1.1.

Factori care influentează permeabilitatea membranară

Permeabilitatea plasmalemei pentru diferite substante este influentata de o serie de

factori, dintre care se pot enumera:

1. Coeficientul de partiţie
Se numeste coeficient de partitie (K) raportul concentratiilor unei substante solvite in
doi solventi nemiscibili:

K = C1 / C2

in care:

C1 este concentratia substantei in primul solvent;

C2 este concentratie substantei in cel de-al doilea solvent.

Fiind o structura esentialmente lipidica, cu interior hidrofob, membrana celulara este o

bariera pentru majoritatea moleculelor hidrofile, impiedicand astfel pierderea substantelor
hidrosolubile din celula.
In functie de polaritatea lor, deci in functie de valoarea lui K, se constata ca
moleculele apolare (hidrofobe) mici, cum sunt O2, N2, benzenul, etc. se dizolva cu usurinta in
bistratul lipidic membranar si patrund cu usurinta in celula. Deasemenea, moleculele
neincarcate, dar polare, mici (H2O, ureea, CO2) difuzeaza cu usurinta prin membrana,
deoarece au un coeficient mare de partitie in lipide.

2. Dimensiunea moleculelor depinde de greutatea moleculara a substantei si de

configuratia ei spatiala, moleculele asimetrice avand un diametru mai mare decat cele
simetrice. Metabolitii (aminoacizi, monozaharide) trec foarte greu prin bistratul lipidic, iar
macromoleculele deloc, pentru transportul acestora din urma fiind necesare mecanisme
speciale de permeabilitate.

3. Sarcina electrica (gradientul de ionizare)

Bistratul lipidic membranar este impermeabil pentru orice molecule incarcate electric
(ioni), indiferent de talia acestora.
Cu toate acestea, membrana este permeabila, intr-un grad crescut, pentru un mare
numar de molecule polare si ionizate, de talie diferita: ioni, carbohidrati, aminoacizi,
nucleotide, etc. Transferul acestor molecule se realizeaza prin intermediul proteinelor
membranare de transport, prezente in toate tipurile de membrane biologice.
Unele proteine transportoare sunt strict specializate in transportul unei singure
substante solvite, dintr-o parte in cealalta a membranei, fiind numite proteine uniport. Alte
proteine sunt sisteme de cotransport, intervenind in transferul unui solvit concomitent sau
secvential cu un al unui al doilea solvit, fie in aceeasi directie (simport), fie in directie opusa
(antiport).
De exemplu, transportul intracelular al zaharurilor la multe bacterii depinde de
cotransportul H+ (simport), pe cand pompa de Na+-K+ realizeaza influxul de K+ si efluxul de
Na+, operand ca un antiport.

4. Marimea sarcinii electrice a ionilor, influenteaza, de asemenea, permeabilitatea.

Cationii (Na+, K+) si anionii (Cl+) monovalenti traverseaza mai usor membrana decat cei
bivalenti (Mg2+, Ca2+, SO42-), iar acestia, la randul lor, mai usor decat cei trivalenti (Fe3+).

5. Gradul de hidratare reduce difuziunea transmembranara.

De exemplu, Na+, desi are o raza atomica mai mica decat K+, este mai greu
permeabil, deoarece are un invelis de hidratare mai voluminos decat acesta din urma.
 6. pH-ul modifica permeabilitatea moleculelor prin membrana celulara.
De exemplu, permeabilitatea creste in cazul bazelor slabe (amine, alcaloizi) prin
cresterea pH-ului, datorita reducerii disocierii acestora. In cazul acizilor, cresterea pH-ului
induce cresterea disocierii acestora si in consecinta, reducerea permeabilitatii lor
membranare.
Tinand cont de toti acesti factori se constata de exemplu, ca H2O si moleculele mici,
nepolare sau neutre, difuzeaza foarte rapid prin bistratul lipidic, pe cand moleculele mari,
polare si in special ionii, patrund foarte greu prin aceste componente moleculare.