ROMÂNIA ȘI CONFLICTELE REGIONALE ÎN PERIOADA

CONTEMPORANĂ
Înțelegerea Balcanică a fost o alianță formată la 9 februarie 1934 de
către Iugoslavia, România, Grecia și Turcia (fostul Bloc Balcanic) cu un caracter defensiv, cu
scopul ca în cazul izbucnirii unui război, țările aliate să își poată apăra granițele. Era, prin urmare,
în armonie cu Mica Înțelegere ce avea același caracter defensiv.
Ideea principală a acestor înțelegeri a fost de a crea o alianță a Balcanilor, țările din acest
spațiu fiind o zonă tampon între Rusia și Vest. Ele doreau să își poată apăra granițele împotriva
oricărui inamic. Singura țară ce nu a participat la aceste alianțe a fost Bulgaria, care deși nu era o
putere și avea armata mică, avea mari pretenții teritoriale. Evenimentele din cadrul celui de-al
doilea război mondial au dus la dezintegrarea Înțelegerii Balcanice.
După încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, țările din centrul și estul Europei
au ajuns în sfera de influență a URSS, și astfel conflictele regionale în cadrul blocului socialist
erau excluse. Au existat, totuși, două momente tensionate între țările socialiste. În 1956, în
timpul revoluției din Ungaria, și în 1968, în timpul Primăverii de la Praga, România a avut două
poziții diferite. În 1956, conducerea comunistă de la București a condamnat revoluția și a
susținut intervenția sovietică, dar în 1968 România a condamnat intervenția sovietică (fiind
singurul stat comunist care nu a participat la invadarea acestei țări) și a optat pentru dreptul
fiecărei țări de a construi socialismul în ritmul și cu mijloacele proprii. Aceasta nu a însemnat,
așa cum au crezut mulți atunci, o îndepărtare a României de sistemul politic comunist și de
URSS, ci dimpotrivă. Nicolae Ceaușescu a ținut celebrul discurs din Piața Palatului, nu cu
intenția de a apăra țara, ci cu intenția de a-și proteja propriul sistem dictatorial.
După prabuşirea comunismului, România a fost implicată din nou în conflictele
regionale din cauza anumitor tensiuni, în special etnice, pe care regimurile totalitare le
lăsaseră nerezolvate.
Primul conflict de acest tip a fost războiul din Transnistria (regiune din stânga Nistrului
unde în anii 1990 au avut loc mişcări de contestare a autorităţii Republicii Moldova); în acest
caz, România a avut doar o contribuție diplomatică, susținând integritatea Republicii Moldova
în fața tentativelor separatiste ale raioanelor din stânga Nistrului. Aceste mişcări au culminat
în 1992 cu izbucnirea unui război între autorităţile separatiste de la Tiraspol, sprijinite de
Rusia, şi Republica Moldova. Acest conflict regional a rămas nerezolvat până astăzi.
În calitatea sa de membră a Parteneriatului pentru Pace (1994) și, ulterior, de membră
NATO (în 2002 a fost invitată să adere oficial în cadrul summitului de la Praga, în 2004 a
devenit membră cu drepturi depline a NATO), România a participat la aplanarea unor conflicte
apărute în Balcani după destrămarea Iugoslaviei. Un gest de mare responsabilitate a fost făcut
de președintele României, Emil Constantinescu, în 1999, când și-a respectat angajamentul
luat față de aliații occidentali și a permis folosirea spațiului aerian românesc de către avioanele
NATO în timpul loviturilor aeriene aplicate de Alianță Iugoslaviei. Acest lucru a dus la scăderea
dramatică a populartității președintelui în țară, dar pentru România a fost un gest decisiv, care
a contribuit în mare măsură la aderarea țării la Alianța nord-atlantică.
În calitatea sa de membră UE, NATO, OSCE și ONU, României îi revine un rol foarte
important în stabilizarea regiunii Balcanice și a Mării Negre, printre obiectivele sale
numărându-se consolidarea parteneriatului NATO cu statele din Balcani, Europa de Est,
Caucaz, în sprijinul stabilității și dezvoltării lor democratice și asigurarea succesului procesului
de transformare a NATO și a misiunilor Alianței.