Ion Barbu (născut Dan Barbilian; n. 19 martie 1895,[2][3] Câmpulung, România – d.

11 august 1961,[2]
[3]
București, Republica Populară Română) a fost un poet și matematician român. Ca matematician
este cunoscut sub numele Dan Barbilian. A fost unul dintre cei mai importanți poeți români
interbelici, reprezentant al modernismului literar românesc. Dan Barbilian era fiul
judecătorului Constantin Barbillian(care și-a latinizat numele inițial „Barbu”) și al Smarandei, născută
Șoiculescu.

Cuprins

 1Matematicianul

o 1.1Pregătirea

o 1.2Contribuții

o 1.3Scrieri științifice

 2Poetul

 3Scurtă prezentare a spațiilor poeziei lui Ion Barbu

o 3.1Etapa parnasiană

o 3.2Etapa baladică-orientală

o 3.3Etapa ermetică

 4Opere

o 4.1Joc secund

 5Aforisme

 6Criticii spun

 7Citate

 8Fragmente audio

 9Note

 10Bibliografie

 11Alte referințe despre lucrările lui Dan Barbilian/Ion Barbu

 12Legături externe
Matematicianul[modificare | modificare sursă]
Pregătirea[modificare | modificare sursă]
Talentul său matematic se manifestă încă din timpul liceului, elevul Barbilian publică remarcabile
contribuții în revista Gazeta matematică. În tot acest timp, Barbilian își dezvoltă și pasiunea pentru
poezie. Între anii 1914-1921 studiază matematica la Facultatea de Științe din București, studiile
fiindu-i întrerupte de perioada în care își satisface serviciul militar în timpul Primului Război Mondial.
I-a avut ca profesori pe Gheorghe Țițeica, Dimitrie Pompeiu, David Emmanuel, Traian
Lalescu și Anton Davidoglu.
În perioada 1921 -1924, și-a continuat studiile la Göttingen, Tübingen și Berlin. A avut ca prieteni,
între alții, pe matematicienii: Wilhelm Blaschke, Heinrich Grell, Helmut Hasse, Emil Artin și alții.
Cariera matematică continuă cu susținerea tezei de doctorat în 1929. Mai târziu participă la diferite
conferințe internaționale de matematică, cum ar fi Congresele Internaționale de Matematică
la Hamburg (1936), Göttingen și Viena (1938), Oslo (1936), Praga (1934).

Contribuții[modificare | modificare sursă]

În 1942 este numit profesor titular de algebră la Facultatea de Științe din București. Publică diferite
articole în reviste matematice. De deosebită importanță sunt două dintre contribuțiile lui: o scurtă
lucrare de două pagini apărută în Casopis Matematiky a Fysiky (1934-1935), în care definește o
procedură de metrizare care va fi numită de Leonard M. Blumenthal „spații Barbilian”, și două lucrări
în Jber. Deutsch. Math. Verein., apărute în 1940 și respectiv în 1941, intitulate Zur Axiomatik der
Projectiven ebenen Ringgeometrien, și care au inspirat o direcție de cercetare în geometria inelelor,
direcție asociată azi în literatura de specialitate cu numele său, al lui Hjelmslev și al lui Klingenberg.
După 1933, Barbilian s-a manifestat în domeniul matematicii în special ca geometru, reprezentant al
programului de la Erlangen al lui Felix Klein și astfel au trecut la fondarea axiomatică a geometriei
algebrice și a mecanicii clasice.
Dan Barbilian s-a mai ocupat și de teoriile algebrei moderne (1946 - 1951), de teoria algebrică a
numerelor (1951 - 1957), de teoria determinismului și deține prioritatea mondială în precizarea unei
clase largi de funcții distanță.
În 1938 devine membru al asociației Deutsche Mathematische Vereinigung (Uniunea matematică
germană).
A fost membru titular al Academiei de Științe din România începând cu 20 decembrie 1936[4].

Scrieri științifice[modificare | modificare sursă]

Teoria spațiilor Barbilian a fost amplu dezvoltată în patru lucrări:

 Asupra unui principiu de metrizare, Stud. Cercet. Mat. 10 (1959), 68-116,

 Fundamentele metricilor abstracte ale lui Poincaré și Carathéodory ca aplicație a unui

principiu general de metrizare (lucrare prezentată la Institutul de matematică în data de 4
iunie 1959), apărut în Studii și cercetări matematice, vol. 10 (1959), 273-306;

 J-metricile naturale finsleriene, apărută în aceeași revistă în vol. 11 (1960), 7-44;

 J-metricile naturale finsleriene și funcția de reprezentare a lui Riemann,lucrare scrisă

împreună cu Nicolae Radu și apărută postum, publicată tot în Studii și cercetări matematice, vol.
12 (1962), 21-36.
Ultima lucrare a fost depusă la redacție de Nicolae Radu pe 20 octombrie 1961; Barbilian se stinsese
pe 11 august, în același an. Originalitatea ideii matematice a lui Barbilian constă în reexaminarea
modelului Poincaré al geometriei neeuclidiene a lui Lobacevski. Acest model generează în mod
natural o distanță care poate fi reprezentată ca oscilație logaritmică.
Contribuția lui Dan Barbilian a fost de a analiza cât de generală e această procedură de a construi o
distanță și de a stabili o teorie a spațiilor metrice dotate cu această distanță. În lucrarea din 1934, a
definit o metrică în interiorul unei regiuni planare oarecare, generalizând astfel ideea modelului
Poincaré, care este definit doar în interiorul discului unitate. Cu acea metrică, interiorul mulțimii
devenea un model de geometrie neeuclidiană.
Alte scrieri:

 Curs de matematici generale (1937 - 1940)

 Teoria lui Galois a ecuațiilor în axiomatizarea lui Steinitz

 Axiomatizarea mecanicii clasice (1943)

 Curs de algebră axiomatică (1944, 1947, 1950)

 Teoria aritmetică a idealelor în inelele necomutative (1956)

 Grupuri cu operatori (teoremele de descompunere ale algebrei) (1960).

Poetul[modificare | modificare sursă]

În anul 1919, Dan Barbilian începe colaborarea la revista literară Sburătorul, adoptând la sugestia
lui Eugen Lovinescu, criticul cenaclului ca pseudonim numele bunicului său, Ion Barbu. În timpul
liceului îl cunoaște pe viitorul critic literar Tudor Vianu, de care va fi legat prin una din cele mai lungi
și mai frumoase prietenii literare.
Debutul său artistic a fost declanșat de un pariu cu Tudor Vianu. Plecați într-o excursie la Giurgiu în
timpul liceului, Dan Barbilian îi promite lui Tudor Vianu că va scrie un caiet de poezii, argumentând
că spiritul artistic se află în fiecare. Din acest "pariu", Dan Barbilian își descoperă talentul și iubirea
față de poezie. Dan Barbilian spunea că poezia și geometria sunt complementare în viața sa : acolo
unde geometria devine rigidă, poezia îi oferă orizont spre cunoaștere și imaginație.
Criticul și prietenul său Tudor Vianu îi consacră o monografie, considerată a fi cea mai completă
până în ziua de azi.[judecată de valoare] Una din cele mai cunoscute poezii a autorului, După melci, apare în
1921 în revista Viața Românească. Tot în acest an pleacă la Göttingen (Germania) pentru a-și
continua studiile. După trei ani, în care a făcut multe călătorii prin Germania, ducând o viață boemă,
se întoarce în țară.

Scurtă prezentare a spațiilor poeziei lui Ion

Barbu[modificare | modificare sursă]
Fenomenul artistic barbian s-a născut în punctul de interferență al Poeziei cu Matematica, de aceea
poezia lui este cu mult deosebită de cea a lui Arghezi și Blaga, mai ales din pricina caracterului ei
ermetic. Mai exact spus, înțelegerea poetului asupra a ceea ce trebuie să fie poezia e mai aproape
de concepția unor poeți moderni și singulari ca Stephane Mallarmé sau Paul Valéry, decât de
concepția mai generală, impusă de romantism. Apoi nu trebuie uitat că poetul a fost dublat de un
matematician și că modul lui de a gândi în spiritul abstract al matematicii s-a impus și în planul
reprezentărilor poetice. Ion Barbu însuși afirmă: "Ca și în geometrie, înțeleg prin poezie o anumită
simbolică pentru reprezentarea formelor posibile de existență… Pentru mine poezia este o prelungire
a geometriei, așa că, rămânând poet, n-am părăsit niciodată domeniul divin al geometriei." [necesită citare]
Într-un interviu acordat lui Felix Aderca, din 1927, creația lui Ion Barbu era împărțită de acesta în
patru etape: parnasiană, antonpanescă, expresionistă și șaradistă.[necesită citare] În studiul din
1935, Introducere în poezia lui Ion Barbu, Tudor Vianu reducea această clasificare la doar trei etape:
parnasiană, baladică-orientală și ermetică.[necesită citare] Această din urmă împărțire a devenit clasică.

Etapa parnasiană[modificare | modificare sursă]

Prima etapă este cea a versurilor publicate între 1919 - 1920 în revista Sburătorul, perioadă numită
convențional de unii critici "parnasiană", deși lirica barbiană din faza debutului depățește cadrul
limitat al parnasianismului, întrunind caracteristici ale poeziei pure dublate de un nestăvilit elan
romantic. Dintre ele amintim: Lava, Munții, Copacul, Banchizele, Pentru Marile
Eleusinii, Panteism, Arca, Pytagora, Râul, Umanizare ș.a.m.d.
Scurte și riguroase ca formă - câteva sunt sonete -, poeziile propun un univers tematic divers. Barbu
descrie peisaje mineralizate, forme ale geologicului și ale florei , evocă zeități mitologice sau
surprinde procese de conștiință, cum ar fi solemnul legământ al lepădării de păcatul contemplației
abstracte în favoarea voinței de a trăi cu frenezie, într-o totală consonanță cu ritmurile vii ale naturii.
Evitând poezia - confesiune, exprimarea directă a năzuințelor sufletului său, Ion Barbu le transferă
unor elemente ale naturii: copacul, banchizele, munții, pământul ceea ce indică o tendință de a folosi
simboluri " obiective". Peisajele , pasteluri exotice și imaginare, închid în ele elanuri și încorsetări ale
ființei umane, aspirații patetice și încrâncenate refuzuri, ca în aceste solemne strofe din Copacul :
"Hipnotizat de - adânca și limpedea lumină
A bolților destinse deasupra lui, ar vrea
Să sfărâme zenitul și - ncremenit să bea
Prin mii de crengi crispate, licoarea opalină"
sau din Banchizele:
"Din aspra contopire a gerului polar
Cu verzi și stătătoare pustietăți lichide,
Sinteze transparente , de străluciri avide,
Zbucnesc din somnorosul noian originar."
Poezia Umanizare scoate în evidență un conflict dramatic al ființei umane, care, în aspirația ei spre
absolut, trebuie să opteze între două principii: intelectual și senzual, între contemplația " apolinică" și
trăirea "dionisiacă". Poezia, declara Ion Barbu, le împacă pe amândouă într-un proces unic, într-o
sinteză în care Gândirea se transfigurează luând forme concrete de " sunet, linie, culoare ".
Ideea devine "muzică a formei în zbor, Euritmie", deci intuiție a esenței lumii. Aspirația spre
cunoaștere are, în prima perioadă, un caracter cam abstract, de unde și, frecvent, răceala versurilor.
Încercarea de concretizare se sprijină pe împrumuturi din mitologie, care lasă de obicei o impresie
puternică de livresc. Recurgerea la elemente mitologice grecești și preocuparea deosebită pentru
expresie i-au făcut pe unii cercetători (E. Lovinescu) să vorbească de un parnasianism al
începuturilor literare ale lui Ion Barbu.
Dacă poezia parnasiană franceză, reprezentată prin Leconte de Lisle sau José Maria de Hérédia,
era fundamental decorativă și antiromantică în conținut neîngăduind elanuri sufletești, pe când la Ion
Barbu, sub împietrita și recea marmură a versului, se răsucesc pasiuni violente, neliniști și aspirații
tulburi, ceea ce denotă o structură romantică . Probabil că aceasta este și cauza pentru care și le-a
refuzat mai târziu, socotindu-le că " decurg printr-un principiu poetic elementar ". El tinde spre o altă
formulă poetică, depărtată de romantism, spre "un lirism omogen, instruind de lucrurile esențiale,
delectând cu viziuni paradisiace ", pe care a realizat-o în următoarele etape ale creației sale.
Etapa baladică-orientală[modificare | modificare sursă]
Aceasta indică orientarea spiritului poetului spre concretul lumii, cum și anunțase în Umanizare. Aici
pot fi integrate poeme ca: După melci, Riga Crypto și lapona Enigel, Domnișoara
Hus, Isarlâk, Nastratin Hogea la Isarlâk, publicate din a doua jumătate a lui 1921 până în 1925,
în Viața românească și Contimporanul lui Ion Vinea. Mai toate sunt lungi, datorită în mare măsură
pasajelor descriptive, consecință imediată a preocupării de concret; au un caracter narativ, "baladic" ,
pentru că în ele "se zice" o poveste; în sfârșit evocă o lume pitorească, de inspirație autohtonă sau
balcanică, asemănătoare cu cea din viziunea lui Anton Pann. Excepțională este acum sugestia
picturală. Expresia este proaspătă și pregnantă dezvăluind în I. Barbu un poet al cuvântului , nu
numai al ideii și viziunii, cum îl cunoaștem la început. Descripția însă nu există exclusiv pictural, ci
fixează o atmosferă adecvată. Teoria baladescului avea să fie reluată în estetica Cercului literar de la
Sibiu de poeți ai acestui curent cum ar fi Radu Stanca și Ștefan Augustin Doinaș.
Isarlâk, (inima mea), spre exemplu, este o cetate ideală, "dată-n alb ca o raia" așezată "la mijloc de
Rău și Bun", populată cu oameni care trăiesc deopotrivă deliciile spiritului și pe cele ale vieții " într-o
slavă stătătoare": univers fabulos în care se echilibrează totul. De o deosebită forță de sugestie, sub
raportul invenției verbale, este Domnișoara Hus a cărei valoare stă aproape în întregime în expresie.
Poezia vorbește despre povestea unei iubiri pătimașe cândva și nefericite și a unei tragicomice
eroine, cadână "pezevenche" ce-și cheamă de pe lumea cealaltă, prin descântece, iubitul care a
uitat-o.
Dar farmecul ei nu stă în ineditul pitoresc al întâmplării ci în extraordinara incantație a versurilor și în
sugestia de fantastic a descântecului. Substratul simbolic al elementelor narative și descriptive din
poeziile etapei a doua poate fi întâlnit în După melci, poem lung în care se stilizează motive folclorice
pentru a se povesti o experiență de inițiere în tainele naturii, devenită dramă a cunoașterii sau
în Riga Crypto și lapona Enigel.