă
probleme deosebite serviciilor de asistenţă a persoanelor vârstnice, nu
acelaşi lucru se întâmplă în Germania, unde statul duce, sub diferite forme,
unele politici de transfer, în alte state, a sarcinilor asistenţei sociale,
îndeosebi pentru persoanele vârstnice aflate în dificultate şi cu venituri
relativ reduse. Recenta criză economică şi financiară globală a acutizat
dificultăţile social-economice ale vârstei a treia, iar consecinţele acestei crize
se vor accentua pe termen mediu şi lung. În următoarele două decenii,
populaţia vârstnică a Europei va munci mai mult şi va beneficia de mai
puţine facilităţi sociale decât generaţiile de vârstnici actuale. Asta deoarece
ponderea populaţiei cuprinse între 15-64 de ani se va diminua de la 67% în
2010, la 56% în anul 2060, ceea ce va îngreuia susţinerea financiară a
generaţiilor tot mai numeroase de vârstnici. Ponderea vârstnicilor de 65 de
ani şi peste în total populaţiei va creşte de la 17%, la 30%, iar ponderea celor
de 80 de ani şi peste va creşte de la 5% la 12%, în 2060.
Tabel 3. Primele 10 ţări după ponderea persoanelor de

380-ASISTENȚA SOCIALĂ ÎN ROMÂNIA DUPĂ 25 DE ANI

Prognoza pentru anul 2060 indică o creştere a populaţiei europene
totale, ca efect al creşterii fluxurilor migraţiei din exteriorul UE, ce vor
compensa reducerea segmentului de vârstă 15-64 ani, determinând
creşterea absolută a acestuia cu 2,25 milioane de persoane, comparativ cu
anul 2050. Astfel se va echilibra şi segmentul de vârstă 0-14 ani, care va
scădea cu numai 0,17 milioane de persoane, faţă de anul 2050.
Majoritatea ţărilor europene aflate în top 10 ca pondere a populaţiei
de 60 de ani şi peste (cu excepţia Bulgariei, Danemarcei şi Suediei), se vor
menţine în primele 10 poziţii şi în anul 2030. În anul 2060, doar Bulgaria, va
persista în acest top, restul fiind noi state membre. România se va situa pe
poziţia a treia în anul 2060, cu 41% din totalul populaţiei în vârstă de 60 ani
şi peste. Şi populaţia europeană de 80 ani şi peste va creşte sensibil în
deceniile ce vor urma, ajungând la 35,3 milioane (7,0%) în 2030, respectiv
61,4 milioane (12,1%) în 2060, faţă de 23,3 milioane (4,6%) în 2010.
Procentul femeilor de 80 ani şi peste, în numărul total de femei, în anii 2030
şi 2060, va reprezenta 8,7%, respectiv 14,1% faţă de 6,0% în 2010, fiind net
superior ponderii bărbaţilor de 80 ani şi peste, în numărul total de bărbaţi:
5,2% – 2030, 10,2% – 2060, respectiv 3,2% – 2010.

382-Surse: 2011, Situaţia socio-economică a persoanelor vârstnice din România şi

din ţările UE – prezent şi perspective de evoluţie, CNPV, Mai (date Eurostat)
*** Mai 2011, Situaţia socio-economică a persoanelor vârstnice din România şi
din ţările UE – prezent şi perspective de evoluţie, CNPV
Dincolo de îngrijorarea faţă de dificultăţile socio-economice ale
susţinerii viitoarelor segmente de populaţie vârstnică, trebuie avut din
vedere, că aceşti oameni sunt şi vor rămâne indispensabili vieţii de familie,
comunităţilor şi societăţii în general. Mulţi vor continua, ca şi în prezent, să
muncească după vârsta pensionării, făcându-se deopotrivă utili în sectorul
formal al economiei dar şi în sectoarele casnic sau informal. În următorul
deceniu, ocuparea forţei de muncă va fi mai dinamică şi mai complexă, din
cauza fluxurilor migraţiei externe a forţei de muncă şi nu numai. Nici
populaţia cu vârste între 15 – 64 ani nu este integral activă economic, aşa cum nici populaţia
cu vârste de 65 de ani şi peste nu s-a retras şi nu se va
retrage integral din activitate. Dacă se vor adopta măsuri de încurajare a
persoanelor vârstnice să-şi exercite în continuare dreptul la muncă, s-ar
putea ca rata teoretică a dependenţei de vârstă să nu mai semnifice, în acelaşi
grad, riscurile ce i se asociază în prezent.
Oricum, în viitorul apropiat, în cadrul populaţiei vârstnice europene,
se va contura un segment ce va solicita serviciile publice de asistenţă socială
tot mai intens. De aceea, asemenea servicii vor trebui să vină tot mai eficace
în sprijinul şi completarea serviciilor de asigurări sociale, a serviciilor
medicale şi a structurilor familiale ce nu îşi vor mai putea îndeplini, fie şi
parţial, vocaţia tradiţională – îngrijirea generaţiei a treia ce are nevoie de
ajutor şi de suport economic. Analizând perspectivele populaţiei ce va
necesita asistenţă socială în următorii ani, comisarul european pentru
asigurări sociale a explicat că, dacă guvernele şi ţările nu vor acţiona
responsabil (fără a preciza concret cum concret), milioane de oameni de
vârsta a treia se pot situa sub pragul economic al sărăciei. Aceasta în pofida
faptului că, în unele ţări – chiar dintre cele unde rata sărăciei este mare, cum
sunt România sau Estonia – rata de activitate a persoanelor vârstnice este
destul de ridicată – 23,6 %, respectiv 16,2 %.

p-

Sursa : *** 2011, Social Europe, Eurostat

http://ec.europa.eu/social/main.jsp?catId=815&langId=en
Tendinţa de restrângere a implicării statelor în economie a făcut ca,
în ultimul deceniu, fondurile asigurărilor şi asistenţei sociale să se confrunte
cu mari dificultăţi de finanţare în multe ţări europene. În anul 2010, activele
fondurilor de pensii din Belgia şi Spania au scăzut la 10-13% din valoarea
aferentă anului 2007, iar în Irlanda au scăzut la 50%. În anii 2008-2010, în
Polonia, Ungaria şi Slovacia, s-au înregistrat valori negative ale fondurilor de
pensii, o situație similară fiind înregistrată şi în Spania (Autret Florence,
2012). Şi în România, fondul pensiilor de stat funcţionează de mai mulţi ani
cu mari deficite, fiind parţial acoperit din împrumuturi, pentru a căror
restituire nu există alte surse decât bugetul de stat. Dificultăţile fiscale
prezente în numeroase state europene, se vor diminua destul de lent.
Acestea vor persista o vreme, fiind generate de contextul economic dificil (la
nivel mediu european, creşterea economică prognozată este de 1,5% până în
anul 2020 şi 1,6% în perioada 2021-2030, aceasta fiind urmată de
încetinirea creşterii până la 1,3%, până în anul 2060). Asta în condiţiile în
care, în următorii 25 de ani, în Europa, populaţia vârstnică va creşte cu 2
milioane pe an, iar creşterea populaţiei de vârstă activă se va opri peste 6
ani, când segmentul de populaţie respectiv se va reduce cu 1-1,5 milioane de
persoane pe an (*** 2012, Europa rămâne ...). Anul 2012 a marcat deja o
schimbare de trend în demografia Europei, toate grupele de vârstă cuprinse
între 20 – 59 de ani înregistrând scăderi de populaţie (Autret, 2012).
În România, procesul de îmbătrânire pe scară largă a populaţiei
a început cu 4-5 decenii mai târziu decât în alte ţări europene. În ultimele decenii însă, şi în
România, îmbătrânirea populaţiei s-a accentuat, po