CAPITOLUL 1

Preocupări arheologice și antropologice în sfera studiilor funerare

1.1 Studiile funerare - preocupări arheologice și antropologice

până la jumătatea secolului al XX-lea

Înainte de a discuta despre relația dintre antropologia fizică și arheologia funerară,

am considerat ca fiind o premisă necesară definirea arheologiei funerare (funerary
archaeology; burial archaeology; archaeology of death and burial) ca domeniu de studiu
pentru cercetătorul contemporan. Cum a fost percepută arheologia funerară în cadrul celor
două curente majore de gândire: procesualismul și postprocesualismul? Care este cadrul
teoretico-metodologic în care au fost analizate practicile funerare și întreg ansamblul funerar?
Încercarea de a răspunde la aceste întrebări constituie obiectivul principal al acestei prime
părți a lucrării.
În secolul al XIX-lea, cele mai multe date cu privire la Neolitic, Epoca Bronzului și
cea a Fierului veneau din contexte funerare, așezările fiind mai puțin vizibile,cu unele
excepții, cum este cazul tell-urilor din sud-estul Europei (Chapman et al. 1981: 3). Astfel,
zonele funerare constituie obiectul unor săpături arheologice sistematice, urmate de publicații
de proporții (Greenwell 18775; Jewitt 18706; Anderson 18867). În acest context merită
discutate cercetările arheologului danez Jens J. A. Worsaae. Apariția lucrării sale, The
Primeval Antiquities of Denmark (Worsaae 1849), reprezintă un moment important în istoria
arheologiei. Worsaae aplică și demonstrează validitatea sistemului tripartit al lui Thomsen în
cercetarea complexelor funerare. Acestea sunt încadrate cronologic, fie prin referire la
tipologia artefactelor sau la morfologia mormintelor, fie prin observarea secvențelor
stratigrafice. Worsaae, la fel ca precursorul său, Thomsen, punea accent pe contextul
descoperirilor, mai puțin pe elaborarea unei tipologii a artefactelor în sine (Greene & Moore

5
Prezintă peste 230 de movile funerare aparținând perioadei pre-romane, grupate pe criteriul distribuției
geografice. O parte importantă (pp. 537-622) este dedicată analizei craniilor indivizilor descoperiți în morminte.
6
Promova o arheologie istorică, care avea ca obiectiv înregistrarea faptelor, nicidecum o încercare de
reconstruire a vieților constructorilor acelor structuri funerare, sau a altor „extraneous matters“ (Jewitt 1870:
xxiii); preocupat de poziția defuncților în cadrul complexului funerar, atât de rit, cât și de ritual funerar.
7
Pe care Gordon Childe îl considera un studiu științific cuprinzător, fără precedent (Ritchie & Ritchie 1991: 9).

[17]
2010:24). Spre deosebire de „arheologia anticarilor“, al cărei obiectiv primar este să găsească
artefacte, Worsaae făcea săpături pentru a răspunde la întrebări – ce ne pot spune artefactele
despre viața oamenilor din trecut (Kelly & Thomas 2009:8)?
Studiile legate de fenomenul morții au constituit o preocupare pentru antropologia
culturală și socială (Tylor 1871; Morgan 1877; Frazer 1885; Hertz 19078; Mauss 1899) cu
abordări diferite, specifice curentului de gândire dominant la un moment dat (evoluționism,
funcționalism, etc.). Arheologia a fost puternic influențată de ideile dominante la un anumit
moment în antropologia culturală și socială, de aici preluând concepte și formulări pentru
articularea propriilor fundamente teoretice. La granița celor două secole, practicile funerare
devin un punct important de interes în special în sfera sociologiei și antropologiei preocupate
de problematica morții. Această etapă este identificată de Binford drept una a „perspectivelor
filozofice“ în analiza practicilor funerare (Binford 1971:6-8), servind în primul rând în
construcția unui discurs cu privire la religie („primitivă”) și credințe.
Mai mulți autori au considerat că ritualurile funerare au rolul de a menține și
restabili coeziunea socială, precum și integrarea structurală a grupului (Bendann 1930;
Durkheim 2005; Evans-Pritchard 1965; Hertz 1960; Mandelbaum 1959; Radcliffe-Brown
1922). Un prim pas important a fost aducerea în discuție a unor aspecte vizând organizarea
socială, ca o componentă relevantă în înțelegerea practicilor funerare, prin studiul lui Hertz,
Contribution à une étude sur la représentation collective de la mort, unul dintre primele care
explorează complexitatea ritualurilor funerare. Pentru Hertz, preocupat de practica
înmormântărilor secundare (secondary burials), moartea are o semnificație specială pentru
conștiința socială, comportând un corp complex de credințe, emoții și activități (Hertz
1960:27). Hertz analizează practicile funerare în cadrul unei relații tripartite (supraviețuitori –
trupul defunctului; supraviețuitori – spritul defunctului; trupul defunctului – spiritul acestuia).
Moartea nu reprezintă doar un eveniment fizic, iar emoția provocată nu este produsă de
simpla observare a schimbărilor prin care trece trupul după moarte. Hertz oferă o explicație
de ordin sociologic: emoția provocată de moarte variază în intensitate conform statutului

8
apărut în 1907, în limba franceză, în Année sociologique 10: 48-137, mai cunoscut după traducerea în enleză,
în 1960: „A Contribution to the Study of the Collective Representation of Death“, în Death and the Right Hand,
Cohen and West, Aberdeen, pp. 25-86 (în text ne vom referi la ediția în limba engleză).

[18]
social al defunctului9. Cu cât acesta este mai înalt, cu atât pregătirile pentru înmormântare
sunt mai îndelungate și impactul asupra conștiinței sociale este mai profund. Însă, ca student
al lui Durkheim, Hertz analizează ritualurile funerare și dintr-o perspectivă funcționalistă –
reprezentau evenimente sociale menite să întâmpine amenințarea morții, să restabilească
ordinea și să asigure supraviețuirea, ambele puse în pericol de evenimentul morții (McCane
2003:4). Tot în spiritul funcționalismului, și pentru Malinowski ritualurile funerare și religia
însăși au scopul precis de a reintegra solidaritatea zdruncinată a grupului și de a-i restabili
moralul (Malinowski 1974). Mandelbaum (1959) a încercat să ilustreze funcțiile multiple și
complexitatea conținuturilor practicilor funerare, concentrându-se în particular asupra
scopurilor catartice și de consolidare a solidarității grupului pe care acestea le au. Pentru a
rezuma, pe filieră funcționalistă acțiunile ritualice în context funerar aveau explicații multiple
(Martin 2013:39): înmormântarea ca reprezentare colectivă (Hertz), ca mijloc care creează
obligația ca un forum pentru schimbul de daruri (Mauss), ca mecanism de menținere a
stabilității sociale (Malinowski) și ca ocazie pentru consolidarea relațiilor de rudenie
(Radcliffe-Brown). Pe lângă cercetările venite dinspre antropologia socio-culturală, studiile
privind practicile funerare erau apanajul diverselor școli de antropologie „istorică“, al căror
principal obiectiv era o reconstuire a istoriei, de obicei la un nivel regional sau continental
(Australia, America de Sud) (v. Binford 1971:9).
Arheologia din prima jumătate a secolului trecut a fost dominată de o abordare
cultural-istorică, al cărei susținător exponențial a fost Gordon Childe. Lucrarea sa The Dawn
of European Civilization (1925) a constituit un model pentru abordarea preistoriei europene.
Childe încerca să trateze întreaga preistorie a continentului european, definind culturile
arheologice pe baza tipologiei artefactelor și respingând ideile lui Kossinna cu privire la
progresul uman datorat superiorității biologice a indo-europenilor (Trigger 1994:11-14).
Grupurile culturale, sau simplu, culturile, erau ilustrate printr-o serie de elemente care apar
asociate în mod constant, printre care ceramica, uneltele și riturile funerare (Childe 1929:v-
vi). Pentru Childe „ansamblurile“ culturale nu erau echivalate de unități etnice cu granițe
precise. Schimbările observabile în cultura materială erau explicate mai degrabă prin
introducerea unor idei noi din exterior, în special din zona Mării Egee și a Orientului
Apropiat.

9
„At the death of a chief... a true panic sweeps over the group... On the contrary, the death of a stranger, a
slave, or a child will go almost unnoticed.“ (Hertz 1960:76)

[19]
 Studiul trans-cultural al lui lui Kroeber (1927), reprezentant al curentului difuzionist,
„Disposal of the Dead“ reprezintă una dintre cele mai timpurii contribuții importante în
domeniul studiilor funerare (Rakita et al. 2008:2). Scopul său este de a înțelege motivele
pentru care culturile adoptă diferite strategii cu privire la tratamentul defuncților, prin
intermediul unei comparații trans-culturale, neținând cont de limite cronologice (Kroeber
1927:309). În analiza sa sunt utilizate exemple din neolitic, antichitate sau epocă modernă. În
cadrul unui grup dat obiceiurile pot varia în funcție de statut, sex/gen, vârstă, dar pot fi și
alegeri idiosincratice ale membrilor familiei defunctului rămași în viață (Kroeber 1927:313).
Este necesară o abordare istorică pentru a evalua pattern-urile și cauzalitatea acestora.
Kroeber susține că este mai probabil ca împrejurările economice și materiale să constituie
factori care influențează diversitatea practicilor funerare, mai mult decât emoția provocată de
evenimentul morții.
Până în anii ’60, abordarea principală privind materialul arheologic din contex
funerar a fost una cu caracter descriptiv, având o interpretare clădită pe scheletul paradigmei
cultural-istorice (Childe 1956). O asemenea abordare comportă o limitare majoră în
concluziile formulate de arheologi în urma cercetărilor, din cauza modelului inductiv utilizat
(Krieger 2006:36-37), care însemna colectarea și interpretarea datelor cu privire la un sit
arheologic pentru a descrie trăsături culturale și a construi inferențe cu privire la apariția
acestor trăsături și în alte situri, fără a încerca explicații („de ce“ și „cum“) ale acestui
fenomen. Astfel, nu se putea ajunge la formularea unor ipoteze explicite. Lucrurile aveau să
se modifice sensibil odată cu Noua Arheologie.

1.2 Procesualismul și arheologia funerară

Influența funcționalismului structural antropologic asupra arheologiei, în special în

America de Nord, a dus la definirea culturii drept un mecanism de adaptare la mediul
înconjurător, tehnologia fiind mecanismul adaptativ primar. Funcționalismul are la bază
utilizarea unor analogii organice în încercarea de explicare a societății, cu referire particulară
la conceptele de sistem, funcție și adaptare. Noțiunea centrală de „funcție“ se bazează tocmai
pe definiția culturii ca un mecanism de adaptare, prin intermediul căruia un grup de indivizi
pot duce o viață socială, formând o comunitate într-un anume mediu înconjurător (Morris

[20]
1987:124). Prin „funcție“ Radcliffe-Brown înțelege contribuția pe care o activitate parțială o
are asupra activității totale a cărei parte constituantă este (Radcliffe-Brown 1935:397).
Funcția unei instituții sociale era definită ca fiind corespondența dintre instituția socială și
condițiile necesare existenței organismului social (Evans-Pritchard 2013:54). Funcția unui
ritual este o funcție socială. Astfel, ritualurile (funerare) sunt o expresie a solidarității de
grup, un mecanism de adaptare. După moartea unei persoane, coeziunea socială este afectată,
iar societatea trebuie să acționeze pentru a ajunge la o nouă stare de echilibru (Radcliffe-
Brown 1922:285).
Background-ul „ideologic“ al acestei noi manifestări venea mai ales din scrierile
antropologului american Leslie White, care constituie adevărate tratate cu privire la structura,
funcția și evoluția sistemelor socioculturale umane, găsindu-se în același timp și sub influența
puternică a pozitivismului și neoevoluționismului. Teoria sistemelor reprezintă cel mai
puternic dintre cadrele teoretice încorporate în arheologia procesualistă. Sub influența
gândirii lui Leslie White (1959), Binford (1962) definea cultura ca un sistem care cuprindea
mai multe subsisteme – tehnologic, social, ideologic – și care serveau organismului uman
drept „mijloace extrasomatice de adaptare“. Studiul comparativ al sistemelor culturale cu
tehnologii variabile în medii asemănătoare, sau cu tehnologii similare în medii diferite,
reprezintă metoda unei „ecologii culturale“ propusă de Julian Steward (1942), pe care
procesualiștii o văd ca un mijloc important în înțelegerea proceselor culturale. Arheologia
avea să fie antropologia culturală a trecutului, care înțelegea cultura în termenii unor adaptări
non-genetice la mediul înconjurător. În viziunea lui Binford (1962), marele avantaj al
abordării sistemice este acela că permite arheologiei să abordeze problematica structurilor
sociale sau ideologice, nu doar aspecte privind economia sau tehnologia. Așadar, studiul
practicilor funerare va fi orientat către descoperirea unor rațiuni de ordin social aflate la
originea diversității și variațiilor acestora. Principala teză a pozitivismului, aplicată și în
arheologie, susține că enunțurile sunt semnificative doar în măsura în care pot fi verificate
prin mijloace ale metodei științifice. Scopul unei științe pozitiviste era obiectivitatea,
opunând testarea ipotezei argumentului de autoritate (McGuire 2008:56). Principalul obiectiv
al arheologiei ca antropologie era să înțeleagă procesele culturale pe o scară cronologică și
spațială largă. Având în vedere pretențiile de științificitate și obiectivism, înțelegerea acestor
procese trebuia să aibă un caracter nomotetic, implicând testarea unor ipoteze pentru
obținerea unor legi trans-culturale.

[21]
 În cele două decenii de prosperitate care au urmat celui de-Al Doilea Război
Mondial în America de Nord, ideile neoevoluționismului au primit sprijin în antropologia
culturală americană (Sahlins & Service 1960; Service 1971). Arheologii influențați de acest
curent de gândire subliniază existența unor forme de determinism tehnologic, demografic sau
economic, așa cum apar ele sintetizate în lucrarea lui Marvin Harris, Cultural Materialism:
The Struggle for a Science of Culture (1979). De vreme ce comportamentul uman era unul
regulat, prin stabilirea unor corespondențe între cultura materială și comportamentul
societăților contemporane se puteau descoperi regularități care ar permite o interpretare a
culturii materiale în termeni comportamentali (Trigger 2003:156).
În articolul „Mortuary Practices: Their Study and Their Potential“, Binford (1971)
respinge teoria lui Kroeber (1927) conform căreia practicile funerare nu erau o componentă
importantă a sistemului cultural ci reprezentau o entitate separată. Prin utilizarea unor
analogii etnografice10, Binford demonstrează că diferențierea și complexitatea ritului funerar
și a inventarului aferent reflectă compartimentarea unor persoane sociale (social persona)
distincte în cadrul structurii societății. Prin persoana socială a unui individ înțelegem un
compozit alcătuit din identitățile sociale deținute de-a lungul vieții – vârstă, sex, poziție
socială și apartenență socială – sau atribuite la moarte – cauzele sau locul morții. (Saxe
1970:7; v. Binford 1971, tabelele 1 și 2). Mai pe scurt, variabilitatea practicilor funerare ale
unei culturi reprezintă o funcție a diferențierii sociale (Morris 1992:22) Aceasta reprezintă
criteriul principal în determinarea tratamentului aplicat defunctului. Ritualurile funerare
variază în conformitate cu forma și complexitatea caracteristicilor structurale ale societății
(Bement 1994:18). În literatura de specialitate abordarea analitică care presupune că rolul
social al unui individ va fi reflectat în tratamentul funerar, în energia investită în acesta și în
bogăția inventarului este cunoscută sub numele de abordarea Saxe-Binford (sau ipoteza Saxe-
Binford).
Teza de doctorat a lui Arthur Saxe, Social Dimensions of Mortuary Practices (1970),
respecta paradigma procesualistă, supunând testării opt ipoteze pentru a descoperi regulile
care guvernează practicile funerare precum și relația dintre acestea și organizarea socială
existentă (Saxe 1970:3). La fel ca Binford, Saxe considera că prin observarea unei întregi
game de practici funerare din cadrul unei culturi date se poate deduce natura sistemului social

10
Analogiile nu erau folosite în explicații, ci în construirea unor ipoteze cu privire la trecut care puteau fi testate
prin raportarea la registrul arheologic (Binford 1967).

[22]
(Saxe 1970:39). Dorința autorului era aceea de a aduce o componentă a culturii „în lumea
determinată a științei”, prin analiza practicilor funerare și a determinanților socioculturali ai
acestora (Saxe 1970:i). Studiul are un caracter funcțional (întrucât implică stabilirea unor
reguli în modul în care elemente ale unui sistem socio-cultural interacționează unele cu
altele) și trans-cultural (deoarece se dorește, prin comparație, să se stabilească dacă există
regularități în relațiile funcționale care nu sunt specifice unui singur sistem), devenind astfel
un caz exponențial pentru ilustrarea metodologiilor propuse de procesualism. Pentru Saxe,
scopul ultim al studiului său, totodată și unul din principalele obiective ale antropologiei
constă în explicarea similitudinilor și diferențelor existente atât în cadrul sistemelor
socioculturale, cât și între acestea (Saxe 1970:2). Mai clar, Saxe dorea construirea și testarea
unor modele prin care să se observe modul în care tratementul aplicat defunctului are legătură
cu alte alemente componente ale sitemului sociocultural. Demersul întreprins este unul
conform metodologiei promovate de procesualism, implicând enunțarea unor ipoteze care
urmează a fi testate.
Saxe introduce dimensiunea spațială în analiza sa în formularea ipotezei 8. Prin
caracteristicile spațiale ale peisajului funerar grupurile umane obțin sau reafirmă drepturi
asupra unor resurse restricționate, în special asupra pământului. Astfel observăm o grijă
particulară pentru stabilirea unei zone delimitate specializată pentru înmormântarea exclusivă
a defuncților aparținând unui grup dat (Saxe 1970:119-21). Această ipoteză a fost invocată în
studiul mormintelor megalitice din nordul și vestul Europei, pentru a demonstra că acestea au
fost construite de grupuri de filiație segmentară (Chapman 1981). Goldstein (1981) are
meritul (procesualist) de a fi verificat ipoteza lui Saxe, raportând-o la realitatea etnografică.
Ea descoperă că ipoteza nu funcționează în ambele direcții: nu toate grupurile care
controlează resurse importante limitate prin descendență liniară vor menține o zonă formală,
limitată, specializată pentru înmormântarea defuncților (Goldstein 1981:60-61).
După cum observăm, în special în anii 1970, se remarcă încercările de reconstruire a
sistemelor sociale din trecut pe baza datelor furnizate din contexte funerare având la bază
principiul conform căruia există o legătură directă între cultura materială asociată practicilor
funerare și forma și complexitatea organizării sociale (Saxe 1970; Binford 1971; Brown
1971; Shennan 1975; Goldstein 1976; Tainter 1978). Socialul era considerat ca fiind un
subsistem în cadrul unui sistem global. Termenul de „sistem sociocultural” folosit pentru a
descrie sistemul ca un întreg este utilizat frecvent, dovedește o atenție sporită acordată

[23]
socialului în cadrul arheologiei procesualiste (Hodder 2008:25). Un exemplu clasic îl
reprezintă Colin Renfrew (1984), care manifestă un angajament puternic față de social,
considerând că arheologia este capabilă să reconstruiască subsisteme sociale din trecut
utilizând datele arheologice.
Noii Arheologii i-au fost recunoscute meritele mai ales în ceea ce privește cadrul
metodologic – o paradigmă care are la bază obiective noi, diferite, o metodologie care vine în
spijinul demersului de cercetare comparativă și care permite testarea de ipoteze și o definiție
sistematică a culturii și a mediului înconjurător (Zubrow 1972:182; Hodder & Hutson
2003:206). Utilizarea frecventă a metodelor cantitative și statistice, precum și preocuparea
pentru designul cercetării se numără și ele printre elementele care compun moștenirea
procesualistă. Este evident faptul că procesualismul a continuat să influențeze cercetarea
arheologică până în zilele noastre, tocmai datorită meritelor acestuia. Cu toate acestea, la
începutul anilor 1980 vor apărea critici la adresa „ortodoxismului” procesualist,
nemulțumirile fiind legate în general de modul în care arheologia dezvoltase o metodă de
cercetare științifică aflată în strânsă legătură cu o viziune sistemică asupra societății și
culturii. Despre aceasta vom vorbi în subcapitolul următor.

1.3 Postprocesualismul și noile roluri ale practicilor funerare

Arheologia postprocesualistă apare ca o manifestare a influenței crescânde a gândirii

postmoderniste în știintele sociale (Knapp 1996). În domeniul antropologiei culturale, la
sfârșitul deceniului al șaptelea și începutul celui de-al optulea al secolului trecut, apare
antropologia simbolică (numită în cazul lui Clifford Geertz și antropologie semiotică sau
interpretativă). Geertz este considerat unul dintre principalii exponenți ai antropologiei
simbolice. El definește cultura ca un model de sensuri, de semnificații încorporate în
simboluri, care este transmis istoric, un sistem de concepții moștenite exprimate în forme
simbolice prin care oamenii comunică, perpetuează, și dezvoltă cunoștințele despre și
atitudinea față de viață (Geertz 1973a:89). Arheologia se va orienta, prin programele noului
curent, către studierea ideologiei, a simbolurilor și semnificațiilor pornind de la anumite
elemente ale culturii materiale identificate în registrul arheologic.

[24]
 În ultimele decenii ale secolului al XX-lea s-au petrecut schimbări importante în
științele umaniste și cele sociale, ale căror manifestări au fost înglobate sub denumirea de
„turnura postmodernă”11 (Hassan 1987). Occidentul modern avea la bază cultura
Iluminismului – idei care susțineau unitatea umanității, superioritatea Vestului, credința în
progresul social sau știința ca Adevăr. Dacă modernismul dorea surprinderea unei totalități, și
avea ambiții cu privire la atingerea cunoașterii obiective și definitive, postmodernismul se
declară împotriva acestor deziderate. În loc să caute ordinea, coerența și existența unor legi
generale, acesta promovează diversitatea, pluralitatea, anti-normativul și fragmentarea care
caracterizează lumea contemporană. Procesele vizibile ale postmodernismului constau într-o
„de-diferențiere” (ignorarea granițelor dintre instituțiile sociale și sferele culturale) și „de-
teritorializare” a economiilor și culturilor naționale (Seidman 1994:2).
Hodder identifică unele caracteristici ale arheologiei care o fac potrivită pentru
contextul postmodern, caracterizat printr-un timp fragmentat și decontextualizat. În primul
rând este vorba despre caracterul fragmentar al descoperirilor arheologice12. Hodder se referă
în primul rând la trecutul îndepărtat al preistoriei, și la cunoașterea limitată a contextului în
care obiectele preistorice au fost produse. În al doilea rând, există un paradox al obiectelor
arheologice: acestea sunt reale, tactile, oferind impresia că astfel aduc trecutul mai aproape și
ne permit să experimentăm o altă realitate. Dar, în același timp, această realitate este una
distantă și fără legătură cu prezentul (Hodder 1995:237-8).
În arheologie turnura postmodernă a început să se contureze odată cu promovarea
noii abordări postprocesualiste, în special de către Ian Hodder (1982a; 1985). În primul
capitol al lucrării sale Symbolic and Structural Archaeology autorul concentrează critica la
adresa procesualismului. Perspectiva funcționalistă nu poate explica varietatea și unicitatea
culturală, într-un mod corespunzător. De asemenea, o altă slăbiciune a acestei abordări vine
din relația stabilită între individ și societate prin marginalizarea creativității și intenționalității
indivizilor, aceștia din urmă fiind considerați aproape un set de mecanisme pentru atingerea
nevoilor societății. Hodder consideră că indivizii nu pot fi doar niște instrumente, și că o
explicație corectă cu privire la sistemele sociale ar trebui să țină cont de evaluările și
scopurile individuale (1982a:5). Generalizările trans-culturale propuse de Noua Arheologie
nu au reușit să aducă formulări valide despre comportamentul social și cultural din cauza

11
the postmodern turn
12
„Arheologii dezgroapă fragmente și bucăți de vase și societăți” (Hodder 1995:237).

[25]
faptului că contextul relevant nu a fost explorat suficient. Deși au fost identificate diferite
ipoteze, acestea ar fi trebuit integrate în cadrul unor teorii sociale și culturale coerente.
La adresa funcționalismului (britanic) elaborase o critică și antropologul Clifford
Geertz (1973b), care se pronunța împotriva unei abordări statice de tip funcționalist,
declarându-se în favoarea unei viziuni dinamice care să ia în considerare formele culturale
simbolice precum și structura socială. În articolul Ritual and Social Change: A Javanese
Example, Geertz (1973b) consideră că reinventarea teoriei funcționaliste astfel încât
conceptele centrale ale acesteia să fie mai eficiente în abordarea „materialelor istorice“ este
posibilă prin încercarea de distincție analitică între aspectele sociale și cele culturale ale vieții
umane, și prin tratarea acestora ca factori variabili independenți dar în același timp aflați într-
o relație mutuală de interdependență. Unul dintre modurile prin care se poate opera această
distincție este acela de a vedea cultura ca „un sistem ordonat de semnificații și de simboluri,
condiție în care are loc interacțiunea socială“, și sistemul social ca „modelul de interacțiune
socială în sine“ (Geertz 1973b:144-45). În acest articol, Geertz evidențiază insuccesul
ritualurilor funerare în cazul unui băiat din Indonezia, cauzat de faptul că simbolurile
religioase și cele politice s-au înterpătruns, nepotrivindu-se cu structura socială din perioada
de tranziție prin care trecea Indonezia. Radcliffe-Brown susține că religia consolidează
valorile sociale prin practici rituale simbolice și consolidează structura socială a unui grup. La
nivel psihologic, Malinowski consideră că religia ajută individul să facă față experiențelor de
viață și să dobândească înțelesuri și semnificații. În viziunea lui Gertz însă, ambele
perspective funcționaliste nu reușesc să ia în considerare modul în care schimbările sociale
pot compromite practicile religioase și crea o experiență nesatisfăcătoare.
Arheologia postprocesualistă venea ca o reacție și ca un înlocuitor pentru cadrul
procesualist. Miza centrală a dezbaterii o reprezentau formele de cunoaștere potrivite pentru o
știință socială, modul în care societatea poate fi concepută, funcționarea disciplinei
arheologice, idologiilie și politicile sale culturale în prezentul postmodern. Dezbaterea a
condus la polarizarea pozițiilor: pe de o parte avem o cercetare științiică, vizând o cunoaștere
obiectivă, iar de partea cealaltă, o interpretare relativistă de expresie postmodernistă.
Termenul de „postprocesualist” se referă la manifestarea unei poziții relative cu privire la
arheologia procesualistă (Shanks & Hodder 1998). Aceștia consideră că diversele abordări
postprocesualiste – arheologia cognitivă, contextuală, strucutrală și simbolică – pot fi adunate
sub denumirea de arheologii interpretative-care funcționează prin intermediul interpretărilor.

[26]
 La fel ca în cazul mișcării postmoderniste în filosofie, nu există nici în cazul
arheologiei o școală unică postprocesualistă. Trigger (1989b) identifică două tipuri:
postprocesualiștii moderați și hiper-relativiștii. Primii recunosc că dovezile arheologice există
și că acestea pot fi studiate. Ei nu resping toate cunoștințele într-un mod absolut, ci tind să se
concentreze pe identificarea acelor ipoteze care au fost acceptate, încercând să reconstruiască
arheologia într-un cadru mai puțin dur sau modernist, prin dezvoltarea de "interpretări", fără
pretenția de obiectivitate absolută. Cea de-a doua categorie respinge tot adevărul și
cunoașterea, și pune sub semnul întrebării capacitatea umană de a percepe orice fel de
realitate personală sau fizică. Orice analiză a descoperirilor arheologice este complet
subiectivă, interpretările fiind create de propriile noastre prejudecăți. Studiul descoperirilor
arheologice reprezinta un mecanism pentru atingerea unor scopuri politice specifice, nu ca
ceva demn de studiu in sine (Fotiadis 1994). Michael Shanks și Christopher Tilley, în cele
două lucrări, Re-Constructing Archaeology (1992) și Social Theory and Archaeology (1988),
promovează un scepticism dogmatic. Adevărul cu privire la trecut nu poate fi niciodată
cunoscut cu certitudine, din cauza piedicilor existente: obiectele sunt prinse în timpul lor
(trecut), arheologii în subiectivitatea aparținând prezentului. Rolul arheologului va presupune
capacitate empatică, inspirație, reconstrucție imaginativă și afinitate afectivă, arheologia
devenind o confruntare personală cu trecutul (Shanks & Tilley 1992:12). Legătura dintre
arheologie și contextul economic, politic și cultural e evidențiată în anii ’80, în lucrările lui
Trigger (1980) și Hodder (1982a), care dezvoltă o critică sociologică și istorică pentru a
demonstra cât de integrată era arheologia procesualistă în contextul cultural și istoric. Trigger
observă că unul din factorii care au stat la baza dezvoltării pe termen lung a arheologiei
americane este reprezentat de setul de stereotipii cu privire la indienii americani, care sunt
considerați sălbatici și inferiori în raport cu omul civilizat.
Postprocesualiștii critică încercările de înțelegere a activității umane în termenii
funcționalismului, a teoriei sistemelor sau a interacțiunii de mediu dintre organismele
biologice și lumea fizică, elemente caracteristice procesualismului. Oamenii beneficiază de
liberul-arbitru, sunt conștienți de sine, au intenții și credințe, iau decizii și întreprind acțiuni.
Prin urmare, comportamentul uman nu poate fi explicat prin apelul la seturi de legi generale.
Dacă societatea este construită în mod exclusiv prin acțiuni deliberate, procesele naturale,
fizice și biologice nu au niciun rol în organizarea acesteia.

[27]
 Pentru a rezuma, platforma postprocesualistă avea la bază ideea conform căreia
cultura materială joacă un rol important în modul în care sunt construite relațiile sociale, nu
este doar o simplă reflecție a organizării societății; individul trebuie să facă parte din teoriile
cu privire la cultura materială și schimbarea socială.
Cu privire la practicile mortuare, probabil cea mai importantă obiecție adusă
procesualismului se referă la atenția sporită acordată reprezentării persoanei sociale (social
persona) a defunctulului. Postprocesualismul susține că ipoteza propusă de Binford și Saxe –
ritualurile funerare sunt o reflexie a structurii sociale – omite caracterul ideologic și simbolic
al acestora. Practicile funerare nu reprezintă doar o coordonată cuantificabilă în măsurarea
complexității societăților de la forme egalitare la forme ierarhice. Spre deosebire de Binford,
Hodder consideră că ritualurile funerare nu sunt reflexii pasive cu privire la unele aspecte ale
vieții. În momentul morții, individul devine deseori ceea ce nu a fost în viață (Hodder
1982b:201). Așadar, studiul practicilor funerare ar trebui să se concentreze asupra atitudinilor
în fața morții care pot aduce cu sine distorsionări ale realității.
Parker Pearson (1982) consideră că studiul organizării sociale, așa cum apare aceasta
reflectată în practicile funerare, avea la bază teoria rolului, o componentă a concepției
inadecvate a sistemelor sociale. Acesta propune totodată și o reconsiderare a abordării datelor
venite din mediul funerar. Reconstrucția organizării sociale prin identificarea unor roluri
poate fi pusă în opoziție cu ideea care susține că sistemele sociale nu sunt constituite din
roluri ci prin practici sociale recurente. Contextul funerar generează acțiuni și comunicări
rituale care diferă de comunicarea practică cotitidană. Ritualurile funerare sunt sensibile la
manipulare ideologică în cadrul construirii unor strategii sociale (Parker Pearson 1982:99) cu
scopuri precise, cum ar fi menținerea influenței și poziției dominante a unui grup. Într-o
societate, legăturile simbolice își găsesc expresie în unele asocieri specifice între forme ale
culturii materiale. Din acest punct de vedere, pentru Parker Pearson (1982:110) analiza ar
trebui să se concentreze asupra următoarelor aspecte: poziționarea spațială a locurilor de
depunere a defuncților în raport cu lumea celor vii (existența unor elemente de delimitare
între cele două), diferențierea între defuncți (ce roluri sunt exprimate și idealizate în cadrul
practicilor funerare și de ce), ce obiecte sunt asociate exclusiv cu defunctul, relația dintre
contextul depunerii defunctului și alte forme ale expresiilor legate de moarte (altare ale
strămoșilor, cenotafuri). O astfel de analiză conduce la considerarea morții ca platformă
favorabilă afirmării sociale, un teren al confruntărilor și manipulărilor. Întreprinderile sunt

[28]
riscante, cu șanse de eșec sau reușită și cu predispoziția de a îndeplini și recrea ritualuri sau
de a le modifica, ducând la apariția unor forme noi, cu riscul unui eventual eșec exprimat în
neîndeplinirea obiectivelor (Chesson 2001:3).
Ritualurile funerare sunt văzute și ca un mediu propice tranzacțiilor și renegocierilor
unor alianțe prin consolidarea obligațiilor sociale și a solidarității (Oestigaard & Goldhahn
2006). Odată cu decesul unui individ se sfârșesc și relațiile sociale pe care acesta le-a stabilit.
Aceste sisteme de relații trebuie recreate și renegociate prin intervenția succesorilor sau
descendenților defunctului. Renegocierea statutelor și rolurilor sociale conduce la apariția
competiției și a schimbului, precum și la apariția unor alianțe noi. Cum sunt însă
identificabile aceste elemente dinamice în registrul arheologic? Oestigaard și Goldhahn
identifică două modalități: fie prin apariția unor obiecte exotice sau de import în cadrul
inventarului funerar, fie printr-o manifestare simbolică prin monumentul funerar propriu-zis.
Oferirea de daruri reprezintă un element central în cadrul menținerii alianțelor, prin crearea
unor obligații între cei care oferă și cei care primesc (Mauss 2002:77). Conform teoriei lui
Mauss, obiectele oferite întruchipează alianțele prin ele însele.
S-a considerat că stabilirea unor alianțe în contextul funeraliilor unei persoane terțe
are și un caracter pragmatic. Dacă o persoană dintr-un loc A stabilește o alianță la o
înmormântare în locul B, cu o altă persoană din locul C atunci, la modul ideal, fiecare dintre
cele două persoane va parcurge doar jumatate din distanța normală de la A la C și înapoi
(Oestigaard și Goldhahn 2006:33). Limitele acestui model sunt evidente prin faptul că
ilustrează o condiție ideală, care are toate șansele să nu fie îndeplinită. Oricum, un astfel de
sistem are meritul de a facilita posibilitatea unor cercuri mai largi de distribuție a bunurilor.
Așa cum am observat, abordarea postprocesualistă este interesată de ceea ce
practicile funerare ne pot spune cu privire la relațiile de putere, simbolism și semnificațiile
culturale ale acestora. Practicile funerare și elementele materiale din cadrul acestora nu
reflectă în mod direct organizarea unor societăți din trecut, fiind mai degrabă reprezentări
simbolice ale structurilor sociale care pot fi manipulate și negociate. Astfel, ritualurile pot fi
utilizate atât ca modalități de inversare sau mascare a relațiilor sociale, cât și în prezentarea
unor ipostaze idealizate ale relațiilor dintre actorii sociali.
Am încercat, prin succintele prezentări de față, să ilustrăm principalele caracteristici
ale celor două orientări principale în arheologia ultimului jumătate de secol pentru a înțelege
cum au conturat acestea percepția asupra fenomenelor funerare, rituri și ritualuri. Natura

[29]
disciplinei arheologice are un caracter schimbător, fiind suspendată între istorie și
antropologie, științele umaniste și cele naturale. În ceea ce privește această ultimă relație,
observăm faptul că Noua Arheologie a fost puternic influențată de terminologia și
metodologia venite din științele naturale nu numai în metodele de clasificare, ci și în
procedurile teoretice și în cele de testare / verificare sistematizate în lucrarea soților Binford
din 1968, New Perspectives in Archaeology (Binford & Binford 1968). Începând cu anii ’80
ai secolului trecut are loc o reorientare teoretică manifestată printr-o revenire la interpretarea
istorică și hermeneutică. Aceasta dă însă naștere la noi problematici, cum ar fi utilizarea
trecutului ideologizat și ideologizant în prezent.
Cadrul teoretico-metodologic dinamic de-a lungul timpului al arheologiei a
influențat implicit și percepția asupra fenomenelor funerare, producând schimbări în modul și
perspectiva din care sunt privite acestea și în întrebările pe care un arheolog și le pune în
cadrul unei cercetări: de la posibilitatea de reconstrucție a organizării societale și diferențierea
unor statute și poziții în cadrul societății prin analiza mediului și a practicilor funerare, la
perspectiva în care moartea și setul de ritualuri aferente sunt manipulate de cei vii, analiza
concetrându-se astfel pe elemente –cheie cum sunt simbolurile, ideologiile sau relațiile de
putere.
Dată fiind multitudinea modurilor de definire a arheologiei existentă în literature, nu
ne ghidăm după o definiție anume a acesteia. În manualul său Archaeology: An Introduction
(2010) Kevin Greene constată că arheologia este o disciplină care încorporează o anumită
incertitudine și diverse abordări academic, ignorând granițele convenționale dintre științele
naturale și cele umaniste (Green 2010:310), având astfel un caracter interdisciplinar. La fel,
nici lucrarea de limbă germană a lui Manfred Eggert (2001) nu conține nicio definiție a
arheologiei, fiind accentuată natura sa interdisciplinară. De aici vom demara analiza relației
dintre cele două discipline, arheologia și antropologia.

[30]