29. octombrie.

2018
CURS 1
Drept MEDICAL

 OG 1/2000

 Institutul de medicina legală Mima Minovici -> institute de medicina din marile centre
medicale -> servicii județene -> Cabinete de medicina legală

 Expertiza medico-legală a persoanei in viața și expertiza medico-legala- autopsie

 Certificat medico-legal va. Expertiza medico-legală

 Tanatologia- studiază moartea ființei umane. Viața și moartea la nivel celular și la nivelul
ființei. Viata obiectiva la nivel celular: metabolism, excitabilitate, reproducerea.

 Trepiedul vital sau Funcțiile vitale: 1. Activitatea sistemului nervos 2. Activitatea

respiratorie 3.activitatea cardio-circulatorie (inima+ sângele). Dacă una dintre funcții
cedează atrage după sine și prăbușirea celorlalte.

 Moartea: proces care evoluează in timp și începe cu dispariția funcțiilor vitale pana la moartea
ultimel celule. Etape: preagonie, agonie, moarte clinica ... moartea clinica e o faza reversibilă
a morții deoarece creierul rezista 3 pana la 5 minute fără oxigen.

 Biodreptul= o ramura a dreptului care își propune sa reglementeze juridic toate

achizițiile științifice in aplicarea lor umană, precum și comportamentul profesional din
domeniul științei vieții. In cadrul biodreptului se afirma dreptul medical care cuprinde
totalitatea normelor juridice care reglementează drepturile și obligațiile cadrelor
medicale și drepturile pacientului. Dm se referă astfel la diverse tipuri de răspundere
juridică cu care se pot confrunta cadrele medicale. Constituie obiect de reglementare al
dreptului medical și un șir de alte relații sociale, numite conexe sau auxiliare. Aceste
relații nu au ca obiect însăși acordarea de asistenta medicală, ci aspecte strâns legate de
asistenta medicala, cum sunt de exemplu relațiile in domeniul asigurării obligatorii de
asistenta medicală.

 Principiile dreptului medical:

I. PRINCIPII GENERALE CARACTERISTICE ÎNTREGULUI SISTEM DE
DREPT- egalitatea, non-discriminare, legalitatea etc.
II. PRINCIPII SPECIALE ALE DREPTULUI MEDICAL: legalitatea actului
medical (scris de un medic, semnătura și parafa, nr de înregistrare, datare,
concluzii, conținut, obligatoriu sa fie valabil- stampila); garantarea dreptului
la asistenta medicală (sa fii asigurat prin firma in care lucrezi); garantarea
dreptului la a doua opinie medicală; autodeterminarea individuală;
inviolabilității și intangibilitatea corpului uman (nu ai voie sa faci cercetări
medicale neautorizate pe ființe umane);
 05. noiembrie. 2018
CURS 2
Drept MEDICAL

Hiperextensia capului
Eliberarea cailor respiratorii
Luxația mandibulei
Pensarea nasului
Masaj cardiac Extern
(Ca sa nu moara creierul sângele trebuie menținut in circulație.)
 Moartea emisferelor celebrale 5 minute
 Moartea Centrilor inferiori 15 minute

Felul morții
1. Moartea neviolenta cauzată de factori interni, o boala de exemplu.
2. Moartea violenta depinde de acțiunea unui factor extern respectiv un agent traumatic
suficient de puternic ca sa cauzeze moartea.
 Accidente (munca, circulație etc.)
 Sinucideri
 Omucideri- exista doua entități mai deosebite: eutanasia și execuția(scaun electric,
spânzurătoare etc.)

Moartea clinica= lipsa activității cerebrale, activitate cardiaca 0, puls 0.

Raymond Moody- Life after life

Principii
1. Legalitatea actului medical semnifica faptul ca actul medical urmează sa se
desfășoare in conformitate cu standardele medicale, aceasta neputând avea loc dacă
legea interzice. (Ex. Eutanasia, avortul peste anumite săptămâni)
2. Garantarea dreptului la a doua opinie medicală in aceeași cauza medicală consta
in faptul ca pacientul are dreptul sa solicite opinia a doi sau mai mulți medici cu
privire la aceeași problema de sănătate. La fel și medicul are dreptul, uneori chiar
obligația, sa solicite opinia unuia sau a mai multor colegi de ai săi cu privire la
problemele de sănătate ale pacientului său. In acest ultim caz medicul este obligat sa
respecte datele de confidențialitate ale pacientului. Autodeterminarea presupune ca
pacientul este subiectul principal in luarea deciziilor cu privire la propria sănătate.
Deciziile pacientului trebuie luate in cunoștința de cauza prin informații aduse din
partea medicului. Astfel pacientul are dreptul sa aleagă instituția medicală, medicul
său, iar unde e posibil sa aleagă metodele de diagnosticare și tratament.
3. Inviolabilitatea și intangibilitatea corpului uman presupune ca orice intervenție
medicală poate avea loc numai cu acordul pacientului și desigur dacă nu este
interzisă de lege. Medicul nu poate acționa asupra pacientului in dauna acestuia sau
fără a avea perspective de a trata o maladie.
PRIMA RESPONSABILITATE MEDICALA
- Reclamant- Femeie 45 ani, etnie rromă.
- 2007 cezariana la Institutul de Ginecologie (s-a uitat un tampon/ o compresă în corpul
femeii), iar după 6 ani- în 2013- se operează la Spitalul Județean și se găsește și tamponul
uitat.
- Numita a fost internata 12- 26.08.2007 la maternitate. Diagnostic la internare IX G V P (9
gestă, 5 pară). Diagnostic la externare (naștere prematura, cordon înconjurat in jurul
gâtului)- făt viu, 36 săptămâni cu dubla circulară de cordon în jurul gâtului. Diverse
internări: diabet zaharat foarte grav, dislipidemie, obezitate, boala varicoasă etc.
- Internare 22-30.08.2013 peritonita (un chist a crescut prea mult și s-a spart, sângerare in
burta). In jurul tamponului s-a strâns puroi, dar nu s-a spart, neavând niciun efect negativ
asupra femeii ori a fătului.
→ operația din 2013 nu a avut nicio legătură cu cea din 2007
→nu există legătură de cauzalitate între compresa găsită și peritonită
→nu este angajată răspunderea medicală
 12. noiembrie. 2018
CURS 3- abs.
Drept Medical

 Moartea subită = se produce brusc la pacienții aparent sănătoși, pacienții cu boală cronică
sub control → moarte neviolentă
 Moartea suspectă = nu se știe felul morții, condițiile sau împrejurările în care a avut loc
(obligativ autopsie)
 Moartea aparentă = omul este aparent mort.

Contractul de asistență medicală = actul juridic civil care constă în acordul de voință
între două părți- prestatorul de servicii medicale și pacientul-, prin care prestatorul se obligă să
acorde anumite servicii medicale, iar pacientul se obligă să efectueze plata.

Trăsături:
 bilateral
 sinalagmatic
 cu titlu oneros
 de diligență (de mijloace, nu de rezultat- prestatorul se obligă să întreprindă toate
măsurile necesare pentru atingerea rezultatului dorit, dar nu se obligă la însuși rezultat)
 comutativ, nu aleatoriu (părțile își cunosc de la început responsabilitățile)
 inter vivos
 subiectiv (părțile nu pot ceda drepturile și obligațiile unor terți)
 principal, nu accesoriu (existența lui nu depinde de existența altuia)
 se consideră încheiat din momentul exprimării simplului acord de voință al părților fără a
fi necesară vreo formalitate

Condiții de valabilitate:
 consimțământ
 capacitate
 forma
 obiect
 cauză.

Responsabilitatea medicală = obligația medicului de a da socoteală asupra

rezultatelor ce decurg din îndeplinirea sau neîndeplinirea unor îndatoriri ce compun normele
specifice de conduită profesională, el trebuind să suporte consecințele pentru abaterile de la
normele etice medicale sau pentru prejudiciile cauzate bolnavului în diferite etape ale activității
medicale.
Există în acest sens o etică și o răspundere în etape a medicului în stabilirea diagnosticului,
conduitei terapeutice și a urmăririi bolnavului până la vindecare și după vindecare, această
răspundere incluzând și prevenirea îmbolnăvirilor.
Responsabilitatea medicală se extinde în mod practic la tot personalul medical care acordă
servicii medicale și care cuprinde: medicul, medicul dentist, farmacistul, asistentul medical,
moașa.
Răspunderea în etape:
- anamneza →antecedente heredocolaterale
→antecedente personale
- examenul obiectiv (aparate și sisteme)
- investigații paraclinice (laborator imagistică)

Bazele juridice ale răspunderii medicale

Elementele raportului medical sunt subiectul, conținutul și obiectul.
1) Subiecții raportul medical juridic sunt persoanele fizice (medicii, pacienții, asistenții) și
persoanele juridice (spitalul, policlinicile, CAS, colegiul medicilor) care sunt titulari de
drepturi și obligații.
2) Conținutul raportului juridic medical reprezintă totalitatea drepturilor și obligațiilor
subiecților între care se desfășoară o relație socială și care sunt prevăzute de norma
juridică medicală.
3) Obiectul raportului juridic medical constă în acțiunile sau inacțiunile la care sunt
îndatorate părțile ori pe care acestea sunt ținute să le respecte sau cu alte cuvinte conduita
pe care o pot avea sau trebuie să o aibă părțile.

Medicul poate stabili următoarele raporturi juridice:

 Medic- pacient
 Medic- medic
 Medic- asistent medical
 Medic- instituții medicale inclusiv Colegiul Medicilor și Ministerul Sănătății
 26. noiembrie.2018
Curs 4
DREPT MEDICAL

Răspunderea juridică
1. Intenție: vinovatul (medicul) prevede și cunoaște rezultatul faptei sale și urmărește
producerea acelui rezultat.
2. Culpa- 2 forme: neglijența și imprudenta. Neglijența: medicul nu își da seama de
caracterul nelegal al faptei sale ei nu prevede consecințele acesteia, deși trebuia și putea
in circumstanțele date sa le prevadă. Imprudenta: medicul își da seama de caracterul
nelegal al faptei sale și prevede consecințele acesteia pe care nu le accepta, sperând in
mod ușuratic ca ele nu se vor produce.

Răspunderea juridică îmbracă doua forme principale care nu se exclud reciproc- răspunderea
penală și răspunderea civilă:
1. Răspunderea penală consta in obligația oricărei persoane care a săvârșit o infracțiune de
a suporta o sancțiune penală. Răspunderea civilă consta in obligația oricărei persoane
care a produs cuiva un prejudiciu de a-l repara.
2. Răspunderea civilă poate fi:
-delictuală, când își are originea in comiterea unei fapte ilicite.
-contractuala, când provine din încălcarea prevederilor unui contract.

Prejudicierea unui pacient poate atrage diverse forme ale răspunderii juridice:
1. Răspunderea penală prevăzută de codul penal
2. Răspunderea civilă prevăzută de codul civil
o Delictuala- legea nr. 95/2006 a sănătății, titlul xv
o Contractuala- codul muncii

 Carlos Castanieda
 J. Silva- mnemotehnica
 Perfect mind
 Robert Monroe
 Alexander Eben

RESPONSABILITATEA MEDICALĂ
 Pisica a zgâriat stăpâna. Medicul i-a tratat zgârieturile, dar a rămas o rana mai adânca. I-a
prescris tratament medical și recomandare examen de boli infecțioase. A urmat
tratamentul medicamentos, însă nu a respectat recomandarea. Drept urmare, a avut nevoie
de operație la mana și a reclamat medicul scapă medicul de responsabilitate.
 Bărbat 55 ani reclama un medic urolog. 21.07.2014 merge la medicul urolog care
efectuează o cistostopie, însă la câteva luni- urinează mai greu+ dureri. Investigații in
2015- obstrucție pe uretra rinichiului stâng care nu a existat in 2014, despre care persoana
spune ca a apărut urmare a operației făcute de medicul urolog.
 Rinichi stâng normal, fara semne de obstrucție. Dacă doctorul i ar fi obsturat uretrei
simptomele ar fi apărut in câteva ore, nu după luni, așa cum specifica pacientul.
 03. decembrie. 2018
Curs 5
DREPT MEDICAL

Răspunderea penală a medicului:

- infracțiune care prezintă pericol social
- vinovăție
În dreptul penal formele vinovăției sunt intenția și culpa. În situațiile în care pacienții sunt
prejudiciați în urma exercitării profesiei medicale, forma de vinovăție este culpa fie sub forma
imprudenței, fie a neglijenței.
Vinovăția cu intenția medicului:
1) uciderea la cererea victimei eutanasiere art. 190 CP
2) înlesnirea sinuciderii sau suicidul asistat
3) provocare ilegala a avortului
4) divulgarea secretului profesional art. 227 CP- divulgarea fără drept a unor date de
către acela căruia i-au fost încredințate sau de care a luat cunoștință în virtutea
profesiei sau funcției, dacă fapta este de natură a aduce prejudicii unei persoane
5) exercitarea fără drept a unei profesii
6) depășirea competenței profesionale care a adus prejudicii pacientului

Răspunderea juridică individuala a personalului medical

1. lipsa pregătirii profesionale minim acceptabile, respectiv cunoștințe medicale insuficiente
în exercitarea profesiei, incluzând și efectuarea activității medicale cu conținut greșite
2. acordarea unei asistențe medicale neadecvate- personalul medical are obligația aplicării
standardelor terapeutice stabilite prin ghidul de practică în specialitatea respectivă,
aprobate la nivel național sau în lipsa acestora a standardelor cunoscute de comunitatea
medicala specialității respective.
3. nerespectarea reglementărilor privind confidențialitatea, legea drepturilor pacienților,
codul de deontologie medicală a colegiului medicilor
4. nerespectarea reglementărilor privind consimțământul informat
5. exprimarea consimțământului informat al pacientului pentru tratament nu înlătură
responsabilitatea medicului pentru eventualele erori profesionale
 10. decembrie. 2018
Curs 6
DREPT MEDICAL

13.02.2018, EP, 14:00- examen medical

RESPOSNSABILITATEA MEDICULUI
•Nerespectarea reglementărilor privind obligativitatea acordării asistentei medicale
A) personalul medical are obligația de a accepta orice pacient in situații de
urgentă, când lipsa asistentei medicale specifice poate pune in pericol in mod grav și
ireversibil sănătatea sau chiar viața pacientului.
B) personalul medical nu poate refuza sa acorde asistenta medicala/ îngrijiri de
sănătate pe criterii etnice, religioase și orientare sexuală sau pe alte criterii de
discriminare interzise de lege
C) personalul medical angajat al unei instituții furnizoare de servicii medicale are
obligația acordării asistentei medicale/ îngrijirilor de sănătate pacientului care are dreptul
de a le primi in cadrul acelei instituții

•Depășirea limitel competentei

A) medicul poate executa o activitate medicala doar dacă are pregătire teoretica și
practica suficientă pentru aceasta
B) dacă in urma examinării sau in cursul tratamentului medicul considera ca nu
are suficiente cunoștințe ori experiența pentru a-i asigura pacientului o asistenta
corespunzătoare trebuie sa solicite prin orice mijloace un consult cu alți specialiști sau sa
îndrume bolnavul către aceștia. Aceasta prevedere nu se aplica desigur in cazuri de
urgentă vitală, care nu poate fi rezolvată altfel, sau când nu este disponibil personal
medical cu competentă necesară.
C) niciunui medic nu i se poate imputa ca nu a posedat acea capacitate
profesională pe care numai medicii de o valoare excepțională o au atâta timp cât din
împrejurările concrete rezulta ca și-a desfășurat activitatea la un nivel corespunzător
pregătirii profesionale, posibilităților locale și cu respectarea regulilor de tehnica și știință
medicala.

Situații in care personalul medical este exonerat de răspunderea juridică individuală:

 Condiții de lucru: dotare insuficienta cu echipament de diagnostic și tratament
 Efecte adverse, complicații și riscuri in general acceptate ale metodelor de investigație și
tratament
 Infecții nosocomiale (Infecții intraspitalicesti cu germeni) in care răspunderea juridică
este a unităților sanitar in afara de situația in care poate dovedi interventia unor cauze
externe exoneratoare
 Vicii ascunse ale materialelor sanitare, ale echipamentelor și dispozitivelor medicale, ale
substanțelor utilizate.
→ Răspunderea juridică in aceste cazuri este a unităților sanitare furnizoare de servicii
medicale și a producătorilor de echipamente și dispozitive medicale, substanțe medicamentoase
și materiale sanitare.
 Expertiza medico legală a capacității de munca- după accidente traimatice (concedii =
incapacitate temporara)

Deficiență funcțională Incapacitate Grad de invaliditate

Fără deficiență funcțională 0- 19% -
Deficiență funcțională usoară 20- 49 % -
Deficiență funcțională medie 50- 69 % III
Deficiență funcțională accentuată 70- 89 % II
Deficiență funcțională gravă 90- 100% I

 GR 3- se poate servi acasă și chiar poate munci dar la program redus (4h) sau 8h intr un
serviciu mai ușor.
 GR 2- acasă se mai descurca dar nu mai poate munci.
 GR 1- are nevoie de asistenta
 Expertiza medico-legală a capacității de muncă
În practica medico-legală, în majoritatea cazurilor, expertiza medico-legală pentru evaluarea capacității de
muncă este solicitată în urma unor traumatisme majore suferite în condiții variate (agresiuni, accidente de circulație,
accidente de muncă, etc), care prin consecințelel lor determină scăderea ori pierderea acesteia, temporar sau
definitiv.
Astfel, în cazul unei infracțiuni contra vieții, integrității corporale și sănătății unei persoanem indiferent
dacă aceasta a fost săvârșită cu intenție sau din culpă, după rezolvarea laturii penale, adeseori apare necesitatea
reparării prejudiciului material creat ca urmare a infracțiunii.
Acest aspect este reglementat de Codul Civil, care prin Art. 998-999 stipulează faptul că orice faptă a
omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara, respectiv omul
este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau
prin imprudență sa.
Aceste reglementări sunt de ordin general, și se referă la despăgubirea materială a daunelor rezultate dintr-
o acțiune comisivă sau omisivă.
Pe lângă compensarea materială pe care o poate solicita pentru valoarea bunurilor deteriorate în cadrul unei
contravenții sau infracțiuni soldate cu leziuni corporale, victima poate solicita despăgubiri materiale referitoare la
diferența de retribuție pe perioada incapacității temporare de muncă, diferența de retribuție în cazul necesității
schimbării locului de muncă, cheltuieli pentru îngrijiri medicale sau asigurarea unei retribuții periodice în cazul
unei invalidități permanente.
Expertiza medico-legală a capacității de muncă poate fi solicitată și în cazul unor afecțiuni netraumatice,
cum ar fi stabilirea posibilității de încadrare în muncă, stabilirea aptitudinilor de a exercita o anumită profesie, sau
acordarea unor pensii de întreținere. De exemplă, în caz de divorț, când unul din partenerei, de regulă soția, nu are
pe motive de sănătate nicio posibilitate de întreținere, se face o evaluare a gradului de invaliditate și implicit de
incapacitate de muncă, consecutiv afecțiunilor medicale contractate în timpul căsătoriei.
Capacitatea de muncă se consideră ca fiind păstrată, dacă ansamblul stării funcționale a organismului
corespunde solicitărilor profesiei și al muncii efectuate concret, respectiv dacă acestă stare permite practic, fără
daune pentru sănătate și producție, să se execute o anumită muncă profesională.
Pierderea capacității de muncă poate fi temporară sau definitivă.
Se consideră capacitatea de muncă pierdută definitiv atunci când starea funcțională a organisnmului uman
nu corespunde solicitărilor profesiei și muncii executate concret, dacă exercitarea muncii va atrage după sine
înrăutățirea stării sănătății și daune în producție, altfel spus, dacă individul este lipsit pe timp îndelungat sau
permanent de posibilitatea executării unor munci profesionale. Această stare corespunde gradelor de invaliditate I
și II.
Capacitatea de muncă se consideră mult redusă, când starea funcțională a individului nu permite continuarea
exercitării muncii profesionale, el trebuind să fie transferat pe timp îndelungat în alt tip de muncă, ale cărei solicitări
să corespundă cu starea funcțională a organismului. În această categorie se incadrează gradul III de invaliditate.
 Invaliditatea este ca atare o stare a organismului uman, caracterizată prin pierderea permanentă sau de lungă
durată a capacității de muncă profesională, sau prin limitarea ei considerabilă, impunându-se implicit neceistatea
unui ajutor social din partea statului.
În conformitate cu Normele procedurale privind efectuarea expetizelor, a constatărilor și a altor lucrări
medico-legale, expertiza medico-legală a capacității de muncă se face prin examinarea nemijlocită a persoanei de
către o comisie care este formată dintr-un medic legist, care este președintele comisiei, un medic specialist, în
funcție de afecțiunile de care suferă persoana în cauză, și un medic specialist în expertixza medicală a capacității
de muncă.
În stabilirea diagnosticului clinic și a deficitului funcțional, persoana expertizată poate fi îndrumată pentru
examinări clinice, paraclinice și explorări funcționale complementare. În unele cazuri, pentru o evaluare cât mai
completă, se impune internarea în unități spitalicești de specialitate.
Pentru o mai bună precizie în stabilirea în dinamică a gradului de incapacitate de muncă, deficiența
funcțională de poate stabili în procente, prin intermediul incapacității adaptative a pacientului, de către medicul
expert capacitate de muncă. Acest procent este varibil pe parcursul evoluției leziunilor traumatice și a stărilor
sechelare, ori a bolilor de care suferă persoana în cauză, putându-se schimba implicit și gradul de deficiență
funcțională și de invaliditate.
Relația dintre cei trei factori este reprezentat în tabelul următor.
Deficiență funcțională Incapacitate adaptativă Grad de invaliditate

Fără deficiență funcțională 0 – 19 % 0

Deficiență funcțională ușoară 20 – 49 % 0

Deficiență funcțională medie 50 – 69 % III

Deficiență funcțională accentuată 70- 89 % II

Deficiență funcțională gravă 90 – 100 % I

Invaliditatea de gradul I. semnifică pierderea totală a capacității de muncă, asociată cu imposibilitatea
victimei de a se autoîngriji, fiind nevioe de supraveghere și îngrijire din partea altei persoane.
Invaliditatea de gradul II. constă în pierderea totală a capacității de muncă, dar cu posibilitatea invalidului
de a se servi, fără ajutorul altei persoane.
 Invaliditatea de gradul III constă în pierderea parțială a capacității de muncă, invalidul având păosibilitatea
de a-și continua activitatea la același loc de muncă, dar cu program redus, sau poate desfășura o activitate mai
ușoară, cu program normal de lucru.
Evaluarea capacității de muncă se face în mod obișnuit prin încadrarea într-unul din cele trei grade de
invaliditate. În situația în care instanța de judecată solicită în mod expres, reducerea capacității de muncă se poate
evalua procentual, prin gradul de incapacitate adaptativă, stabilită de către medicul expert capacitate de muncă.
Această situația aparte se întâlnește de regulă în cazurile în care deficitul funcțional este mai redus, nepermițând
incadrarea în niciun grad de invaliditatate, și se solicită pentru a se putea cuantifica despăgubirile materiale.
Evaluarea capacității de muncă poate ridica probleme mai deosebite în cazurile în care persoana expertizată
este în vârstă, sau prezintă afecțiuni patologice preexistente. În aceste cazuri trebuie să se țină cont mde faptul că
în momentul traumatismului persoana în cauză prezenta deja o invaliditate prin vârstă ori bolile de care suferea, și
care nu pot fi puse pe seama traumatismului, fiind necesară deci o diferențiere între invaliditatea preexistentă și cea
consecutivă traumatismului incriminat. Practic, în aceste situații, se impune evaluarea invalidității preexistente și
trebuie apreciat dacă traumatismul a agravat sau nu invaliditatea existentă, și în ce măsură.
Caracterul permanent al invalidității poate fi stabilit numai dup epizarea tuturor posibilităților terapeutice
medico-chirurgicale și de recuperare, și în situațiile în care a fost demonstrat cu certitudine caracterul ireversibil al
afecțiunii incriminate. În general este indicat ca expertiza medico-legală să se efectueze după un interval de timp
mai mare de la evenimentul traumatic, și după epuizare oricărei posibilități de recuperare.
Există și cazuri în care persoana în cauză nu cooperează, în sensul refuzului efectuării tratamentelor medico-
chirurgicale recomandate, încercând astfel obținerea unor beneficii materiale. În aceste cazuri, în raportul de
expertiză se va consemnarea necesitatea efecturăii intervenției chirurgicale, iar gradul de invaliditate se va aprecia
numai după efectuarea acesteia.
Mai sunt și situații în care rezultatul intervenției chirurgicale posibile în cauză să aibe șanse incerte de
reușită, ori intervenția în sine comportă riscuri vitale sau de altă natură, caz în care refuzul acesteia nu poate fi
imputabilă pacientului. De asemenea, în situația în care posibilitățile de recuperare sunt parțiale sau îndoielnice,
invaliditatea se va acorda pentru o perioadă limitată, în general de șase luni pentru gradul III și de un an pentru
celelalte grade, cu reexaminarea după expirarea termenului de revizuire stabilit de către medicul expert capacitate
de muncă.
Obiectivele expertizei medico-legale a capacității de muncă netraumatice se referă la stabilirea
diagnosticului morfofuncțional al afecțiunilor patologice invalidante, la evaluarea capacității de muncă (gradului
de invaliditate) și stabilirea caracterului temporar sau permanent al acesteia.
Din punct de vedere metodologic Consiliul superior de medicină legală, pentru a se putea da curs
dispozițiilor instanțelor de judecată investite să soluționeze acțiunile petenților prin care sunt contestate, în baza
art. 71 aliniat (9) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice deciziile emise, conform legii,
de Comisia Superioară de Expertiză Medicală a Capacității de Muncă din cadrul Institutului Național de Expertiză
Medicală și Recuperare a Capacității de Muncă cu privire la capacitatea de muncă și implicit de acordare a pensiei
de invaliditate, prin efectuarea în astfel de situații, a unor expertize medico-legale, prin care însă să nu se încalce
legislația specifică, atât cea medico-legală, cât și cea care reglementeză modul de efectuare a expertizei medicale
a capacității de muncă, astfel încât să nu se depășească competențele profesionale specifice celor două domenii
distincte de activitate, defalchează tre situații specifice:
1. Expertiza medico-legală ce are ca obiect și evaluarea capacității de muncă în vederea determinării
gradului de invaliditate, cu excepția cazurilor de natură civilă ce vizează stabilirea unor drepturi de asigurări sociale,
se efectuează, potrivit competenței teritoriale, la nivelul unui serviciu județean de medicină legală, ori a un ui
institut medico-legal, urmând ca după o primă evaluare medico-legală să se poată parcurge și celelalte etape ale
competenței-funcțional-științifice prevăzute în legislație (avizul unei comisii de control și avizare a actelor medico-
legale, noua expertiză medico-legală, avizul Comisiei superioare medico-legale) cu precizarea faptului că stabilirea
capacității de muncă în vederea determinării gradului de invaliditate revine medicului expert al asigurărilor sociale,
de la casele teritoriale de pensii, de unde va fi solicitat, de către instituția medico-legală competentă teritorial, să
facî parte din componența comisie medico-legale.
2. Expertiza medico-legală ce are ca obiect și evaluarea capacității de muncă în vederea determinării
gradului de invaliditate, în cazurile de natură civilă ce vizează stabilirea unor drepturi de asigurări sociale atunci
când este contestată decizia medicală asupra capacității de muncă emisă de o comisie medicală de contestații, se
efectuează, potrivit competenței teritoriale, la nivelul unui institut medico-legal, cu precizarea faptului că
stabilirea capacității de muncă în vederea determinării gradului de invaliditate se face prin expertizarea medicală,
contra cost, a persoanei contestatate la nivelul Comisiei Superioare de Expertiză Medicală a Capacității de Muncă
din cadrul Institutului Național de Expertiză Medicală și Recuperare a Capacității de Muncă.
3. medico-legală ce are ca obiect și evaluarea capacității de muncă în vederea determinării gradului de
invaliditate, indiferent de natura traumatică sau patologică a afecțiunilor pe care le prezintă persoana contestatară,
în litigiile de asigurări sociale determinate de contestarea deciziilor medicale asupra capacității demuncă emise
de Comisia Superioară de Experiză Medicală a Capacității de Muncă din cadrul I.N.E.M.R.C.M, se efectuează
numai la nivelul INML Mina Minovici București, de către o comisie interdisciplinară formată din doi medici
legiști numiți de directorul instituției, un medic expert al asigurărilor sociale din cadrul I.N.E.M.R.C.M numit de
directorul instituției, și medici din diferite specialități medicale, din cadrul rețelei sanitare a Ministerului Sănătății
sau Ministerul Apărării Naționale, în funcție de patologia ce trebuie demonstată.
 CONSIMȚĂMÂNTUL INFORMAT

Orice pacient are dreptul legal să decidă ce proceduri medicale pot fi aplicate corpului său, dar pentru a
decide în cunoștință de cauză, el trebuie informat corespunzător și la timp.
Potrivit Art. 6 din Legea nr,46/2003, pacientul are dreptul de a fi informat asupra stării sale de sănătate, a
intervențiilor medicale propuse, a riscurilor potențiale ale fiecărei proceduri,a alternativelor existente la procedurile
propuse, inclusiv asupra neefectuării tratamentului și nerespectării recomandărilor medicale, precum și cu privire
la date despre diagnostic și prognostic.
Principiul de bază este conceptul de autodeterminare, ceea ce presupune că fiecare individ este responsabil
de propriile sale acțiuni și de propriul corp, astfel încât, orice decizie aparține pacientului, medicul acționând în
calitate de consilier al acestuia.
Consimțământul informat reprezintă autorizarea de către pacient a unei intervenții medicale în cunoștință
de cauză, implicând trei componente pentru a fi valid:
- informarea presupune furnizarea de date și informații medicale relevante de către medic, cu privire la
diagnosticul și căile de tratament, cu riscurile acestora, pe înțelesul pacientului.
- capacitate de decizie, adică abilitatea pacientului de înțelegere, alegere sau respingere a unei intervenții,
comunicarea consimțământului și aprecierea consecințelor deciziilor sale.
- decizia independentă se referă la dreptul pacientului de a lua o decizie liberă, fără constrângeri sau
manipulări de orice fel.
Caracteristicile consimțământului informat
Pentru a fi legal, consințământul trebuie să fie informat, ceea ce presupune că pacientul să cunoască și să
înțeleagă informațiile care i se transmit.
Art. 660 din Legea Nr. 95/2006 reglementează modalitatea de transmitere a informațiilor medicale: în
obținerea acordului scris al pacientului, medicul, medicul dentist, asistentul medical, moașa, sunt datori să prezinte
pacientului informații la un nivel științific rezonabil pentru puterea de înțelegere a acestuia.
Pacientul analfabet sau care nu vede, i se va citi cu voce tare textul acordului, după care va fi întrebat dacă
aceasta reprezintă voința sa, medicul urmând să facă o mențiune în acest sens pe acordul scris. Informațiile vor fi
prezentate într-o formă care să fie pe înțelesul pacientului, într-o manieră neutră, care să nu îl influențeze, ținând
cont de nivelul cultural și proveniența socială a acestuia.
În conținutul consimțământului se va face referire directă la tratamentul propus, fiind de preferat să se
comunice orice informație utilă pentru a se lua o decizie în deplină cunoștință de cauză. Pacientul poate pune
întrebări, la care medicul este dator să răspundă pe înțelesul acestuia. În cazul cetățenilor străini, aceștia au dreptul
de aprimi informații într-o limbă de circulație internațională, sau prin intermediul unui traducător, dacă nu cunosc
o astfel de limbă. Pacientul poate indica dacă dorește ca o altă persoană să primească informațiile în numele său.
 Conținutul consimțământului informat
Potrivit Art. 8 din Normele metodologice ale Legii 95/2006, acordul scris al pacientului trebuie să conțină
în mod obligatoriu următoarele elemente:
- numele, prenumele, domiciliul;
- actul medical la care urmează a fi supus;
- descrierea pe scurt a informațiilor ce i-au fost furnizate de către medic, medicul dentist, asistentul medical,
moașa;
- acordul exprimat fără echivoc pentru efectuarea actului medical;
- semnătura și data exprimării acordului.
Acordul informat trebuie să cuprindă următoarele:
- descrierea tratamentului propus, în ceea ce privește natura acestuia, modul de derulare, scopul și/sau
beneficiul traumatic anticipat, precum și a perspectivelor terapeutice;
- riscurile imediate importante implicate de tratamentul propus, inclusiv efectele adverse, durere, disconfort,
care îi pot afecta pacientului integritatea fizică sau psihică cu caracter definitiv sau temporar (pierdere de organ,
infirmitate, sluțire, etc);
- nu este necesar a se prezenta riscul de infecție;
- nu este necesar și nici benefic a se prezenta rezultatele statistice privind hazardul în procedura respectivă;
- se vor indica perspectivele și pericolele unui tratament medical alternativ, sau a lipsei de tratament;
- faptul că tratamentrul poate consta într-o metodă nou aplicată, dacă este cazul.
Atitudinea față de consimțământ și conduita medicului decurg din tipul intervenției asupra pacientului:
- intervenția de urgență nu cere avertizarea asupra riscurilor;
- intervenția utilă cere avertizarea asupra riscurilor grave posibile;
- intervenția de lux cere avertizarea asupra tuturoro riscurilor.
Consimțământul informat este necesar ori de câte ori pacientul este supus unui act medical ce poate fi
agresiv, cum ar fi intervențiile anestezice, chirurgicale, diagnostice invazive, dar și în cazul tratamentelor medicale
agresive (vaccinuri) sau noi.
 Excepții de la regula consimțământului informat
În anumite situații, obținerea consimțământului informat al pacientului nu este obligatoriu, astfel:
1. Situații de urgență ce necesită intervenții asupra unor pacienți incapabili de a reacționa, și de a-și exprima
voința, în astfel de situații acordarea ajutorului imediat fiind necesar pentru salvarea mvieții sau menținerea stabilă
a stării de sănătate a pacientului.
2. Tulburări psihice grave ce necesită internare nevoluntară, acesta reprezentând perico social imediat atât
pentru sine, cât și pentru societate.
3. Tratamentul pacienților iresponsabili cu boli transmisibile.
4. Privilegiul terapeutic.
Uneori este necesar să se ascundă unele informații traumatizante pentru pacient în procesul obținerii
consimțământului pentru tratament, cum este de exemplu cazul celor suferinzi de boli incurabile.
Dreptul pacientului de a ști sau de afi informat despre seriozitatea bolii sale, trebuie să fie pus în balanță cu
dreptul de a nu ști, atunci când faptul de a fi informat poate cauza o stare traumatizantă de neajutorare și de cădere
psihică, din moment ce pentru supraviețuire este necesar un comportament activ, centrat pe rezolvarea problemelor.
Dreptul de a nu ști este foarte important când se furnizează informații despre o predispoziție genetică, sau
depistarea precoce a unor boli aflate în stare latentă, ce se va manifesta peste mulți ani, cum ar fi boala Huntington.
Pe de altă parte, acest drept de a nu ști, nu este aplicabil în cazul în care unei persoane trebuie să îi fie furnizate
informații care să îi permită să protejeze alte persoane, prin adaptarea comportamentului, cum este rezultatul pozitiv
al unui test pentru o boală cu transmitere sexuală, și care nu trebuie ascuns pacientului.
Pacienții fără discernământ
Pacienții incapabili, fără discernământ sunt persoane care nu au capacitatea de a înțelege natura bolii bolii
sale, pentru care este recomandat tratamentul, și nu sunt apte să aprecieze consecințele deciziei sale de a-și da sau
nu consimțământul.
Această situație se întâlnește cel mai frecvent în caz de boală psihică sau deficiență mintală.
Capacitatea persoanei poate să fie deplină sau afectată în grade variate, iar aptitudinea unui individ de a lua
decizii poate varia în decursul timpului și în funcție de circumstanțe diferite.
Pacientul trebuie implicat în cel mai înalt grad posibil în procesul de elaborare a planului de tratament, chiar
și atunci când este suficient consimțământul reprezentantului legal. Nu orice tip de judecată perturbată sau de
gândire dezechilibrată anulează capacitatea mintală a individului.
Spre exemplu, în cazul pacienților cu demență, nu trebuie să se presupună în mod automat că și-au pierdut
capacitatrea de a consimți, deoarece aceasta devine limitată gradual și progresiv, pe măsură ce boala progresează.
Reprezentantul legal (tutore, curator) este autorizat de a-și da consimțământul pentru tratamentul medical,
dacă acesta este necesar, dar acesta trebuie să acționeze cu respectarea intereselor celui aflat în grija sa (ar trebui
să ia aceleași decizii pe care le-ar fi luat pacientul în cazul în care ar fi fost capabil), deciziile anterioare alșe
pacientului putând fi orientative în acest sens.
 Dacă reprezentantul legal refuză luarea deciziei, iar medicul consideră că este în interesul pacientului, deicia
este declinată unei comisii medicale formată din trei medici pentru cei internați în spital, și din doi medici pentru
cei din ambulator.

Pacienții minori
Cu toate că minorul are capacitatea juridică încă din naștere, datorită vârstei fragede, slăbiciunii fizice și a
lipsei de experiență, legea stabilește că aceștia să își manifeste voința prin intermediul reprezentanților legali, până
la îndeplinirea vârstei de 18 ani.
Pe perioada minorității este necesar consimțământul reprezentantului legal al copilului.
Minorul își poate exprima consimțământul în absența părinților sau a reprezentantului legal, în următoarele
condiții:
- situații de urgență, când părinții sau reprezentantul legal nu pot fi contactați în timp util, iar minorul are
discernământul necesar pentru a înțelege situația medicală în care se află;
- situații medicale legate de diagnosticul și/sau tratamentul problemelor sexuale și reproductive, la
solicitarea expresă a minorului cu vârsta de peste 14 ani.

Expertiza medico-legală a capacității de muncă

În practica medico-legală, în majoritatea cazurilor, expertiza medico-legală pentru evaluarea capacității de
muncă este solicitată în urma unor traumatisme majore suferite în condiții variate (agresiuni, accidente de circulație,
accidente de muncă, etc), care prin consecințelel lor determină scăderea ori pierderea acesteia, temporar sau
definitiv.
Astfel, în cazul unei infracțiuni contra vieții, integrității corporale și sănătății unei persoanem indiferent
dacă aceasta a fost săvârșită cu intenție sau din culpă, după rezolvarea laturii penale, adeseori apare necesitatea
reparării prejudiciului material creat ca urmare a infracțiunii.
Acest aspect este reglementat de Codul Civil, care prin Art. 998-999 stipulează faptul că orice faptă a
omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara, respectiv omul
este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau
prin imprudență sa.
Aceste reglementări sunt de ordin general, și se referă la despăgubirea materială a daunelor rezultate dintr-
o acțiune comisivă sau omisivă.
Pe lângă compensarea materială pe care o poate solicita pentru valoarea bunurilor deteriorate în cadrul unei
contravenții sau infracțiuni soldate cu leziuni corporale, victima poate solicita despăgubiri materiale referitoare la
diferența de retribuție pe perioada incapacității temporare de muncă, diferența de retribuție în cazul necesității
schimbării locului de muncă, cheltuieli pentru îngrijiri medicale sau asigurarea unei retribuții periodice în cazul
unei invalidități permanente.
Expertiza medico-legală a capacității de muncă poate fi solicitată și în cazul unor afecțiuni netraumatice,
cum ar fi stabilirea posibilității de încadrare în muncă, stabilirea aptitudinilor de a exercita o anumită profesie, sau
acordarea unor pensii de întreținere. De exemplă, în caz de divorț, când unul din partenerei, de regulă soția, nu are
pe motive de sănătate nicio posibilitate de întreținere, se face o evaluare a gradului de invaliditate și implicit de
incapacitate de muncă, consecutiv afecțiunilor medicale contractate în timpul căsătoriei.
Capacitatea de muncă se consideră ca fiind păstrată, dacă ansamblul stării funcționale a organismului
corespunde solicitărilor profesiei și al muncii efectuate concret, respectiv dacă acestă stare permite practic, fără
daune pentru sănătate și producție, să se execute o anumită muncă profesională.
Pierderea capacității de muncă poate fi temporară sau definitivă.
Se consideră capacitatea de muncă pierdută definitiv atunci când starea funcțională a organisnmului uman
nu corespunde solicitărilor profesiei și muncii executate concret, dacă exercitarea muncii va atrage după sine
înrăutățirea stării sănătății și daune în producție, altfel spus, dacă individul este lipsit pe timp îndelungat sau
permanent de posibilitatea executării unor munci profesionale. Această stare corespunde gradelor de invaliditate I
și II.
Capacitatea de muncă se consideră mult redusă, când starea funcțională a individului nu permite continuarea
exercitării muncii profesionale, el trebuind să fie transferat pe timp îndelungat în alt tip de muncă, ale cărei solicitări
să corespundă cu starea funcțională a organismului. În această categorie se incadrează gradul III de invaliditate.
Invaliditatea este ca atare o stare a organismului uman, caracterizată prin pierderea permanentă sau de lungă
durată a capacității de muncă profesională, sau prin limitarea ei considerabilă, impunându-se implicit neceistatea
unui ajutor social din partea statului.

Consimțământul informat
Orice pacient are dreptul legal să decidă ce proceduri medicale pot fi aplicate corpului său, dar pentru a
decide în cunoștință de cauză, el trebuie informat corespunzător și la timp.
Potrivit Art. 6 din Legea nr,46/2003, pacientul are dreptul de a fi informat asupra stării sale de sănătate, a
intervențiilor medicale propuse, a riscurilor potențiale ale fiecărei proceduri,a alternativelor existente la procedurile
propuse, inclusiv asupra neefectuării tratamentului și nerespectării recomandărilor medicale, precum și cu privire
la date despre diagnostic și prognostic.
Principiul de bază este conceptul de autodeterminare.